ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2379/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Decizia nr. 38 din 18 aprilie 2011 Curtea de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă și asigurări sociale a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date București împotriva Sentinței civile nr. 1175 din 23 iulie 2010 pronunțată de Tribunalul Bacău în contradictoriu cu pârâtul D.V. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele: Prin Cererea înregistrată sub nr. 4671/110/2010 pe rolul Tribunalului Bacău, reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date a solicitat să se dispună restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în Italia al pârâtului D.V.

pentru o perioadă de cel mult trei ani. În motivarea cererii s-a arătat că pârâtul a fost returnat din Italia la data de 12 ianuarie 2010 în baza Acordului de readmisie a persoanelor aflate în situație ilegală, ratificat prin Legea nr. 173/1997. Prin Sentința civilă nr. 1175/D din 23 iulie 2010 a Tribunalului Bacău, a fost respinsă ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date în contradictoriu cu pârâtul D.V. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, așa cum rezultă din actele depuse de reclamantă la dosar, pârâtul a fost returnat din Italia la data de 12 ianuarie 2010. Potrivit art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 se poate dispune restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate cu privire la cetățeanul român care a fost returnat dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat.

Pe de altă parte, legislația comunitară consacră expres dreptul la libera circulație prin dispozițiile art. 45 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (fostul articol 39 TCE), nefiind admise restricții aduse dreptului de intrare și de ședere pe teritoriul unui stat decât în condițiile în care acestea sunt impuse de ordinea și siguranța publică, precum și de sănătatea publică. Din declarația dată de pârât la data de 12 ianuarie 2010 rezultă că acesta a locuit în Italia timp de 4 luni în care a lucrat fără a avea forme legale. Pârâtul nu a recunoscut săvârșirea infracțiunii de furt iar din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că acesta ar fi fost reținut de autoritățile italiene pentru săvârșirea infracțiunii de furt.

În cauză nu s-au administrat probe din care să rezulte perioada exactă a șederii pârâtului pe teritoriul statului italian, atitudinea pârâtului și ocupația acestuia pe toată durata șederii. Ca urmare, instanța a apreciat că nu sunt indicii suficiente pentru a se dispune restricționarea dreptului la libera circulație, neputând fi stabilit în concret, raportat la conduita pârâtului, pericolul public pe care-l reprezintă prezența acestuia în Italia. În consecință, văzând și dispozițiile art. 38 - art. 39 din Legea nr. 248/2005, tribunalul a respins acțiunea ca nefondată.

Împotriva hotărârii a promovat apel reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date București care a criticat nelegalitatea și netemeinicia acesteia, invocând, în esență, greșita respingere a cererii de fond a cauzei, în condițiile în care promovarea acesteia a fost determinată de conduita intimatului-pârât pe teritoriul statului italian, intimat care a fost returnat în țară motivat de împrejurarea că a fost găsit muncind fără forme legale. Mai mult a arătat apelanta, acesta a desfășurat activitate infracțională pe teritoriul Italiei de natură să aducă atingere ordinii și siguranței publice, măsura de restrângere a dreptului la libera circulație justificându-se atât din perspectiva ordinii publice a Statului Italian, cât și a ordinii de drept a Statului Român.

A mai arătat apelanta că măsura solicitată a fi dispusă împotriva intimatului-pârât, respectiv restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în Italia pe o perioadă de cel mult 3 ani este în concordanță cu art. 5 din Legea nr. 248/2005, modificată și completată prin O.U.G. nr. 5/2006, art. 27, art. 28 din Directiva 2004/38/CE, art. 17, 25 din Constituția României. A mai invocat apelanta că greșit instanța de fond nu a luat în considerare dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007. Asupra apelului declarat de către reclamantă, Curtea de Apel a reținut următoarele: Referitor la motivul de apel potrivit căruia instanța de fond la judecarea cauzei nu a luat în considerație dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G.

nr. 1347/2007, s-a constatat că, sub acest aspect critica sentinței este neîntemeiată. Astfel, în aplicarea măsurilor din planul aprobat prin H.G. nr. 1347/2007 - obiectivul 2 lit. d) s-a stabilit înaintarea către instanță a dosarului de îndepărtare, demersul urmând a fi efectuat în corelare directă cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005. Îndeplinirea obiectivului s-a stabilit în sarcina instituției specializate din cadrul M.I.R.A., în funcție de situație, respectiv D.G.P. sau I.N.E.P., după cum documentul în baza căruia s-a efectuat deplasarea în străinătate a cetățeanului român expulzat, pașaport sau carte de identitate (obiectivul 2 lit. c) din anexa 1 a H.G. nr. 1347/2007).

Prin H.G. nr. 1367/2009 a fost reglementată înființarea, organizarea și funcționarea Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, stabilindu-se prin art. 1 alin. (3), (4) că Direcția face parte din structurile de ordine și siguranță publică din subordinea M.A.I., exercitând atribuțiile date în competență prin lege, cu privire la organizarea și coordonarea activităților de evidență a persoanelor, precum și la gestionarea și administrarea la nivel național a bazelor de date privind evidența persoanelor. Instanța de apel, reținând și dispozițiile art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 1367/2009, conform cărora Direcția îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lege, respectiv ale art. 2 din O.U.G.

nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români, a apreciat că sesizarea instanței de judecată în vederea aplicării măsurilor prevăzute de art. 38 din Legea nr. 248/2005 se realizează de către D.E.P.A.B.D. ce are atribuții în acest sens potrivit H.G. nr. 1347/2007 și H.G. nr. 1367/2009. Soluționând cauza pe fond, prima instanță a dat eficiență tocmai textului normativ invocat de apelantă ca fiind încălcat.

S-a reținut, de asemenea, că este nefondată critica hotărârii și cu privire la modul de soluționare a cauzei pe fond, apreciindu-se că în mod corect, prima instanță a respins acțiunea reținând corect faptul că din probatoriul administrat în speță, nu rezultă perioada exactă a șederii intimatului pe teritoriul Statului Italian, ocupația acestuia, conduita (invocată ca fiind infracțională) probele neconducând ca indicii suficiente pentru a se dispune restricționarea dreptului la liberă circulație pe o perioadă de un an.

În finalul considerentelor, instanța de apel a arătat că acțiunea introductivă a fost susținută doar de talonul de returnare din Italia, procesul-verbal de returnare (în care se menționează datele de identificare, documentele de călătorie și o declarație a intimatului din aceeași dată, respectiv 12 ianuarie 2010, înscrisuri care nu sunt de natură să conducă la ideea conduitei infracționale a intimatului și implicit la aceea că intimatul ar prezenta un pericol pentru ordinea și siguranța publică a Statului Italian și a Statului Român. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, criticând-o pentru următoarele motive: În conformitate cu prevederile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G.

nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, ca urmare a situației create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, cu modificările și completările ulterioare, Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor (Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date) are obligativitatea de a înainta, către instanța competentă, dosarul de îndepărtare al cetățenilor români expulzați din Italia. De asemenea, dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d) al aceluiași act normativ prevăd faptul că autoritățile judecătorești urmează a pronunța o decizie vizând interzicerea deplasării cetățenilor expulzați, în Italia, pe o perioadă determinată.

Împotriva pârâtului s-a luat măsura returnării în țară de către autoritățile italiene din cauza comportamentului de care a dat dovadă pe perioada șederii în Italia. Din declarația pârâtului reiese că acesta a părăsit teritoriul României, la data de 17 februarie 2009, prin P.T.F. Nădlac cu destinația Italia, fiind returnat pentru muncă ilegală pe teritoriul Italiei. Măsura restrictivă dispusă de autoritățile italiene se justifică din perspectiva încălcării ordinii publice a Statului Italian, pârâtul perseverând în atitudinea sa nelegală, cât și a ordinii de drept a Statului Român, în ignorarea dispozițiilor interne și internaționale ratificate de România, vizând obligațiile cetățenilor români aflați în străinătate și măsurile de combatere a migrației ilegale.

Aceste împrejurări justifică considerarea că, prin conduita persoanei în cauză, sunt amenințate valorile fundamentale protejate - siguranța publică, drepturile și libertățile cetățenilor - în statul gazdă, pe teritoriul căruia, pârâtul a manifestat acea conduită. De asemenea, faptele reținute în sarcina pârâtului sunt suficiente pentru a se putea aprecia că există temeri ca acesta ar putea săvârși și pe viitor fapte de natură a aduce atingere ordinii publice pe teritoriul Italiei. În raport cu comportamentul trecut al pârâtului, menționat mai sus, este întemeiată solicitarea recurentei, în ceea ce privește măsura „de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulație pe teritoriul Italiei al pârâtului”.

În conformitate cu art. 5 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, modificată și completată prin O.U.G. nr. 5/2006, pe perioada șederii, cetățenii români au obligația respectării legislației României și să nu desfășoare activități de natură să compromită imaginea României ori să contravină obligațiilor asumate de România prin documente internaționale, cât și obligația respectării legislației statului în care se află. Astfel, conduita pârâtului reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de serioasă la adresa interesului fundamental al societății statului italian. Potrivit art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor uniunii și a membrilor lor de familie poate fi dispusă pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.

În alin. (2) al aceluiași articol se prevede că măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranță publică respectă principiul proporționalității și se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză. De asemenea, dispozițiile art. 28 din același act normativ prevăd faptul că, înainte de a lua o decizie de expulzare de pe teritoriul său din motive de ordine publică sau siguranță publică, statul membru gazdă ia în considerare diverși factori precum durata șederii individului respectiv pe teritoriul său, vârsta acestuia, starea lui de sănătate, situația sa familială și economică, integrarea sa socială și culturală în statul membru gazdă și legăturile sale cu țara de origine. Potrivit art. 25 din Constituție, condițiile exercitării dreptului la liberă circulație se stabilesc prin lege.

Totodată, conform art. 17 din Constituție, cetățenii români aflați în străinătate se bucură de protecția statului român, dar, în același timp, trebuie să-ți îndeplinească obligațiile ce le revin. Între aceste obligații, legiuitorul a prevăzut, prin Legea nr. 248/2005 - art. 5 lit. a) și lit. b), și obligația de a respecta legislația României și a statului în care se află, precum și scopul pentru care i acordat dreptul de a intra sau de a rămâne pe teritoriul statului respectiv în condițiile stabilite de legislația acestuia sau prin documentele internaționale încheiate cu România. Dreptul la liberă circulație este în strânsă legătură cu respectarea legislației statului român, precum și a tratatelor și convențiilor pe care România le-a ratificat și care fac parte, astfel, din dreptul intern.

Având în vedere exigențele legislației Uniunii Europene, România trebuie să probeze capacitatea de a stopa migrația ilegală și că prezența, fără respectarea condițiilor legale de intrare și ședere a pârâtului pe teritoriul unor state membre ale UE ar dovedi exact contrariul, cu repercusiuni administrative asupra tratamentului aplicat cetățenilor români ce locuiesc cu forme legale. În acest sens, în mod greșit, instanța nu a luat în considerare dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 și nici pe cele ale Decretului Prefectului de Roma. Intimatul pârât nu a depus întâmpinare. Analizând decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana a cărei prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat.

Deși, conform textului de lege sus-menționat, activitatea persoanei pe teritoriul statului respectiv trebuie să aducă o atingere gravă intereselor României sau relațiilor bilaterale dintre statul român și statul în discuție și aceasta apare ca fiind o condiție suficientă pentru restrângerea dreptului la liberă circulație a respectivului cetățean, o asemenea interpretare și aplicare a normei interne trebuie privită din perspectiva Directivei 2004/38/CE, care prevede că o astfel de măsură se poate lua numai pentru motive de ordine publică, de securitate publică sau de sănătate publică. Pe de altă parte, dobândind statutul de țară membră a Uniunii Europene, România este obligată să respecte prevederile dreptului comunitar, aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea de drept a statelor membre ale Uniunii Europene.

Dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor lor este reglementat prin Tratatul de instituire a comunităților europene, precum și prin Directiva 2004/38 a Parlamentului European și a Consiliului. Or, în speță, chiar dacă instanța nu poate cenzura măsura expulzării pârâtului luată de statul italian, nu poate nici să restrângă dreptul părții la liberă circulație pe viitor, câtă vreme reclamanta nu a învederat și nu a dovedit prin ce ar amenința conduita acestuia una dintre valorile mai sus menționate. Infracțiunea pentru care a fost reținut pârâtul, fără să rezulte că a fost și condamnat definitiv pentru acestea, faptul că a muncit pe teritoriul Italiei fără forme legale sau nu a reușit să se integreze în societatea italiană nu reprezintă, în sine, elemente suficiente, în raport de care să se dispună măsura restrângerii dreptului la liberă circulație pe o durată până la trei ani.

În condițiile în care comportamentul pârâtului nu poate fi subsumat criteriilor din Directivă privind atingerea acelor valori fundamentale ale statului respectiv, nu rezultă îndeplinirea cerințelor din art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, care implică o atitudine a pârâtului de o gravitate foarte mare pentru interesele României sau relațiile bilaterale ale acestui stat cu statul italian. Or, nu rezultă, în speță, argumentele pentru care comportamentul anterior al pârâtului este de natură să afecteze interesele generale ale României sau relațiile bilaterale cu statul italian. Și din perspectiva art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, alin. (2) din acest articol vizează dreptul oricărei persoane de a părăsi orice țară, inclusiv pe a sa, acest drept putând cunoaște anumite limitări în cazurile și condițiile prevăzute de parag.

3 și 4, și anume limitările să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim, să fie necesare într-o societate democratică, necesitate verificată prin prisma raportului de proporționalitate între scopul urmărit prin aplicarea limitării dreptului și mijloacele folosite pentru realizarea lui. În plus, pe lângă cerința ca măsura dispusă să aibă o bază legală, în dreptul intern, trebuie să se examineze și calitățile legii în cauză, și anume să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în privința efectelor sale. Prima dintre condiții și, parțial, cea de-a doua sunt îndeplinite, legea fiind publicată în M. Of. și prezentând suficiente garanții împotriva eventualelor abuzuri ce s-ar putea produce (este prevăzută posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârii prin care se aplică această măsură și sunt indicate categoriile de persoane cărora li se aplică măsura respectivă).

Pe de altă parte, legea nu este suficient de previzibilă pentru pârâtul în cauză deoarece nu explică în mod tehnic, clar și fără echivoc, ce interese ale României trebuie să fie afectate și de ce natură și nici nu dimensionează „gravitatea” atingerii aduse statului român, prin comportamentul pârâtului, în raport de criterii precise. În plus, nu se respectă criteriul justificării măsurii, raportat la interesul public într-o societate democratică. În speță, măsura restrângerii dreptului la liberă circulație al pârâtului, pe o perioadă de până la trei ani, este disproporționată față de scopul urmărit prin adoptarea ei, cu consecința încălcării dispozițiilor art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție.

Expulzarea pârâtului din Italia la 21 ianuarie 2010, în baza Acordului de readmisie ratificat prin Legea nr. 173/1997, nu constituie o împrejurare de natură a justifica persistența unei ingerințe atât de semnificative în libertatea de circulație a părții. Această ingerință nu poate fi privită ca „necesară într-o societate democratică și proporțională cu scopul urmărit prin aplicarea ei”. De asemenea, nici obiectivul prevăzut la pct. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, în sensul înaintării, de către organele competente, a „dosarului de îndepărtare” al celui în cauză către instanță, nu reprezintă un argument temeinic pentru restrângerea dreptului la liberă circulație, ci doar un mijloc tehnic, prin care organul judiciar sesizat cu o cerere de restrângere a dreptului la liberă circulație trebuie să intre în posesia probelor necesare în vederea soluționării cererii respective.

În concluzie, cum reclamanta nu a fost în măsură să demonstreze necesitatea și proporționalitatea măsurii solicitate față de scopul urmărit, recursul declarat de aceasta este nefondat și, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, nefiind întrunite, în speță, cerințele art. 304 pct. 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date împotriva Deciziei civile nr. 38/2011 din 18 aprilie 2011 a Curții de Apel Bacău, Secția civilă, minori și familie, conflicte de muncă, asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 martie 2012. Procesat de GGC - LM