ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 582/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 582/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin

sentința comercială nr. 5188 din 26 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul

București, secția a Vl-a comercială, s-a admis în parte cererea principală

precizată și introdusă de reclamanții G.A.J. și H.S.E., s-a respins ca

neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâtă SC I.D.C. SA, a fost

dispusă rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată

din 22 august 2007 și a fost obligata pârâta să restituie reclamanților suma de

31.657,5 euro reprezentând avans, în echivalentul în RON la cursul Băncii Naționale

a României din ziua plății. S-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere

privind obligarea pârâtei la plată penalităților de întârziere.

Pentru a hotărî astfel s-a reținut că înscrisul

sub semnătură privată din 22 august 2007 este în realitate un antecontract de vânzare-cumpărare,

încheiat între părți în forma promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, că reclamanții

s-au obligat să cumpere un imobil în schimbul unui preț, achitat în parte la data

semnării aitecontractului, iar că pârâta

s-a

obligat să construiască imobilul și să îl vândă reclamanților la prețul convenit

și că pârâta a notificat reclamanții pentru a le pune la dispoziție proprietatea

până la data 1 mai 2008, în modalitatea prevăzută la art. 12.1.1 din contract și

până la termenul menționat în secțiunea „termene de execuție" alin. (3).

S-a mai reținut că neexecutarea îi este

imputabilă pârâtei, că față de relațiile transmise de ANMH se poate aprecia că a

existat o imposibilitate fortuită de executare pentru perioada noiembrie 2007-ianuarie

2008, care nu prezintă însă relevanță, fiind anterioară termenului de predare și

că deși a fost pusă în întârziere, pârâtă nu și-a respectat obligațiile asumate.

S-au apreciat ca întemeiate cererile privind rezolutiunea antecontraccului părților

și cea referitoare la restituirea avansului în valoare de 31.657,5 euro, achitat

la data semnării actului.

Sub aspectul capătului de cerere referitor

la plată penalităților de întârziere s-a reținut că reclamanții solicită amintitele

despăgubiri pentru o altă perioada de timp decât cea avută în vedere prin clauza

penală de la art. 8.2 și, ca atare, că pretențiile lor sunt neîntemeiate.

Referitor la cererea reconvențională a

pârâtei, prin care s-a cerut să se constate rezolutiunea contractului părților,

iar în subsidiar să se pronunțe rezolutiunea, s-a avut în vedere faptul că societatea

nu a respectat la rândul ei dispozițiile contractuale, în privința modalității de

comunicare a notificărilor pentru prezentarea reclamanților în vederea predării

imobilului și că este exclusă culpa reclamanților pentru neîndeplinirea obligațiilor:

de plată a diferenței de preț și respectiv de prezentare pentru recepția bunului

și transmiterea dreptului de proprietate.

Apelul declarat de pârâta-reclamantă SC

I.D.C. SA, împotriva acestei sentințe, a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel

București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 33/2012 din 24 ianuarie

2012.

În

argumentarea acestei decizii instanța de apel a reținut, în

esență, că cererea reclamanților-pârâți G.A.J. și H.S.E. prin care solicită rezolutiunea

convenției din 22 august 2007 pe care au încheiat-o cu pârâta-reclamantă SC

I.D.C. SA a fost admisă de tribunal în considerarea faptului că societatea promitentă

a omis să-și respecte obligația esențială de a asigura predarea construcției către

reclamanți la data stipulată în contract, (1 martie 2008, ori cel mai târziu în

60 de zile de la termenul de predare convenit), precum și pentru că această din

urmă parte a nesocotit dispozițiile referitoare la modalitatea de notificare a reclamanților

în vederea predării bunului convenită la art. 12.1.1 din contract).

Curtea a apreciat că societatea apelantă

nu și-a respectat obligațiile de a notifica beneficiarii în legătură cu predarea

construcției și că nici nu se poate reține îndeplinirea de către aceasta a obligațiilor

de predare a bunului în termenul convenit (cel mai târziu 1 mai 2008).

S-a constatat că și în adresa de notificare

a societății din 27 august 2008 reclamanții și-au exprimat nemulțumirea față de

faptul că au aflat de la terți despre prorogarea termenului de predare a construcției

și că, și în condițiile prezentate, societatea a nesocotit obligațiile de predare

a locuinței (art. 9.4. coroborat cu art. 4 „termene de execuție").

S-a mai reținut că societatea nu a probat

nici că ar fi predat către beneficiari polița de asigurare care să acopere 15% din

valoarea contractului, în termen de 30 de zile de la data încasării avansului, cum

s-a convenit la art. 5.1 coroborat cu art. 4 din contract, alt motiv al rezoluțiunei

actului juridic precizat de reclamanți în acțiunea principală.

Împotriva acestei decizii pârâta SC

I.D.C. SA a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ.

În argumentarea motivelor de recurs indicate,

recurenta a susținut, în esență, că deși a arătat în fața celor două instanțe că

societatea înțelege să se prevaleze de clauzele inserate la art. 9.4 și 44.1.6 din

contractul de cumpărare sub semnătură privată din 22 august 2007, această apărare

nu a fost luată în considerare, întrucât s-a apreciat că nu a făcut dovada notificării

clienților cu privire la apariția și existența cazului de forță majoră.

Recurenta susține că în ciuda faptului

că a susținut prin motivele de apel că adresa din 4 februarie 2008 îi produce efecte

favorabile, instanța de apel prin decizia recurată, a schimbat natura și înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic al acesteia, situație care s-a repetat și în privința

celorlalte înscrisuri prezentate pe parcursul soluționării cauzei.

În susținerea pct. 9 al art. 304 C. proc.

civ., recurenta a arătat, în esență, că decizia recurată este dată cu încălcarea

principiului exercitării cu bună credință a drepturilor subiective, principiu consacrat

prin dispozițiile art. 3 din decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice

și persoanele juridice, cu încălcarea dispozițiilor privitoare la mandat și cu aplicarea

greșită a dispozițiilor privitoare la interpretarea convențiilor și la desființarea

acestora.

Recurenta susține că cei doi intimați reclamanți

G.A.J. și H.S.E. au dat dovadă de rea-credință pe parcursul derulării contractului

încheiat cu societatea, drepturile dobândite în baza acestui contract fiind exercitate

cu rea-credință, contrar scopului lor economic și social.

Totodată, recurenta susține că decizia

recurată vine în contradicție cu dispozițiile C. civ. de la 1864 și C. com. privitoare

la mandatul comercial, întrucât cei doi intimați reclamanți au fost în permanență

reprezentați prin mandatari, ori acești mandatari au avut cunoștință de toate detaliile

tranzacției, inclusiv de aspectul privitor la declararea termenului și ce datele

repetate fixate în vederea încheierii în formă autentică a actului translativ de

proprietate.

Astfel, recurenta consideră că au fost

ignorate dispozițiile art. 1532 și urm. C. civ. ca și dispozițiile art. 374 și urm.

C. com. și că instanța de apel trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 375

alin. (2) și (3) C. com. și art. 376 alin. (1) același Cod la situația de fapt existentă,

atât în ceea ce privește efectele pe care contractul de mandat le produce față de

contractant, dar și în raporturile dintre mandant și mandatar.

Recurenta apreciază că nu s-a făcut aplicarea

regulii de interpretare logică consacrată la art. 978 C. civ., s-au aplicat greșit

dispozițiile art. 969 alin. (2), art. 970 C. civ. în sensul că instanța de apel

a reținut în mod greșit că ar fi depus la dosar e-mai-luri trimise de un agent de

creditare de la E.C., terț față de convenția părților.

De asemenea, recurenta susține că au fost

aplicate greșit dispozițiile art. 1020 și art. 1021 C. civ. în sensul că pentru

a putea pronunța rezoluțiunea, instanța trebuia să analizeze în ce măsură sunt îndeplinite

condițiile în care aceasta operează.

Pentru aceste motive recurenta a solicitat

admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii

apelului declarat de SC I.D.C. SA împotriva sentinței civile nr. 5188 din 26

aprilie 2011, schimbarea sentinței apelate în totalitate în sensul respingerii ca

nefondate a cererii de chemare în judecată și admiterii cererii reconventionale.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimații

reclamanți au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recursul este nefondat și va fi respins

pentru următoarele considerente:

;

Prima chestiune care trebuie precizată

în raport de recursul declarat de pârâtă este aceea că în reglementarea actuală

recursul este cale extraordinară de atac ceea ce înseamnă că în recurs se examinează,

legalitatea soluției, fără ca instanța să-și propună să reanalizeze motivele de

netemeinicie decât în măsura în care acestea sprijină critica de nelegalitate.

Prin urmare, în raport de considerentele

de mai sus, recurenta avea obligația să observe regulile prevăzute procedural pentru

exercitarea recursului extraordinar în condițiile legii. Din acest punct de vedere

accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește judecata în recurs trebuie

să se supună normelor și regulilor speciale pentru exercitarea drepturilor procesuale.

Sintetizând argumentele de mai sus se va

reține că prin recursul său, partea deși a avut la îndemână apelul, prezintă în

recurs aspecte ce vizează sentința fondului și nu decizia instanței de apel. Or,

în contextul arătat, nu poate uza omisso medio de calea de atac a recursului invocând

aspecte de netemeinicia și nelegalitate a sentinței de fond, pentru că astfel s-ar

admite apelul la apel, ceea ce nu este permis în succesiunea căilor de atac.

Potrivit motivului prevăzut de art. 304

1

pct. 8 C. proc. civ. hotărârea pronunțată este nelegală atunci când instanța a schimbat

natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății

prin interpretarea greșită a acestuia.

Se poate reține că acest motiv poate fi

susținut în recurs atunci când deși din conținutul contractului rezultă cu certitudine

natura și înțelesul pe care părțile l-au dat clauzelor în momentul realizării acordului

de voință, instanța de apel a reținut un alt act juridic sau conținut.

Recurenta, din perspectiva motivului indicat,

a înțeles să critice decizia recurată în ceea ce privește aprecierea probelor, respectiv

a adresei din 4 februarie 2008, în susținerea notificări cu privire la apariția

și existența cazului de forță majoră în executarea contractului de cumpărare sub

semnătură privată din 22 august 2007.

Se reține faptul că prin argumentele aduse

în sprijinul acestui motiv, s-au repus în discuție faptele și administrarea probelor,

critici care nu vor fi primite întrucât, așa cum s-a menționat anterior, recursul

este cale de atac extraordinară care nu-și propune o reanalizare a judecății în

fond sub nici un aspect.

În realitate motivul de nelegalitate se

referă la actul juridic dedus judecății, ceea ce impune ca analiză puterea de lege

a convențiilor legal făcute, iar instanța de apel a dat eficiență relativității

efectelor contractului de cumpărare sub semnătură privată din 22 august 2007 care

este o consecință a autonomiei de voință fundamentat pe forța obligatorie a contractului.

Astfel încât, motivul de recurs invocat va fi respins ca nefondat.

Din perspectiva pct. 9 al art. 304 C. proc.

civ., recurenta a invocat neaplicarea dispozițiilor art. 978, art. 969 alin.

(2), art. 970 art. 1020 și art. 1021 C. civ.

Înalta Curte, observă că trimiterea la

aceste dispoziții legale a fost făcută în scopul de a repune în discuție situația

de fapt reținută de instanța de fond și reanalizată de instanța de apel.

Din acest punct de vedere trebuie reținut

că natura raporturilor juridice a fost determinată ținând seama de antecontractul

de vânzare-cumpărare din 22 august 2007 și de clauzele acestuia și că actului dedus

judecății nu-a fost dată o altă calificare. În privința clauzelor contractului și

a interpretării lor recurenta nu a demonstrat că instanța de apel a confirmat faptul

că în fond instanța s-a substituit părților contractante modificând prin interpretare

aceste clauze și că astfel au fost încălcate dispozițiile art. 969 C. proc. civ.

Art. 978 C. civ. stabilește că „când o

clauză este primitoare de două înțelesuri ea se interpretează în sensul ce poate

avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul”. Prin prisma acestor

prevederi s-a reproșat instanței de apel că a încercat să dea un alt înțeles clauzelor.

Critica este nefondată.

Se constată că instanța de apel a făcut

o aplicare corectă a dispozițiilor art. 969 și art. 978 C. civ., sub aspectul interpretării

clauzelor stabilite de părți dându-le înțelesul și finalitatea urmărită la încheierea

convenției supusă spre analiză instanțelor.

Cu alte cuvinte, principiul de interpretare

a contractelor conform căruia trebuie să se acorde prioritate voinței reale și nu

sensului literal al cuvintelor, invocat în alți termeni în argumentarea recursului,

a fost respectat.

Întreaga argumentare a recurentei referitoare

la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1020 și 1021 C. civ. nu va fi primită.

În cauză, instanța de apel a apreciat că,

în sensul dispozițiilor art. 1020-1021 C. civ., sunt întrunite cerințele legale

pentru a se dispune rezoluțiunea, contractului.

între părți a fost însheiat antecontractul

de vânzare-cumpărare din 22 august 2007, care este un contract sinalagmatic. Un

astfel de contract naște obligații în sarcina ambelor părți, ceea ce se exprimă

în ideea reciprocității obligațiilor, fiecare parte asumându-și obligații în considerarea

obligațiilor celeilalte părți și ce creează interdependența acestor obligații.

În speță, recurenta-pârâtă avea obligația

de a notifica beneficiarii în legătură cu predarea construcției.

Culpa în neexecutarea contractului este

un element esențial pentru a se dispune rezoluțiunea și așa cum corect s-a reținut

de către instanța de apel, societatea pârâtă nu și-a respectat obligațiile de a

notifica beneficiarii în legătură cu predarea construcției și nici îndeplinirea

de către aceasta a obligației de predare a bunului în termenul convenit. Astfel

încât, în mod corect s-a dispus rezoluțiunea convenției din 22 august 2007 din culpa

societății pârâte.

Referitor la criticile privind dovedirea

relei credințe a reclamanților și a mandatului comercial Înalta Curte constată că

judecarea recursului are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate ale deciziei

recurate, iar invocarea omisso medio a acestor motive, nepropuse în apel, cu excepția

celor de ordine publică nu este permisă. Aceste motive de recurs nu au fost supuse

dezbaterii și unei dezlegări proprii a instanței de apel, astfel încât peste motivele

invocate la instanțele de fond nu se poate trece.

Cu referire la celelalte critici privind

aprecierea probelor este de reținut că acestea nu se impun a fi analizate întrucât

vizează netemeinicia și nu nelegalitatea soluției pronunțată în apel.

Așa fiind, se constată că, instanța de

apel a analizat și a răspuns tuturor criticilor formulate, în cauză neexistând motive

de nelegalitate, astfel încât, sub acest aspect decizia atacată este la adăpost

de orice critică, urmând ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul

să fie respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge

ca nefondat recursul declarat de pârâta SC I.D.C. SA împotriva deciziei civile

nr. 33/2012 din 24 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 14 februarie 2013.