ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5711/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1096 din 10 septembrie 2008

pronunțată în dosarul nr. 3821/176/2007, Tribunalul Alba, secția civilă, a

admis acțiunea formulată de reclamanta S.A.R.A. SA, în contradictoriu cu

pârâtul T.D.G. și, în consecință, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a

sumei de 3.045,05 lei cu titlu de pretenții și a sumei de 444,57 lei,

reprezentând dobânda legală calculată pentru perioada 16 februarie 2006 – 16

februarie 2008 și, în continuare, până la achitarea integrală a debitului,

reținându-se, în considerente, că între reclamantă și pârât au existat

raporturi de muncă, aplicabile fiind dispozițiile art. 270 C. muncii care, în alin.

(1), prevede că salariații răspund patrimonial în temeiul normelor și

principiilor răspunderii civile delictuale pentru pagubele materiale produse

angajatorului din vina și în legătură cu munca lor.

Recursul declarat de către pârât împotriva

sentinței menționate a fost admis prin decizia nr. 114 din 29 ianuarie 2009

pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția pentru conflicte de muncă și

asigurări sociale, prin care a fost casată sentința și stabilită competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pentru a pronunța această decizie, s-a apreciat

că, în temeiul art. 284 C. muncii, competența de soluționare a cauzei este

atrasă de sediul reclamantei, mai exact de sediul societății mamă cu

personalitate juridică, în condițiile în care, potrivit art. 43 alin. (1) din

Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, sucursalele nu au

personalitate juridică și nu pot determina competența teritorială exclusivă în

materia conflictelor de muncă.

Astfel, în mod greșit prima instanță a

considerat în cauză că este corect învestită cu soluționarea cauzei, dat fiind

că în raza sa teritorială se află doar o sucursală, respectiv cea din Alba

Iulia, în timp ce sediul societății mamă se află în București, împrejurare de

natură a atrage competența de soluționare din punct de vedere teritorial a

Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, iar prin

sentința civilă nr. 3345 din 21 aprilie 2009, această instanță s-a dezînvestit,

la rându-i, de soluționarea cauzei, declinându-și competența în favoarea

Judecătoriei Alba Iulia.

Pentru a pronunța această hotărâre, s-a reținut

că, deși reclamanta a invocat ca temei de drept al pretențiilor sale dispozițiile

art. 998, 999 C. civ. și ale art. 270 C. muncii, a susținut, prin cererea de

chemare în judecată, că obligațiile de predare a primelor de asigurare încasate

în numele asigurătorului și de restituire a formularelor cu regim special – ce

intră în conținutul raportului juridic creat între reclamantă și pârât – își au

izvorul în contractul de mandat având ca obiect negocierea și încheierea de către

mandatar de contracte de asigurare în numele și în contul asigurătorului.

Cum însăși reclamanta și-a întemeiat pretențiile

pe contractul de mandat și pe contractul de management și având în vedere că

aceste contracte au natură comercială, instanța a apreciat că litigiul se

circumscrie jurisdicției comerciale, astfel că, din punct de vedere material,

competența de soluționare a cererii aparține judecătoriei, potrivit art. 2 pct.

1 lit. a) raportat la art. 1 pct. 1 C. proc. civ., respectiv cea în circumscripția

căreia se află domiciliul pârâtului.

Cauza a fost înregistrată la Judecătoria Alba Iulia sub nr. 5743/176/2009, iar această instanță, prin sentința civilă nr.

414 din 21 ianuarie 2010, a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului București și, constatând conflictul negativ de competență,

a trimis cauza la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru regulator de

competență, după rămânerea irevocabilă a hotărârii.

În motivarea acestei sentințe, s-a reținut că

litigiul dedus judecății se circumscrie sferei conflictelor de muncă potrivit

art. 248 alin. (3) C. muncii, având în vedere calitatea de angajat a pârâtului,

precum și faptul că pretențiile reclamantei au legătură cu atribuțiile acestuia

stabilite printr-un contract individual de muncă, situație în care sunt

incidente dispozițiile art. 248 C. muncii.

Analizând conflictul de competență cu a cărui

soluționare a fost învestită, Înalta Curte constată că Judecătoriei Alba Iulia

îi revine competența soluționării litigiului de față.

Prin cererea de chemare în judecată formulată în

cauză la data de 6 iulie 2007, reclamanta S.A.R.A. SA a solicitat obligarea

pârâtului la plata sumei de 7949,89 lei cu titlu de despăgubiri și a dobânzii

legale aferente acestei sume pentru perioada de la 11 iulie 2006 și până la

achitarea debitului; în cursul judecății, la termenul din 9 aprilie 2008, reclamanta

și-a restrâns pretențiile la suma de 3045,05 lei și la dobânda legală aferentă

acesteia.

Cu toate că, în motivarea cererii introductive, reclamanta

a susținut că pârâtul persoană fizică a avut calitatea de angajat al său, ca

inspector de asigurare, în perioada dintre luna iunie 2004 și până la data

încetării raporturilor de muncă - februarie 2006, prin precizarea cererii de la

termenul de judecată din 9 aprilie 2008, a arătat că activitatea de vânzare a

asigurărilor s-a desfășurat, până în luna noiembrie 2004, prin intermediul

inspectorilor de asigurare, în baza unui contract individual de muncă, iar după

acea dată, prin intermediul unor societăți cu răspundere limitată, ai căror administratori

sunt inspectorii de asigurare, în baza unui contract de mandat.

Susținerile din precizarea cererii de chemare în

judecată sunt confirmate de contractul de mandat nr. 806 din 2 noiembrie 2004 încheiat

cu SC T.I. SRL (file 78 – 82 din dosarul Tribunalului Alba, secția civilă) și

de împrejurarea că, deși s-a atașat contractul individual de muncă încheiat cu

pârâtul persoană fizică, înregistrat sub nr. 3182 din 21 iunie 2004 (file 42 –

43 același dosar), acest contract este încheiat pentru o perioadă de 3 luni, fără

a se face dovada încetării unor raporturi de muncă, astfel cum susținuse

inițial reclamanta.

Din cuprinsul contractului de mandat, rezultă că

obiectul acestuia îl reprezintă negocierea și încheierea de către mandatar de

contracte de asigurare, în numele și în contul asigurătorului, cu clienți

persoane fizice sau juridice, așadar, desfășurarea activității de asigurare, ce

constituie un fapt de comerț obiectiv în sensul art. 3 pct. 17 C. com., în

numele și pe seama mandantului.

Or, contractul de mandat încheiat cu o societate

de asigurare are natura unui contract comercial, și nu a unui contract de

muncă, căruia îi sunt aplicabile dispozițiile art. 374 și urm. C. com.

Litigiul patrimonial derivând dintr-un asemenea

contract este, la rându-i, unul de natură comercială, care se soluționează în

primă instanță de către judecătorie, conform art. 2 pct. lit. a) C. proc. civ.,

având ca obiect plata unei sume de bani situate sub limita celor 100.000 lei.

Din punctul de vedere al competenței teritoriale,

sunt incidente prevederile art. 10 pct. 1 C. proc. civ., ce atrag competența

instanței de la domiciliul pârâtului, alternativ cu cea de la locul prevăzut în

contract pentru executarea obligației, ambele elemente ale alternativei fiind

situate în raza Judecătoriei Alba Iulia, în favoarea căreia Înalta Curte

stabilește competența de soluționare a cauzei, în aplicarea dispozițiilor art.

22 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare

a cauzei în favoarea Judecătoriei Alba Iulia.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 29 octombrie 2010.