ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3502/2012

Emiterea unei hotărâri de revocare și pentru Hotărârea nr. 42 din 11 august 2008 nu reprezenta o soluție identică cu emiterea Hotărârii de revocare nr. 37bis din 11 august 2008, astfel cum în mod eronat a reținut instanța de apel. Dimpotrivă, emiterea unei hotărâri de revocare pentru Hotărârea nr. 42 din 11 august 2008 reprezintă o situație incertă, având în vedere tocmai caracterul evaziv al Adresei nr. 7725 din 22 aprilie 2009. Curtea de Apel a stabilit o așa-zisă „identitate de rațiune aplicabilă celor două terenuri”, deși este evident că sunt două terenuri diferite, situate în raze diferite, cu numere cadastrale diferite. Prin urmare, aceste două terenuri puteau sau nu să aibă aceeași situație, de revocare a exproprierii.

Cererea de chemare în judecată formulată cuprinde trei capete de cerere, iar motivarea care se regăsește în considerentele sentinței de fond se referă la o singură hotărâre de revocare a hotărârii de stabilire a despăgubirilor privind terenul expropriat, coproprietatea recurentei. Reținerile instanței de apel în sensul că prima instanță nu mai trebuia să motiveze și asupra celorlalte două capete de cerere este nefondată, având în vedere că excepția lipsei de interes trebuia invocată doar cu privire la o singură hotărâre de acordare a despăgubirilor, respectiv pentru hotărârea pentru care fusese deja depusă hotărârea de revocare. În considerentele sentinței, instanța nu face referire nici la motivele pentru care a respins capătul doi de cerere referitor la despăgubirile acordate în baza Hotărârii nr. 42 din 11 august 2008 și nici la dobânda legală, care trebuia acordată cel puțin până la data revocării primei hotărâri.

Contradicția existentă între considerentele și dispozitivul hotărârii de fond sunt considerate în mod greșit ca fiind nefondate, de către Curtea de Apel, aceasta opinând că este vorba în mod evident despre un aspect de eroare materială. Din considerentele sentinței rezultă, însă, că excepția lipsei de interes este neîntemeiată, iar din dispozitivul sentinței rezultă că, de fapt, această excepție a fost admisă. Într-o astfel de situație contradictorie, este destul de greu a se determina care a fost intenția instanței de fond la momentul pronunțării Sentinței civile nr. 967 din 26 iunie 2009. Susținerile instanței de apel, în sensul că este vorba despre o eroare materială nu pot fi reținute, atâta timp cât, în prezent, nu există nicio cerere de îndreptare a erorii materiale sau de lămurire a sentinței apelate.

Instanța de apel, în mod eronat, a considerat ca nefondat motivul referitor la comunicarea Hotărârii de revocare nr. 37 bis în ședința de fond, cu consecința imposibilității exercitării dreptului la apărare față de aceasta, considerând că „oricum au fost respinse ca neîntemeiate excepțiile de nelegalitate a hotărârilor de revocare a Hotărârilor de stabilire a despăgubirilor nr. 37 din 11 august 2008 și 42 din 11 august 2008, având numerele 37 bis și respectiv 42 bis”. Hotărârea nr. 37 bis de revocare a Hotărârii de acordare a despăgubirilor nr. 37 din 11 august 2008 a fost emisă în data de 19 iunie 2009, deci, cu o săptămână înainte de termenul de judecată stabilit în cauză. Prin invocarea din oficiu a excepției lipsei de interes în formularea acțiunii, excepție întemeiată pe existența unui înscris prezentat instanței și comunicat reclamantei în ședință publică, la termenul la care a fost invocată această excepție, se încalcă un principiu fundamental în sistemul de drept românesc, respectiv principiul dreptului la apărare. Afirmația intimatului-pârât, în sensul că deja au fost efectuate modificări ale traseului autostrăzii (afirmație acceptată atât de Tribunalul București, cât și de Curtea de Apel București) este nedovedită prin faptul că nu a fost probată vreo modificare a traseului, ci numai faptul că „Proiectul tehnic este în curs a fi revizuit”.

Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, în scopul emiterii hotărârii de revocare nr. 37 bis din data de 19 iunie 2009 a Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 37 din 11 august 2008, s-a întrunit în baza unor Norme metodologice abrogate, respectiv în baza H.G. nr. 941/2004, fiind, astfel, lovită de nulitate. Susținerile pârâtului, în sensul că prevederile din H.G. nr. 941/2004 sunt preluate de H.G. nr. 434/2009, sunt irelevante, având în vedere că legiuitorul a stipulat expres că, la data intrării în vigoare a H.G. nr. 434/2009, este abrogată H.G. nr. 941/2004. Recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea, în tot, a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, iar, pe fondul cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată și obligarea intimaților-pârâți la plata sumelor de bani solicitate prin acțiune. Intimații pârâți nu au depus întâmpinare. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Prima critică, referitoare la situația diferită a terenurilor care au făcut obiectul Hotărârilor nr. 37/2008 și nr. 42/2008, în legătură cu revocarea despăgubirilor acordate prin aceste hotărâri, ca urmare a încetării exproprierii, va fi analizată din perspectiva respectării, de către prima instanță, a cerinței motivării impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., pe care Curtea de Apel a considerat-o ca fiind îndeplinită și în ceea ce privește terenul care a format obiectul Hotărârii nr. 42/2008, în condițiile în care considerentele hotărârii primei instanțe vizează doar terenul menționat în Hotărârea nr. 37/2008, revocată prin Hotărârea nr. 37 bis/2009. Curtea de Apel a considerat în mod corect că nu poate reține nemotivarea sentinței sub acest aspect, printre altele, față de soluția identică, ce se impune pentru ambele terenuri, și anume de respingere a acțiunii în despăgubiri, întrucât exproprierea imobilelor, generatoare de despăgubiri, nu s-a mai realizat. În primul rând, Adresa nr. 7725 din 22 aprilie 2009 emisă de C.N.A.D.N.R. S.A. reprezintă un mijloc de probă, care nu mai poate fi cercetat de prezenta instanță în evaluarea situației de fapt stabilită de instanțele anterioare, față de abrogarea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., ce permitea o asemenea analiză, abrogare intervenită prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Pe de altă parte, critica este și nerelevantă în raport de hotărârea de revocare a Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 42/2008, având nr. 42 bis/2009, depusă la dosar, și în care se menționează în mod expres că se revocă Hotărârea nr. 42/2008, iar procedura exproprierii imobilului de pe teritoriul județului Ilfov, cu nr. cadastral 2018/1/1/2, a încetat la data adoptării hotărârii respective. Excepția de nelegalitate a Hotărârii nr. 42 bis/2009 emisă de Comisia Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România - SA - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, invocată de reclamantă a fost respinsă în mod irevocabil, prin Sentința nr. 2602 din 1 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 5359 din 2 decembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, hotărâri care se bucură de puterea lucrului judecat. Prin urmare, nu mai poate fi repusă în discuție, în litigiul de față, nici revocarea Hotărârii de acordare a despăgubirilor nr. 42/2008 și nici încetarea exproprierii pentru terenul ce a format obiectul Hotărârii nr. 42 bis/2009. Ca atare, în mod corect, Curtea de Apel a considerat că soluția primei instanțe este identică pentru cele două terenuri ce formează obiectul prezentului proces, și, astfel, motivarea primei instanțe în legătură cu terenul menționat în Hotărârea nr. 37/2008, revocată prin Hotărârea nr. 37 bis/2009 nu poate fi decât aceeași și pentru terenul indicat în Hotărârea nr. 42/2008, revocată prin Hotărârea nr. 42 bis/2009. 2. Cum s-a arătat deja în analiza primului motiv de recurs, în mod corect, instanța de apel a reținut că argumentele primei instanțe în legătură cu terenul ce a format obiectul hotărârii de revocare nr. 37 bis sunt comune și pentru celălalt teren în litigiu, aceasta și pentru faptul că ambele terenuri sunt menționate în partea introductivă a sentinței, ca reprezentând obiectul procesului, iar soluția cuprinsă în dispozitiv vizează respingerea acțiunii în integralitatea ei. Practic, Curtea de Apel nu a considerat că nu se impunea motivarea sentinței și pentru terenul menționat în Hotărârea nr. 42/2008, revocată prin Hotărârea nr. 42 bis/2009, cum greșit susține recurenta, ci a apreciat că motivarea pentru terenul menționat în Hotărârea nr. 37/2008, revocată prin Hotărârea nr. 37 bis/2009, vizează și celălalt teren, pentru identitate de rațiune, ceea ce este corect pentru argumentele prezentate în precedent. Cât privește invocarea lipsei de interes doar pentru Hotărârea nr. 37/2008, de acordare a despăgubirilor, motivat de faptul că, pentru Hotărârea nr. 42/2008, nu s-ar fi depus hotărârea de revocare, aceste susțineri sunt neîntemeiate, întrucât, cum enunțat mai sus, această hotărâre, având nr. 42 bis/2009, a fost depusă în apel, la dosar. Prin urmare, în mod corect, Curtea a considerat că excepția lipsei de interes este fondată pentru întreaga acțiune. Critica privind presupusul considerent greșit al instanței de apel în sensul că nu era necesară motivarea primei instanțe asupra cererii de actualizare a despăgubirilor cu dobânda legală față de soluționarea cauzei în raport de admiterea unei excepții peremptorii este, de asemenea, neîntemeiată. Decizia este corectă și sub acest aspect, întrucât problema acordării dobânzii legale, solicitată de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, s-ar fi pus doar în cazul admiterii acțiunii și obligării pârâților la plata despăgubirilor purtătoare de dobânzi, ceea ce ar fi implicat, în mod evident, soluționarea cauzei pe fond. Cum acțiunea a fost respinsă în întregime ca urmare a admiterii excepției lipsei de interes, în mod corect Curtea a considerat că nu se impunea motivarea separată a soluției primei instanțe asupra cererii de acordare a dobânzii legale. 3. În mod corect, instanța de apel a considerat că nu există contradicție între considerentele sentinței și dispozitiv în ceea ce privește modalitatea de soluționare a excepției lipsei de interes în formularea acțiunii. Din întreaga motivare a hotărârii primei instanțe, astfel cum a fost prezentată mai sus, ca și din soluția prezentată în dispozitivul acestei hotărâri, rezultă fără echivoc faptul că excepția lipsei de interes a fost admisă de către Tribunal, așa încât mențiunea făcută în paragraful final al considerentelor sentinței, în sensul că „excepția lipsei de interes este neîntemeiată” reprezintă, așa cum corect a considerat și Curtea, o simplă eroare materială. În acest sens, concluzia finală a primei instanțe vizează faptul că „reclamanta nu mai justifică un interes legitim, născut și actual pentru a solicita plata despăgubirilor, având în vedere că terenul proprietatea sa, prin modificarea amplasamentului lucrării, nu mai este un teren expropriat”. Argumentele prezentate nu lasă loc de interpretare în ceea ce privește modalitatea de soluționare a excepției lipsei de interes, aceste argumente fiind corespunzătoare cu soluția menționată în dispozitiv, de admitere a excepției respective și de respingere a acțiunii, ca lipsită de interes. De asemenea, contrar susținerilor recurentei, nu era necesară îndreptarea erorii materiale privind aspectul în discuție, în condițiile art. 281 C. proc. civ., pentru a se putea cunoaște modalitatea de soluționare a excepției, cum s-a arătat, din întreaga argumentare prezentată în sentință rezultând soluția instanței. În mod neîndoielnic, îndreptarea erorii din considerente, vizând netemeinicia excepției lipsei de interes, consemnată ca atare în paragraful final, poate avea loc în condițiile art. 281 C. proc. civ., la cererea părții interesate sau din oficiu, dar a susține că, în absența îndreptării considerentelor, nu se poate stabili soluția dată de prima instanță asupra interesului în promovarea acțiunii reprezintă o interpretare excesiv de formalistă a dispozițiilor textului legal menționat și care nu poate fi primită de Înalta Curte. 4. Criticile din cadrul acestui motiv de recurs nu pot fi analizate de prezenta instanță, deoarece recurenta nu arată în mod concret în ce constă greșeala instanței de apel atunci când a reținut că, urmare a respingerii irevocabile a excepției de nelegalitate a celor două hotărâri de revocare a hotărârilor de despăgubiri, prin hotărâri judecătorești care se bucură de putere de lucru judecat, legalitatea hotărârilor de revocare nu mai poate fi pusă în discuție în dosarul de față. Partea reia argumentele pentru care consideră că i s-a încălcat dreptul la apărare față de comunicarea în ședință publică a Hotărârii de revocare nr. 37 bis/2009, dar nu contestă considerentul Curții prin care această instanță a arătat că nu mai poate fi discutată legalitatea celor două hotărâri de revocare, susținerile recurentei neputându-se circumscrie, astfel, vreunui caz de casare sau de modificare dintre cele prevăzute în art. 304 C. proc. civ. În egală măsură, critica privind nedovedirea modificărilor intervenite asupra traseului autostrăzii care ar fi determinat inițial exproprierea terenului în litigiu nu poate fi examinată, deoarece, pe lângă faptul că pune în discuție aspecte de fapt, incompatibile cu structura actuală a recursului, nici nu vizează argumentele instanței de apel sub acest aspect. Astfel, Curtea a decis că, atât timp cât exproprierea terenurilor nu a mai avut loc, nu are relevanță verificarea chestiunilor ce țin de legalitatea sau temeinicia exproprierii. Prin urmare, niciuna dintre susținerile prezentate mai sus nu poate fi primită de prezenta instanță. 5. Cât privește condițiile în care s-a întrunit Comisia de aplicare a Legii nr. 198/2004 și care ar genera nulitatea Hotărârii de revocare nr. 37 bis/2009, deoarece aceasta a avut loc în baza unui act normativ abrogat, și anume H.G. nr. 941/2004, această chestiune, de asemenea, nu poate forma obiect de examinare în prezentul recurs, atât timp cât instanța de contencios administrativ, prin hotărâre irevocabilă, a decis că hotărârea de revocare menționată este legală, urmare a respingerii excepției de nelegalitate invocată de reclamantă. Având în vedere toate aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din același cod.