ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7676/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 336 din 15 septembrie 2010

pronunțată de Tribunalul Prahova în Dosarul nr. 1072/105/2010, a respins

acțiunea formulată de reclamanta R.K.G.W., în contradictoriu cu pârâta SC D.D.M.

SRL, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală,

admițând, în prealabil, excepția cu acest obiect invocată de pârâtă.

În motivarea

sentinței, tribunalul a reținut, din decizia nr. 195112 emisă de Oficiul de

Stat pentru Invenții și Mărci, vinul cunoscut sub marca „P.M.” este

comercializat de SC S.P.V. SRL, care a constituit depozitul reglementar al

mărcii individuale combinate, constând din denumirea „P.M.”, aceeași concluzie

se desprinde și din analiza facturii din 19 aprilie 2010 și a contractului din

5 august 2009 încheiat între SC S.P.V. SRL și pârâta din prezenta cauză,

aceasta fiind societatea care comercializează vinuri sub semnul „P.M.”, semn a

cărui interzicere se solicită prin cererea dedusă judecății.

Reclamanta a formulat

opoziție la publicarea cererii de marcă, constând în denumirea „P.M.”, al cărei

solicitant este tocmai SC S.P.V. SRL, ceea ce dovedește o dată în plus că

situația de fapt menționată de pârâtă este cea care corespunde realității,

reclamanta nefăcând dovada unei identități între persoana chemată în judecată

și persoana despre care se pretinde că ar fi obligată în raportul juridic dedus

judecății.

Prin decizia civilă

nr. 134 din

13 decembrie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta R.K.G.W.

împotriva sentinței menționate.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe vizând lipsa calității procesuale

pasive, în condițiile în care vinul cu denumirea „P.M.” cu element figurativ este

comercializat exclusiv de SC S.P.V. București, care a depus cerere pentru înregistrarea

acestui semn ca marcă.

Au fost înlăturate susținerile

apelantei în sensul că vinurile comercializate sub semnul „P.M.” sunt produse și

îmbuteliate de SC D.D.M. SRL, fapt rezultat din înscrisurile doveditoare și planșele

fotografice depuse și că nu ar avea relevanță faptul că pârâta a încheiat un contract

comercial de distribuție a produselor proprii cu SC S.P.V. SRL.

Cererea în contrafacere

formulată de către reclamantă nu poate fi îndreptată decât împotriva persoanei juridice

care comercializează produsele în cauză, SC S.P.V. SRL București, având exclusivitate

în cumpărarea produselor societății pârâte, iar aceasta are obligația de a le vinde

în exclusivitate numai beneficiarului, cum rezultă din contractul comercial din

05 august 2009.

Pentru aceleași considerente,

au fost înlăturate și susținerile referitoare la faptul că, până la înregistrarea

mărcii „P.M.” de către SC S.P.V. SRL, colaborator și distribuitor al intimatei pârâte,

care continuă să producă și să îmbutelieze respectivele vinuri, nu există dreptul

exclusiv de utilizare a acestui semn în patrimoniul distribuitorului. Curtea a constatat

că, întrucât comercializarea vinurilor sub denumirea de „P.M.” se realizează exclusiv

de către SC S.P.V. SRL, legalitatea constituirii depozitului reglementar al respectivei

mărci și a dreptului de utilizare a acesteia nu poate fi analizată decât în contradictoriu

cu această societate.

Pârâta din prezenta cauză

nu comercializează respectivul produs, neavând nicio relevanță faptul că îl produce

și îl îmbuteliază sub acest semn, deoarece dreptul de comercializare a fost transmis

în exclusivitate către un alt agent economic conform contractului din 05 august

2009.

Împotriva menționatei

decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta R.K.G.W. Germania, pentru

motive de nelegalitate întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea criticilor

de recurs formulate, reclamanta a susținut că instanța de apel a făcut o aplicare

greșită a dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 84/1998 și a celor ale art. 3 C.

com., atunci când a apreciat că doar actele de comercializare a mărfurilor ar reprezenta

un act comercial, a cărui interzicere poate fi solicitată de către titularul unei

mărci.

În realitate, și operațiunile

de producere a mărfurilor sunt incluse în sfera activității comerciale la care se

referă art. 35 din Legea nr. 84/1998, deoarece, în absența unei definiții legale

speciale a termenilor utilizați de legiuitor și a unei distincții între diferitele

operațiuni, activitate comercială reprezintă orice fapte de comerț, astfel cum acestea

sunt precizate în art. 3 C. com.

Astfel, faptul că societatea

pârâtă produce vinuri sub semnul „P.M.”, pentru a le vinde apoi distribuitorului

său, SC S.P.V. SRL, înseamnă că desfășoară o activitate comercială, în sensul vizat

de Legea nr. 84/1998. De altfel, contractul de distribuție încheiat cu SC S.P.V.

SRL reprezintă tot o activitate comercială, fiind primul act și cel mai important

prin care vinul respectiv este pus în circulație pe piață.

Este lipsit de importanță

că în lanțul distribuției pe piață se interpun una sau mai multe persoane, din moment

ce faptele și actele de comerț care au stat la baza comercializării produsului sunt

generate de societatea intimată, în calitate de producătoare.

În acest sens, recurenta

a indicat, atât pe fond cât și în apel, faptul că fiind în prezența unei denumiri

comerciale, ce nu conferă utilizatorului protecția și drepturile decurgând din marca

înregistrată, nu se poate vorbi de exclusivitate și drepturi exclusive, încât responsabilitatea

punerii în circulație pe piață a produselor sub semnul incriminat aparține tuturor

persoanelor ce se fac vinovate de acest lucru.

Deoarece semnul utilizat

nu este în prezent o marcă înregistrată care să confere titularului sau un drept

exclusiv și să îi identifice în persoana unei singure entități juridice, ci doar

o denumire comercială, utilizată de mai multe societăți în activitatea lor, recurenta,

în calitate de titular al mărcii înregistrate „M.”, fiind îndreptățită, în temeiul

art. 35 alin. (2) lit. b) din Legea nr. . 84/1998, să acționeze în judecată pe toți,

pe unul sau pe nici unul dintre terții ce utilizează semnul, neputând fi invocată

în mod legal excepția lipsei calității procesuale pasive.

Examinând decizia recurată

prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că

recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Art. 35 alin. (2) [actualmente

art. 36 alin. (2), cu un conținut identic] din Legea nr. 84/1998, în forma de la

data formulării cererii de chemare în judecată, 02 martie 2010, conferă titularului

unei mărci posibilitatea formulării unei cereri adresate instanței de judecată având

ca obiect interzicerea folosirii de către terți, în activitatea lor comercială,

fără consimțământul titularului, a unui semn identic sau similar mărcii, cu respectarea

principiului specialității, ca regulă, așadar pentru produse identice sau similare

cu cele pentru care marca a fost înregistrată.

Este corectă interpretarea

normei expusă în motivele de recurs, în sensul că norma în discuție vizează pe orice

comerciant, întrucât nu se face nicio distincție între diferitele categorii de persoane

ce desfășoară o activitate comercială.

Nu se relevă, însă, o

interpretare greșită a legii din această perspectivă, prin aprecierea instanței

de apel în sensul că o încălcare a drepturilor exclusive ale reclamantei asupra

mărcii înregistrate „M.” ar putea decurge doar din comercializarea produselor sub

denumirea „P.M.”, iar asemenea acte de comerț sunt derulate exclusiv de către distribuitorul

pârâtei, SC S.P.V. SRL, nu și de către pârâta însăși.

Aprecierea instanței de

apel nu are în vedere cerința legală a desfășurării de către terț a unei activități

comerciale, ci o a doua condiție dedusă din art. 35 alin. (2) din lege și cerută

pentru exercitarea dreptului la acțiunea în contrafacere a unei mărci, respectiv

condiția folosirii efective de către terț a semnului identic sau similar mărcii.

În acest context, s-a

reținut că pârâta se ocupă doar de producerea și îmbutelierea vinului, care, ulterior,

este comercializat de către SC S.P.V. SRL sub denumirea „P.M”.

Reclamanta nu a demonstrat,

prin probatoriul administrat, că pârâta, în activitatea de producere și de îmbuteliere

a vinului, folosește semnul „P.M.”, deoarece nu este suficient că aceste operațiuni

reprezintă acte de comerț, cât timp nu conțin o utilizare a semnului identic sau

similar mărcii „M.”.

Semnul „P.M.” figurează

abia pe eticheta aplicată pe sticlele conținând vinul produs de către pârâtă, ca

denumire sub care vinul se comercializează, ceea ce înseamnă că ar fi trebuit să

se probeze că pârâta este cea care aplică semnul pe sticlele de vin, anterior sau

concomitent cu îmbutelierea, simpla operațiune de umplere a sticlelor, neînsoțită

de etichetare, nefiind o folosire a semnului.

Or, nu s-a dovedit vreo

implicare a pârâtei în aplicarea etichetelor pe sticlele de vin, nici măcar în comandarea

acestora, iar eventuala îmbuteliere a vinului în sticle deja etichetate nu poate

fi considerată o folosire a semnului „P.M.”, cât timp semnul nu a fost aplicat chiar

de către pârâtă, în activitatea sa comercială.

În absența unei susțineri

explicite a reclamantei pe acest aspect și care să fi fost dovedită prin relevarea

aplicării semnului pe sticlele de vin de către pârâtă, în mod corect, ambele instanțe

de fond au considerat că singura persoană juridică ce folosește efectiv semnul „P.M.”

este distribuitorul autorizat al pârâtei, SC S.P.V. SRL, nu numai pentru motivul

că această societate este cea care introduce produsul, ce poartă semnul în discuție,

în circuitul comercial, oferindu-l spre vânzare, dar și pentru că tinde să-și aproprieze

semnul, prin înregistrarea sa ca marcă.

Ca atare, pârâta nu face

parte dintre categoriile de terți vizate de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998,

atât timp cât nu utilizează, în fapt, semnul „P.M.”, similar cu marca reclamantei,

motiv pentru care se constată că instanța de apel a menținut în mod legal hotărârea

primei instanțe.

Pentru aceste argumente

și în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta R.K.G.W. Germania împotriva deciziei nr. 134 din 13 decembrie

2010 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ

și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 14 decembrie 2012.