ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 149/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 149/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul

Ialomița, secția civilă, sub nr. 350/2006 reclamantul

A.A.T. a solicitat în

contradictoriu cu pârâta SC R. SA Galați obligarea acesteia la acordarea

drepturilor salariale conform de art. 4 din Decizia nr. 58/2000 și art. 4 A.2

din actul adițional la contractul individual de muncă, pe perioada 2003 – 2006,

în sumă totală de 360.457 dolari SUA.

Prin încheierea

instanței din 20 martie 2006 s-a dispus înregistrarea cauzei la

Tribunalul Ialomița,

având în vedere natura comercială a cauzei, încheiere rămasă irevocabilă prin Decizia

nr. 3285/2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosarul nr.

3701/2/2006.

l

a

secția comercială a Tribunalului

Ialomița, cauza a fost înregistrată sub nr. 790/COM/2007, iar prin Sentința comercială

nr. 842/F/2007 s-a dispus declinarea competenței soluționării cauzei în

favoarea Tribunalului Galați, în temeiul art. 7 alin. (1) coroborat cu art. 10 pct.

4 C. proc. civ.

La Tribunalul Galați,

secția comercială, cauza a fost înregistrată sub nr. 5945/121/2007.

p

rin Sentința civilă nr.

2036/2008, pronunțată de Tribunalul Galați, a fost respinsă cererea formulată

de

A.A.T.,

în contradictoriu cu

pârâta

SC R. SA

Galați, ca nefondată.

Instanța, în

motivarea soluției menționate, a reținut că prin contractul de management (fila

8 dosar fond) față de care reclamantul își susține pretențiile, pârâta a

încredințat reclamantului conducerea activității comerciale pe baza unor

criterii de performanță în schimbul unor drepturi bănești menționate prin

același contract.

Durata contractului a

fost stabilită de comun acord ca fiind cuprinsă între 1 mai 2000 și 31

decembrie 2000, durata care putea fi prelungită tot prin acordul ambelor părți,

conform acelorași prevederi contractuale.

Față de reclamant,

pârâta a emis Decizia nr. 58 din 26 aprilie 2000 prin care reclamantul a fost

numit în funcția de director executiv comercial pentru un salariu de 1.000 dolari

USA.

Prin aceeași decizie,

tribunalul a reținut că la art. 4 s-a menționat că alte drepturi și obligații

vor fi stipulate în contractul de management ce va fi încheiat de Consiliul de

Administrație, contract perfectat ulterior în data de 1 mai 2000 (fila 8) și

menționat mai sus.

Instanța de fond a

considerat, deci, că drepturile salariale solicitate de reclamant, aferente

perioadei 2003 – 2006 nu pot fi întemeiate pe prevederile contractului de

management din 1 mai 2000, care a fost îndeplinit prin expirarea duratei sale

în data de 31 decembrie 2000, nemaifiind prelungit prin act adițional.

În perioada 2003 –

2006, reclamantul s-a aflat în relații contractuale de muncă cu pârâta în baza

contractului de muncă înregistrat la Camera de Muncă Galați sub nr. 222/01/2000.

Pentru aceeași perioadă reclamantul a fost

încadrat și plătit ca și director executiv comercial în baza Deciziei nr. 58/2000

cu un salariu modificat lunar în funcție de valoarea stabilită de B.N.R. pentru

un dolar SUA aferentă ultimei zile a lunii pentru care s-a efectuat plata

salariului.

Nu a fost primită susținerea reclamantului că

acest contract de management este adițional la contractul de muncă, întrucât

acest contract este un act juridic principal de sine stătător, fiind perfectat

sub un regim juridic diferit față de contractul de muncă, respectiv este supus

dispozițiilor Legii nr. 31/1990, R și Legii nr. 66/1993 cu privire la

contractul de management, care conferă drepturi și obligații independente de un

contract de muncă.

Împotriva Încheierii de ședință, pronunțată

la data de 20 martie 2006 de către Tribunalul Ialomița, în Dosarul

nr. 350/2006, Sentinței

civile nr. 2036/2008,

pronunțată de Tribunalul Galați,

Sentinței nr. 146/2009, pronunțată de

aceeași instanță,

A.A.T.

a declarat apel criticându-le ca netemeinicie și nelegale.

SC R. S.A. Galați, la rândul său a declarat

apel împotriva Sentinței

nr.

146/2009 a Tribunalului Galați, pe care a considerat-o netemeinică și nelegală.

Prin apelul referitor

la Încheierea din 20 martie 2006 a Tribunalului Ialomița, și Sentința civilă nr.

2036/2008, pronunțată de către Tribunalul Galați, apelantul

A.A.T. a arătat că

instanțele au interpretat greșit actul juridic dedus judecății, denumit

„Contractul de management” fiind schimbat sensul vădit și lămurit al acestuia,

reținându-se că este un contract de management în sensul Legii nr. 66/1993 și

Legii nr. 31/1990 R și, deci, un contract comercial și nu unul de natura

dreptului muncii.

Instanța nu a avut

însă în vedere, însă, intenția comună a părților și nu l-a considerat o anexă

la contractul individual de muncă nr. 222/01/2000, deși aceasta a fost

intenția, de a modifica Contractul Individual de Muncă nr. 222/01/2000, în ceea

ce privește funcția de director comercial adjunct, în director comercial,

drepturile salariale fiind modificate din 800 dolari SUA în 1.000 dolari SUA.

Prin apelul formulat

de același apelant împotriva Sentinței civile nr. 146/2009, s-a susținut de

către A.A.T. că dispozitivul Sentinței comerciale nr. 2036/2008 a fost

completat eronat cu mențiunea obligării la plata sumei de 6.258,57 lei,

reprezentând cheltuieli de judecată, cu titlu de onorariu de avocat.

SC R. SA Galați, prin

apelul formulat împotriva Sentinței civile nr. 146 din 27 ianuarie 2009,

pronunțată de Tribunalul Galați, a criticat completarea dispusă cu privire la Sentința

comercială nr. 2036/2008.

Apelurile formulate

au fost respinse prin sentința comercială (Decizia)

nr. 38 din 22 mai

2009, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția comercială, maritimă și

fluvială, ca nefondate.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut cu privire la apelul formulat de reclamant

că drepturile patrimoniale pretinse de către apelantul

A.A.T. decurg din

actul juridic bilateral intitulat „contract de management”.

Din conținutul

acestui contract rezultă că reclamantului i s-a încredințat conducerea

activității comerciale a societății în schimbul unor drepturi bănești, iar

potrivit clauzelor care alcătuiesc menționatul contract și modul de redactare

rezultă că este un act juridic cu existență de sine stătătoare și nu este

accesoriu la contractul de muncă al apelantului astfel că acesta a generat

drepturi și obligații independente de contractul individual de muncă.

Art. 4 C. com.

precizează că se socotesc afară de acestea, fapte de comerț celelalte contracte

și obligații ale unui comerciant dacă nu sunt de natură civilă sau dacă

conținutul nu rezultă din însuși actul examinat.

Dispozițiile art. 12 din Legea nr. 66/1993

fac trimitere expresă la dispozițiile legale referitoare la atribuțiile

societății cât și la dispoziții legale de natură comercială, ceea ce determină

și justifică caracterizarea contractului în discuție, încheiat între părți,

drept un contract comercial, litigiile aferente acestuia fiind comerciale, cu o

reglementare proprie și nu se poate reține că, în cauză, ar fi în discuție un

contract de muncă astfel cum greșit s-a reținut în Încheierea din 20 martie

2003 a Tribunalului Galați.

Referitor la Sentința

nr. 2036/2008, pronunțată la Tribunalul Galați, s-a constatat că instanța de

fond a reținut corect, complet și a motivat corespunzător probelor, contractul

comercial de management (fila 8 din Dosarul nr. 350/2006) în baza căreia

apelantul își formulează pretențiile bănești și prin care i s-a încredințat

acestuia conducerea activității comerciale a instituției stabilindu-se

criteriile de performanță, în schimbul sumelor menționate în contract, fiind

distinct și cu caracter juridic de sine stătător, în raport cu contractul de

muncă al aceluiași apelant – reclamant.

De altfel, apelanta -

pârâtă a emis Decizia nr. 58 din 26 aprilie 2000, prin care apelantul –

reclamant a fost numit în funcția de director executiv comercial cu o

retribuție de 1.000 dolari SUA.

Contractul de management nu este adițional

contractului de muncă care are un caracter de sine stătător, fiind reglementat

prin Legea nr. 31/1990, R și Legea nr. 66/1993, referitor la contractul de

management și i-au conferit, evident, drepturi și obligații diferite de cele

care rezultă din contractul de muncă al apelantului – reclamant.

Motivele invocate de

către acesta că cele două contracte în discuție nu sunt distincte și justifică

plata sumelor de bani prin aceea că contractul de management este accesoriu

contractului de muncă, au fost, deci, reținute, ca nefondate.

Cât privește Sentința

civilă nr. 146/2009, Tribunalul Galați, a completat legal dispozițiile

sentinței comerciale nr. 2036/2008, pronunțată de aceeași instanță, făcând

aplicarea art. 281 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ. și a obligat reclamantul -

apelant la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6.258,57 lei cu titlu de

onorariu de avocat către pârâta SC R. SA Galați.

În cauză, s-a făcut o

corectă aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., care consacră

principiul că partea care cade în pretenții va fi obligată la plata

cheltuielilor de judecată.

În ceea ce privește

apelul formulat de pârâtă s-a reținut că instanța a făcut aplicarea art. 274 (alin.

(3) C. proc. civ. care prevăd că judecătorii au dreptul să mărească sau să

micșoreze onorariile avocaților ori de câte ori stabilesc că sunt nepotrivit de

mici sau mari față de vreo pricină sau munca îndeplinită de avocat.

Complexitatea cauzei de

față și munca depusă de apărător nu justifică plata sumelor de 6.258,57 lei +

6.181,46 lei + 2.000 lei, menționate în ordinele de plată nr. 421, 287 și 1131

de la filele 124 – 125 dosar fond, care apar disproporționate ca valoare în

raport cu complexitatea activităților depuse de avocați în cauză, astfel că s-a

reținut că suma de 6.258,57 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de

avocat a fost corect apreciată de către instanța de fond.

Împotriva acestei

hotărâri a formulat recurs reclamantul, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8

și 9 C. proc. civ. și a arătat, în esență, că instanțele au denaturat natura și

conținutul așa numitului Contract de management, cu încălcarea art. 977 C. civ.

și a art. 986 C. civ., fiind un act adițional la contractul de muncă, deoarece

aceasta a fost intenția comună a părților, care s-au aflat în relații de

subordonare și nu de egalitate juridică, pe perioada 2000 – 2006 cât a fost

prelungit.

Acest caracter

rezultă și din denumirea dată de părți actului juridic și împrejurarea că

intimata – pârâtă a înregistrat actul la Camera de Muncă și nu la Camera de

Comerț și Industrie Galați.

În calificarea

corectă a raportului juridic dedus judecății ca izvor al obligațiilor, instanța

trebuia să analizeze aceste obligații care sunt de natura muncii și nu de

natura celor reglementate de art. 14 din Legea nr. 66/1993, fiind prevăzut că

reprezentarea societății se va face pe baza unor mandate expres acordate.

Decizia nr. 58/2000 este un act unilateral și

nu poate modifica un contract de muncă, deoarece s-ar încălca prevederile art. 72

alin. (1) din contractul colectiv de muncă unic la nivel național, care prevede

că un contract de muncă nu poate fi modificat decât cu acordul ambelor părți.

A concluzionat că,

prin denaturarea raportului juridic dedus judecății, instanța a încălcat

competența materială, astfel că a solicitat casarea hotărârilor și trimiterea

cauzei spre soluționare instanței competente.

A mai arătat că

instanța a soluționat greșit și capătul de cerere privind cheltuielile de

judecată.

Analizând recursul se

găsește fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Prin cererea de chemare în judecată,

reclamantul a stabilit cadrul procesual indicând ca temei al drepturilor

salariale pretinse, art. 4 din Decizia nr. 58/2000 emisă de Consiliul de

Administrație al pârâtei, art. 4.A.2 din actul adițional la Contractul

individual de muncă încheiat la 25 mai 2000, prevederile C. Civ., prevederile C.

muncii art. 8 alin. (1), art. 17 alin. (4), art. 38, art. 40 alin. (2) lit. c),

art. 41, art. 154, 155, 157, art. 161 alin. (4), art. 164 alin. (1), art. 165

și art. 166, respectiv prevederile art. 8 din Contractul colectiv de muncă unic

la nivel național.

În aceste condiții,

prima instanță și-a depășit, evident, competența materială, calificarea

juridică a actelor deduse judecății ca izvor sau nu al drepturilor pretinse

revenind instanței de dreptul muncii și nu instanței comerciale atât timp cât

reclamantul a pretins plata unor drepturi salariale, invocând raportul juridic de

muncă.

S-a reținut astfel greșit, că Încheierea din

20 martie 2006 a Tribunalului Ialomița, ce face, de asemenea, obiectul acestui

recurs odată cu fondul, ar fi irevocabilă, sub acest aspect, în realitate

recursul declarat separat fiind respins, ca inadmisibil și, nicidecum, pe fond

pentru a se reține astfel, că problema competenței materiale a fost deja

tranșată printr-o judecată irevocabilă.

Față de cele arătate, se constată că a

existat o depășire a limitelor învestirii instanței, încălcându-se art. 129 alin.

ultim C. proc. civ. și competența materială și teritorială, care potrivit art. 12

pct. 1 lit. c) C. proc. civ. combinat cu art. 284 alin. (2) C. muncii revenea

în primă instanță Tribunalului Ialomița, motive pentru care, în baza art. 304 pct.

3 și 9 C. proc. civ., dispozițiile legale cărora se subsumează aceste critici,

recursul va fi admis și hotărârea va fi casată cu consecința anulării

Încheierii și a sentințelor apelate, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare,

în fond, acestei instanțe.

Instanța competentă va analiza în ce măsură

este întemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata

drepturilor salariale pretinse cu raportare la Decizia nr. 58/2000 și Actul

adițional, față de natura și conținutul acestora în raport cu voința reală a

părților, încât criticile subsumate motivului de recurs, prevăzut de art. 304 pct.

8 C. proc. civ., nu pot fi analizate direct în recurs, de către această

instanță, față de soluția dată celorlalte motive de recurs, ci vor fi avute în

vedere de către instanța de fond competentă, potrivit dispozițiilor legale

arătate mai sus.

Văzând și art. 312 alin. (6) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul

A.A.T.,

împotriva hotărârii

Curții de Apel Galați, nr. 38 din 22 mai 2009 pe care o casează.

Admite apelul

formulat de reclamantul

A.A.T.,

împotriva Încheierii

Tribunalului Ialomița din 20 martie 2006, împotriva Sentinței Tribunalului

Galați nr. 2036 din 11 iulie 2008 și împotriva Sentinței Tribunalului Galați nr.

146 din 27 ianuarie 2009.

Admite apelul

formulat de pârâta

SC

R. SA Galați,

împotriva

Sentinței Tribunalului Galați nr. 146 din 27 ianuarie 2009.

Anulează încheierea

Tribunalului Ialomița din 20 martie 2006,

Sentința Tribunalului Galați, nr. 2036 din 11

iulie 2008 și Sentința Tribunalului Galați, nr. 146 din 27 ianuarie 2009 și

trimite cauza spre competentă soluționare în primă instanță Tribunalului

Ialomița.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi

20 ianuarie 2010.