ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7676/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința nr. 336 din 15 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Prahova în Dosarul nr. 1072/105/2010, a respins acțiunea formulată de reclamanta R.K.G.W., în contradictoriu cu pârâta SC D.D.M. SRL, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală, admițând, în prealabil, excepția cu acest obiect invocată de pârâtă. În motivarea sentinței, tribunalul a reținut, din decizia nr. 195112 emisă de Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, vinul cunoscut sub marca „P.M.” este comercializat de SC S.P.V. SRL, care a constituit depozitul reglementar al mărcii individuale combinate, constând din denumirea „P.M.”, aceeași concluzie se desprinde și din analiza facturii din 19 aprilie 2010 și a contractului din 5 august 2009 încheiat între SC S.P.V.

SRL și pârâta din prezenta cauză, aceasta fiind societatea care comercializează vinuri sub semnul „P.M.”, semn a cărui interzicere se solicită prin cererea dedusă judecății. Reclamanta a formulat opoziție la publicarea cererii de marcă, constând în denumirea „P.M.”, al cărei solicitant este tocmai SC S.P.V. SRL, ceea ce dovedește o dată în plus că situația de fapt menționată de pârâtă este cea care corespunde realității, reclamanta nefăcând dovada unei identități între persoana chemată în judecată și persoana despre care se pretinde că ar fi obligată în raportul juridic dedus judecății. Prin decizia civilă nr. 134 din 13 decembrie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta R.K.G.W.

împotriva sentinței menționate. Pentru a decide astfel, instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe vizând lipsa calității procesuale pasive, în condițiile în care vinul cu denumirea „P.M.” cu element figurativ este comercializat exclusiv de SC S.P.V. București, care a depus cerere pentru înregistrarea acestui semn ca marcă. Au fost înlăturate susținerile apelantei în sensul că vinurile comercializate sub semnul „P.M.” sunt produse și îmbuteliate de SC D.D.M. SRL, fapt rezultat din înscrisurile doveditoare și planșele fotografice depuse și că nu ar avea relevanță faptul că pârâta a încheiat un contract comercial de distribuție a produselor proprii cu SC S.P.V. SRL. Cererea în contrafacere formulată de către reclamantă nu poate fi îndreptată decât împotriva persoanei juridice care comercializează produsele în cauză, SC S.P.V.

SRL București, având exclusivitate în cumpărarea produselor societății pârâte, iar aceasta are obligația de a le vinde în exclusivitate numai beneficiarului, cum rezultă din contractul comercial din 05 august 2009. Pentru aceleași considerente, au fost înlăturate și susținerile referitoare la faptul că, până la înregistrarea mărcii „P.M.” de către SC S.P.V. SRL, colaborator și distribuitor al intimatei pârâte, care continuă să producă și să îmbutelieze respectivele vinuri, nu există dreptul exclusiv de utilizare a acestui semn în patrimoniul distribuitorului. Curtea a constatat că, întrucât comercializarea vinurilor sub denumirea de „P.M.” se realizează exclusiv de către SC S.P.V. SRL, legalitatea constituirii depozitului reglementar al respectivei mărci și a dreptului de utilizare a acesteia nu poate fi analizată decât în contradictoriu cu această societate.

Pârâta din prezenta cauză nu comercializează respectivul produs, neavând nicio relevanță faptul că îl produce și îl îmbuteliază sub acest semn, deoarece dreptul de comercializare a fost transmis în exclusivitate către un alt agent economic conform contractului din 05 august 2009. Împotriva menționatei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta R.K.G.W. Germania, pentru motive de nelegalitate întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea criticilor de recurs formulate, reclamanta a susținut că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 84/1998 și a celor ale art. 3 C. com., atunci când a apreciat că doar actele de comercializare a mărfurilor ar reprezenta un act comercial, a cărui interzicere poate fi solicitată de către titularul unei mărci.

În realitate, și operațiunile de producere a mărfurilor sunt incluse în sfera activității comerciale la care se referă art. 35 din Legea nr. 84/1998, deoarece, în absența unei definiții legale speciale a termenilor utilizați de legiuitor și a unei distincții între diferitele operațiuni, activitate comercială reprezintă orice fapte de comerț, astfel cum acestea sunt precizate în art. 3 C. com. Astfel, faptul că societatea pârâtă produce vinuri sub semnul „P.M.”, pentru a le vinde apoi distribuitorului său, SC S.P.V. SRL, înseamnă că desfășoară o activitate comercială, în sensul vizat de Legea nr. 84/1998. De altfel, contractul de distribuție încheiat cu SC S.P.V. SRL reprezintă tot o activitate comercială, fiind primul act și cel mai important prin care vinul respectiv este pus în circulație pe piață.

Este lipsit de importanță că în lanțul distribuției pe piață se interpun una sau mai multe persoane, din moment ce faptele și actele de comerț care au stat la baza comercializării produsului sunt generate de societatea intimată, în calitate de producătoare. În acest sens, recurenta a indicat, atât pe fond cât și în apel, faptul că fiind în prezența unei denumiri comerciale, ce nu conferă utilizatorului protecția și drepturile decurgând din marca înregistrată, nu se poate vorbi de exclusivitate și drepturi exclusive, încât responsabilitatea punerii în circulație pe piață a produselor sub semnul incriminat aparține tuturor persoanelor ce se fac vinovate de acest lucru.

Deoarece semnul utilizat nu este în prezent o marcă înregistrată care să confere titularului sau un drept exclusiv și să îi identifice în persoana unei singure entități juridice, ci doar o denumire comercială, utilizată de mai multe societăți în activitatea lor, recurenta, în calitate de titular al mărcii înregistrate „M.”, fiind îndreptățită, în temeiul art. 35 alin. (2) lit. b) din Legea nr. . 84/1998, să acționeze în judecată pe toți, pe unul sau pe nici unul dintre terții ce utilizează semnul, neputând fi invocată în mod legal excepția lipsei calității procesuale pasive.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente: Art. 35 alin. (2) [actualmente art. 36 alin. (2), cu un conținut identic] din Legea nr. 84/1998, în forma de la data formulării cererii de chemare în judecată, 02 martie 2010, conferă titularului unei mărci posibilitatea formulării unei cereri adresate instanței de judecată având ca obiect interzicerea folosirii de către terți, în activitatea lor comercială, fără consimțământul titularului, a unui semn identic sau similar mărcii, cu respectarea principiului specialității, ca regulă, așadar pentru produse identice sau similare cu cele pentru care marca a fost înregistrată.

Este corectă interpretarea normei expusă în motivele de recurs, în sensul că norma în discuție vizează pe orice comerciant, întrucât nu se face nicio distincție între diferitele categorii de persoane ce desfășoară o activitate comercială. Nu se relevă, însă, o interpretare greșită a legii din această perspectivă, prin aprecierea instanței de apel în sensul că o încălcare a drepturilor exclusive ale reclamantei asupra mărcii înregistrate „M.” ar putea decurge doar din comercializarea produselor sub denumirea „P.M.”, iar asemenea acte de comerț sunt derulate exclusiv de către distribuitorul pârâtei, SC S.P.V. SRL, nu și de către pârâta însăși.

Aprecierea instanței de apel nu are în vedere cerința legală a desfășurării de către terț a unei activități comerciale, ci o a doua condiție dedusă din art. 35 alin. (2) din lege și cerută pentru exercitarea dreptului la acțiunea în contrafacere a unei mărci, respectiv condiția folosirii efective de către terț a semnului identic sau similar mărcii. În acest context, s-a reținut că pârâta se ocupă doar de producerea și îmbutelierea vinului, care, ulterior, este comercializat de către SC S.P.V. SRL sub denumirea „P.M”. Reclamanta nu a demonstrat, prin probatoriul administrat, că pârâta, în activitatea de producere și de îmbuteliere a vinului, folosește semnul „P.M.”, deoarece nu este suficient că aceste operațiuni reprezintă acte de comerț, cât timp nu conțin o utilizare a semnului identic sau similar mărcii „M.”.

Semnul „P.M.” figurează abia pe eticheta aplicată pe sticlele conținând vinul produs de către pârâtă, ca denumire sub care vinul se comercializează, ceea ce înseamnă că ar fi trebuit să se probeze că pârâta este cea care aplică semnul pe sticlele de vin, anterior sau concomitent cu îmbutelierea, simpla operațiune de umplere a sticlelor, neînsoțită de etichetare, nefiind o folosire a semnului. Or, nu s-a dovedit vreo implicare a pârâtei în aplicarea etichetelor pe sticlele de vin, nici măcar în comandarea acestora, iar eventuala îmbuteliere a vinului în sticle deja etichetate nu poate fi considerată o folosire a semnului „P.M.”, cât timp semnul nu a fost aplicat chiar de către pârâtă, în activitatea sa comercială.

În absența unei susțineri explicite a reclamantei pe acest aspect și care să fi fost dovedită prin relevarea aplicării semnului pe sticlele de vin de către pârâtă, în mod corect, ambele instanțe de fond au considerat că singura persoană juridică ce folosește efectiv semnul „P.M.” este distribuitorul autorizat al pârâtei, SC S.P.V. SRL, nu numai pentru motivul că această societate este cea care introduce produsul, ce poartă semnul în discuție, în circuitul comercial, oferindu-l spre vânzare, dar și pentru că tinde să-și aproprieze semnul, prin înregistrarea sa ca marcă. Ca atare, pârâta nu face parte dintre categoriile de terți vizate de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, atât timp cât nu utilizează, în fapt, semnul „P.M.”, similar cu marca reclamantei, motiv pentru care se constată că instanța de apel a menținut în mod legal hotărârea primei instanțe.

Pentru aceste argumente și în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta R.K.G.W. Germania împotriva deciziei nr. 134 din 13 decembrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 decembrie 2012.