ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2379/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2379/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 38 din 18 aprilie 2011

Curtea de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă

și asigurări sociale a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta

Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date București

împotriva Sentinței civile nr. 1175 din 23 iulie 2010 pronunțată de Tribunalul

Bacău în contradictoriu cu pârâtul D.V.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

Prin Cererea

înregistrată sub nr. 4671/110/2010 pe rolul Tribunalului Bacău, reclamanta

Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date a

solicitat să se dispună restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație

în Italia al pârâtului D.V. pentru o perioadă de cel mult trei ani.

În motivarea cererii

s-a arătat că pârâtul a fost returnat din Italia la data de 12 ianuarie 2010 în

baza Acordului de readmisie a persoanelor aflate în situație ilegală, ratificat

prin Legea nr. 173/1997.

Prin Sentința civilă

nr. 1175/D din 23 iulie 2010 a Tribunalului Bacău, a fost respinsă ca nefondată

acțiunea formulată de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și

Administrarea Bazelor de Date în contradictoriu cu pârâtul D.V.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că, așa cum rezultă din actele depuse de

reclamantă la dosar, pârâtul a fost returnat din Italia la data de 12 ianuarie

2010.

Potrivit art. 38 lit.

a) din Legea nr. 248/2005 se poate dispune restrângerea exercitării dreptului

la liberă circulație în străinătate cu privire la cetățeanul român care a fost

returnat dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România

și acel stat.

Pe de altă parte,

legislația comunitară consacră expres dreptul la libera circulație prin

dispozițiile art. 45 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (fostul

articol 39 TCE), nefiind admise restricții aduse dreptului de intrare și de

ședere pe teritoriul unui stat decât în condițiile în care acestea sunt impuse

de ordinea și siguranța publică, precum și de sănătatea publică.

Din declarația dată

de pârât la data de 12 ianuarie 2010 rezultă că acesta a locuit în Italia timp

de 4 luni în care a lucrat fără a avea forme legale. Pârâtul nu a recunoscut

săvârșirea infracțiunii de furt iar din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă

că acesta ar fi fost reținut de autoritățile italiene pentru săvârșirea

infracțiunii de furt.

În cauză nu s-au

administrat probe din care să rezulte perioada exactă a șederii pârâtului pe

teritoriul statului italian, atitudinea pârâtului și ocupația acestuia pe toată

durata șederii.

Ca urmare, instanța a

apreciat că nu sunt indicii suficiente pentru a se dispune restricționarea

dreptului la libera circulație, neputând fi stabilit în concret, raportat la

conduita pârâtului, pericolul public pe care-l reprezintă prezența acestuia în

Italia.

În consecință, văzând

și dispozițiile art. 38 - art. 39 din Legea nr. 248/2005, tribunalul a respins

acțiunea ca nefondată.

Împotriva hotărârii a

promovat apel reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea

Bazelor de Date București care a criticat nelegalitatea și netemeinicia

acesteia, invocând, în esență, greșita respingere a cererii de fond a cauzei,

în condițiile în care promovarea acesteia a fost determinată de conduita

intimatului-pârât pe teritoriul statului italian, intimat care a fost returnat

în țară motivat de împrejurarea că a fost găsit muncind fără forme legale. Mai

mult a arătat apelanta, acesta a desfășurat activitate infracțională pe

teritoriul Italiei de natură să aducă atingere ordinii și siguranței publice,

măsura de restrângere a dreptului la libera circulație justificându-se atât din

perspectiva ordinii publice a Statului Italian, cât și a ordinii de drept a

Statului Român.

A mai arătat apelanta

că măsura solicitată a fi dispusă împotriva intimatului-pârât, respectiv

restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în Italia pe o perioadă

de cel mult 3 ani este în concordanță cu art. 5 din Legea nr. 248/2005,

modificată și completată prin O.U.G. nr. 5/2006, art. 27, art. 28 din Directiva

2004/38/CE, art. 17, 25 din Constituția României.

A mai invocat

apelanta că greșit instanța de fond nu a luat în considerare dispozițiile

obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007.

Asupra apelului

declarat de către reclamantă, Curtea de Apel a reținut următoarele:

Referitor la motivul

de apel potrivit căruia instanța de fond la judecarea cauzei nu a luat în

considerație dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007,

s-a constatat că, sub acest aspect critica sentinței este neîntemeiată.

Astfel, în aplicarea

măsurilor din planul aprobat prin H.G. nr. 1347/2007 - obiectivul 2 lit. d) s-a

stabilit înaintarea către instanță a dosarului de îndepărtare, demersul urmând

a fi efectuat în corelare directă cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr.

248/2005. Îndeplinirea obiectivului s-a stabilit în sarcina instituției

specializate din cadrul M.I.R.A., în funcție de situație, respectiv D.G.P. sau

I.N.E.P., după cum documentul în baza căruia s-a efectuat deplasarea în

străinătate a cetățeanului român expulzat, pașaport sau carte de identitate

(obiectivul 2 lit. c) din anexa 1 a H.G. nr. 1347/2007).

Prin H.G. nr.

1367/2009 a fost reglementată înființarea, organizarea și funcționarea

Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date,

stabilindu-se prin art. 1 alin. (3), (4) că Direcția face parte din structurile

de ordine și siguranță publică din subordinea M.A.I., exercitând atribuțiile

date în competență prin lege, cu privire la organizarea și coordonarea

activităților de evidență a persoanelor, precum și la gestionarea și

administrarea la nivel național a bazelor de date privind evidența persoanelor.

Instanța de apel,

reținând și dispozițiile art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 1367/2009, conform

cărora Direcția îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lege, respectiv

ale art. 2 din O.U.G. nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și

actele de identitate ale cetățenilor români, a apreciat că sesizarea instanței

de judecată în vederea aplicării măsurilor prevăzute de art. 38 din Legea nr.

248/2005 se realizează de către D.E.P.A.B.D. ce are atribuții în acest sens

potrivit H.G. nr. 1347/2007 și H.G. nr. 1367/2009.

Soluționând cauza pe

fond, prima instanță a dat eficiență tocmai textului normativ invocat de

apelantă ca fiind încălcat.

S-a reținut, de

asemenea, că este nefondată critica hotărârii și cu privire la modul de

soluționare a cauzei pe fond, apreciindu-se că în mod corect, prima instanță a

respins acțiunea reținând corect faptul că din probatoriul administrat în

speță, nu rezultă perioada exactă a șederii intimatului pe teritoriul Statului

Italian, ocupația acestuia, conduita (invocată ca fiind infracțională) probele

neconducând ca indicii suficiente pentru a se dispune restricționarea dreptului

la liberă circulație pe o perioadă de un an.

În finalul considerentelor,

instanța de apel a arătat că acțiunea introductivă a fost susținută doar de

talonul de returnare din Italia, procesul-verbal de returnare (în care se

menționează datele de identificare, documentele de călătorie și o declarație a

intimatului din aceeași dată, respectiv 12 ianuarie 2010, înscrisuri care nu

sunt de natură să conducă la ideea conduitei infracționale a intimatului și

implicit la aceea că intimatul ar prezenta un pericol pentru ordinea și

siguranța publică a Statului Italian și a Statului Român.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și

Administrarea Bazelor de Date, criticând-o pentru următoarele motive:

În conformitate cu

prevederile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 pentru aprobarea

planului de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, ca

urmare a situației create prin adoptarea de către statul italian a noilor

reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate cu prevederile

art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a

cetățenilor români în străinătate, cu modificările și completările ulterioare,

Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor (Direcția pentru Evidența

Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date) are obligativitatea de a înainta,

către instanța competentă, dosarul de îndepărtare al cetățenilor români

expulzați din Italia.

De asemenea,

dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d) al aceluiași act normativ prevăd faptul

că autoritățile judecătorești urmează a pronunța o decizie vizând interzicerea

deplasării cetățenilor expulzați, în Italia, pe o perioadă determinată.

Împotriva pârâtului

s-a luat măsura returnării în țară de către autoritățile italiene din cauza

comportamentului de care a dat dovadă pe perioada șederii în Italia.

Din declarația

pârâtului reiese că acesta a părăsit teritoriul României, la data de 17

februarie 2009, prin P.T.F. Nădlac cu destinația Italia, fiind returnat pentru

muncă ilegală pe teritoriul Italiei.

Măsura restrictivă

dispusă de autoritățile italiene se justifică din perspectiva încălcării

ordinii publice a Statului Italian, pârâtul perseverând în atitudinea sa

nelegală, cât și a ordinii de drept a Statului Român, în ignorarea

dispozițiilor interne și internaționale ratificate de România, vizând

obligațiile cetățenilor români aflați în străinătate și măsurile de combatere a

migrației ilegale.

Aceste împrejurări

justifică considerarea că, prin conduita persoanei în cauză, sunt amenințate

valorile fundamentale protejate - siguranța publică, drepturile și libertățile

cetățenilor - în statul gazdă, pe teritoriul căruia, pârâtul a manifestat acea

conduită.

De asemenea, faptele

reținute în sarcina pârâtului sunt suficiente pentru a se putea aprecia că

există temeri ca acesta ar putea săvârși și pe viitor fapte de natură a aduce

atingere ordinii publice pe teritoriul Italiei.

În raport cu

comportamentul trecut al pârâtului, menționat mai sus, este întemeiată

solicitarea recurentei, în ceea ce privește măsura „de restrângere a

exercitării dreptului la liberă circulație pe teritoriul Italiei al pârâtului”.

În conformitate cu

art. 5 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor

români în străinătate, modificată și completată prin O.U.G. nr. 5/2006, pe perioada

șederii, cetățenii români au obligația respectării legislației României și să

nu desfășoare activități de natură să compromită imaginea României ori să

contravină obligațiilor asumate de România prin documente internaționale, cât

și obligația respectării legislației statului în care se află.

Astfel, conduita

pârâtului reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de serioasă la

adresa interesului fundamental al societății statului italian.

Potrivit art. 27 din

Directiva nr. 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și de ședere

a cetățenilor uniunii și a membrilor lor de familie poate fi dispusă pentru

motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. În alin. (2)

al aceluiași articol se prevede că măsurile luate din motive de ordine publică

sau siguranță publică respectă principiul proporționalității și se întemeiază

exclusiv pe conduita persoanei în cauză.

De asemenea,

dispozițiile art. 28 din același act normativ prevăd faptul că, înainte de a

lua o decizie de expulzare de pe teritoriul său din motive de ordine publică

sau siguranță publică, statul membru gazdă ia în considerare diverși factori

precum durata șederii individului respectiv pe teritoriul său, vârsta acestuia,

starea lui de sănătate, situația sa familială și economică, integrarea sa

socială și culturală în statul membru gazdă și legăturile sale cu țara de

origine.

Potrivit art. 25 din

Constituție, condițiile exercitării dreptului la liberă circulație se stabilesc

prin lege. Totodată, conform art. 17 din Constituție, cetățenii români aflați

în străinătate se bucură de protecția statului român, dar, în același timp,

trebuie să-ți îndeplinească obligațiile ce le revin.

Între aceste

obligații, legiuitorul a prevăzut, prin Legea nr. 248/2005 - art. 5 lit. a) și

lit. b), și obligația de a respecta legislația României și a statului în care

se află, precum și scopul pentru care i acordat dreptul de a intra sau de a

rămâne pe teritoriul statului respectiv în condițiile stabilite de legislația

acestuia sau prin documentele internaționale încheiate cu România.

Dreptul la liberă

circulație este în strânsă legătură cu respectarea legislației statului român,

precum și a tratatelor și convențiilor pe care România le-a ratificat și care

fac parte, astfel, din dreptul intern.

Având în vedere

exigențele legislației Uniunii Europene, România trebuie să probeze capacitatea

de a stopa migrația ilegală și că prezența, fără respectarea condițiilor legale

de intrare și ședere a pârâtului pe teritoriul unor state membre ale UE ar dovedi

exact contrariul, cu repercusiuni administrative asupra tratamentului aplicat

cetățenilor români ce locuiesc cu forme legale.

În acest sens, în mod

greșit, instanța nu a luat în considerare dispozițiile obiectivului nr. 2 lit.

d) din H.G. nr. 1347/2007 și nici pe cele ale Decretului Prefectului de Roma.

Intimatul pârât nu a

depus întâmpinare.

Analizând decizia

civilă recurată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat,

pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 38 lit.

b) din Legea nr. 248/2005, restrângerea exercitării dreptului la liberă

circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o

perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana a cărei prezență pe

teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o

desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz,

relațiilor bilaterale dintre România și acel stat.

Deși, conform

textului de lege sus-menționat, activitatea persoanei pe teritoriul statului

respectiv trebuie să aducă o atingere gravă intereselor României sau relațiilor

bilaterale dintre statul român și statul în discuție și aceasta apare ca fiind

o condiție suficientă pentru restrângerea dreptului la liberă circulație a

respectivului cetățean, o asemenea interpretare și aplicare a normei interne

trebuie privită din perspectiva Directivei 2004/38/CE, care prevede că o astfel

de măsură se poate lua numai pentru motive de ordine publică, de securitate

publică sau de sănătate publică.

Pe de altă parte,

dobândind statutul de țară membră a Uniunii Europene, România este obligată să

respecte prevederile dreptului comunitar, aplicabil ca ordine juridică

integrată în ordinea de drept a statelor membre ale Uniunii Europene.

Dreptul la liberă

circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și

membrii familiilor lor este reglementat prin Tratatul de instituire a

comunităților europene, precum și prin Directiva 2004/38 a Parlamentului

European și a Consiliului.

Or, în speță, chiar

dacă instanța nu poate cenzura măsura expulzării pârâtului luată de statul

italian, nu poate nici să restrângă dreptul părții la liberă circulație pe

viitor, câtă vreme reclamanta nu a învederat și nu a dovedit prin ce ar

amenința conduita acestuia una dintre valorile mai sus menționate.

Infracțiunea pentru

care a fost reținut pârâtul, fără să rezulte că a fost și condamnat definitiv

pentru acestea, faptul că a muncit pe teritoriul Italiei fără forme legale sau

nu a reușit să se integreze în societatea italiană nu reprezintă, în sine,

elemente suficiente, în raport de care să se dispună măsura restrângerii

dreptului la liberă circulație pe o durată până la trei ani.

În condițiile în care

comportamentul pârâtului nu poate fi subsumat criteriilor din Directivă privind

atingerea acelor valori fundamentale ale statului respectiv, nu rezultă

îndeplinirea cerințelor din art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, care

implică o atitudine a pârâtului de o gravitate foarte mare pentru interesele

României sau relațiile bilaterale ale acestui stat cu statul italian.

Or, nu rezultă, în

speță, argumentele pentru care comportamentul anterior al pârâtului este de

natură să afecteze interesele generale ale României sau relațiile bilaterale cu

statul italian.

Și din perspectiva

art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și

a Libertăților Fundamentale, alin. (2) din acest articol vizează dreptul

oricărei persoane de a părăsi orice țară, inclusiv pe a sa, acest drept putând

cunoaște anumite limitări în cazurile și condițiile prevăzute de parag. 3 și 4,

și anume limitările să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim, să

fie necesare într-o societate democratică, necesitate verificată prin prisma

raportului de proporționalitate între scopul urmărit prin aplicarea limitării

dreptului și mijloacele folosite pentru realizarea lui.

În plus, pe lângă

cerința ca măsura dispusă să aibă o bază legală, în dreptul intern, trebuie să

se examineze și calitățile legii în cauză, și anume să fie accesibilă

justițiabilului și previzibilă în privința efectelor sale.

Prima dintre condiții

și, parțial, cea de-a doua sunt îndeplinite, legea fiind publicată în M. Of. și

prezentând suficiente garanții împotriva eventualelor abuzuri ce s-ar putea

produce (este prevăzută posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva

hotărârii prin care se aplică această măsură și sunt indicate categoriile de

persoane cărora li se aplică măsura respectivă).

Pe de altă parte,

legea nu este suficient de previzibilă pentru pârâtul în cauză deoarece nu

explică în mod tehnic, clar și fără echivoc, ce interese ale României trebuie

să fie afectate și de ce natură și nici nu dimensionează „gravitatea” atingerii

aduse statului român, prin comportamentul pârâtului, în raport de criterii

precise.

În plus, nu se

respectă criteriul justificării măsurii, raportat la interesul public într-o

societate democratică. În speță, măsura restrângerii dreptului la liberă

circulație al pârâtului, pe o perioadă de până la trei ani, este

disproporționată față de scopul urmărit prin adoptarea ei, cu consecința

încălcării dispozițiilor art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție.

Expulzarea pârâtului

din Italia la 21 ianuarie 2010, în baza Acordului de readmisie ratificat prin

Legea nr. 173/1997, nu constituie o împrejurare de natură a justifica

persistența unei ingerințe atât de semnificative în libertatea de circulație a

părții. Această ingerință nu poate fi privită ca „necesară într-o societate

democratică și proporțională cu scopul urmărit prin aplicarea ei”.

De asemenea, nici

obiectivul prevăzut la pct. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 pentru aprobarea

planului de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, în

sensul înaintării, de către organele competente, a „dosarului de îndepărtare”

al celui în cauză către instanță, nu reprezintă un argument temeinic pentru

restrângerea dreptului la liberă circulație, ci doar un mijloc tehnic, prin

care organul judiciar sesizat cu o cerere de restrângere a dreptului la liberă

circulație trebuie să intre în posesia probelor necesare în vederea

soluționării cererii respective.

În concluzie, cum

reclamanta nu a fost în măsură să demonstreze necesitatea și proporționalitatea

măsurii solicitate față de scopul urmărit, recursul declarat de aceasta este

nefondat și, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va

respinge, nefiind întrunite, în speță, cerințele art. 304 pct. 9 din același

cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor

și Administrarea Bazelor de Date împotriva Deciziei civile nr. 38/2011 din 18

aprilie 2011 a Curții de Apel Bacău, Secția civilă, minori și familie,

conflicte de muncă, asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 30 martie 2012.

Procesat de GGC - LM