ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5711/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1096 din 10 septembrie 2008 pronunțată în dosarul nr. 3821/176/2007, Tribunalul Alba, secția civilă, a admis acțiunea formulată de reclamanta S.A.R.A. SA, în contradictoriu cu pârâtul T.D.G. și, în consecință, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 3.045,05 lei cu titlu de pretenții și a sumei de 444,57 lei, reprezentând dobânda legală calculată pentru perioada 16 februarie 2006 – 16 februarie 2008 și, în continuare, până la achitarea integrală a debitului, reținându-se, în considerente, că între reclamantă și pârât au existat raporturi de muncă, aplicabile fiind dispozițiile art. 270 C. muncii care, în alin. (1), prevede că salariații răspund patrimonial în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile delictuale pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătură cu munca lor.

Recursul declarat de către pârât împotriva sentinței menționate a fost admis prin decizia nr. 114 din 29 ianuarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția pentru conflicte de muncă și asigurări sociale, prin care a fost casată sentința și stabilită competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Pentru a pronunța această decizie, s-a apreciat că, în temeiul art. 284 C. muncii, competența de soluționare a cauzei este atrasă de sediul reclamantei, mai exact de sediul societății mamă cu personalitate juridică, în condițiile în care, potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, sucursalele nu au personalitate juridică și nu pot determina competența teritorială exclusivă în materia conflictelor de muncă.

Astfel, în mod greșit prima instanță a considerat în cauză că este corect învestită cu soluționarea cauzei, dat fiind că în raza sa teritorială se află doar o sucursală, respectiv cea din Alba Iulia, în timp ce sediul societății mamă se află în București, împrejurare de natură a atrage competența de soluționare din punct de vedere teritorial a Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, iar prin sentința civilă nr. 3345 din 21 aprilie 2009, această instanță s-a dezînvestit, la rându-i, de soluționarea cauzei, declinându-și competența în favoarea Judecătoriei Alba Iulia. Pentru a pronunța această hotărâre, s-a reținut că, deși reclamanta a invocat ca temei de drept al pretențiilor sale dispozițiile art. 998, 999 C. civ.

și ale art. 270 C. muncii, a susținut, prin cererea de chemare în judecată, că obligațiile de predare a primelor de asigurare încasate în numele asigurătorului și de restituire a formularelor cu regim special – ce intră în conținutul raportului juridic creat între reclamantă și pârât – își au izvorul în contractul de mandat având ca obiect negocierea și încheierea de către mandatar de contracte de asigurare în numele și în contul asigurătorului. Cum însăși reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe contractul de mandat și pe contractul de management și având în vedere că aceste contracte au natură comercială, instanța a apreciat că litigiul se circumscrie jurisdicției comerciale, astfel că, din punct de vedere material, competența de soluționare a cererii aparține judecătoriei, potrivit art. 2 pct. 1 lit. a) raportat la art. 1 pct. 1 C. proc.

civ., respectiv cea în circumscripția căreia se află domiciliul pârâtului. Cauza a fost înregistrată la Judecătoria Alba Iulia sub nr. 5743/176/2009, iar această instanță, prin sentința civilă nr. 414 din 21 ianuarie 2010, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București și, constatând conflictul negativ de competență, a trimis cauza la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru regulator de competență, după rămânerea irevocabilă a hotărârii. În motivarea acestei sentințe, s-a reținut că litigiul dedus judecății se circumscrie sferei conflictelor de muncă potrivit art. 248 alin. (3) C. muncii, având în vedere calitatea de angajat a pârâtului, precum și faptul că pretențiile reclamantei au legătură cu atribuțiile acestuia stabilite printr-un contract individual de muncă, situație în care sunt incidente dispozițiile art. 248 C. muncii.

Analizând conflictul de competență cu a cărui soluționare a fost învestită, Înalta Curte constată că Judecătoriei Alba Iulia îi revine competența soluționării litigiului de față. Prin cererea de chemare în judecată formulată în cauză la data de 6 iulie 2007, reclamanta S.A.R.A. SA a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 7949,89 lei cu titlu de despăgubiri și a dobânzii legale aferente acestei sume pentru perioada de la 11 iulie 2006 și până la achitarea debitului; în cursul judecății, la termenul din 9 aprilie 2008, reclamanta și-a restrâns pretențiile la suma de 3045,05 lei și la dobânda legală aferentă acesteia.

Cu toate că, în motivarea cererii introductive, reclamanta a susținut că pârâtul persoană fizică a avut calitatea de angajat al său, ca inspector de asigurare, în perioada dintre luna iunie 2004 și până la data încetării raporturilor de muncă - februarie 2006, prin precizarea cererii de la termenul de judecată din 9 aprilie 2008, a arătat că activitatea de vânzare a asigurărilor s-a desfășurat, până în luna noiembrie 2004, prin intermediul inspectorilor de asigurare, în baza unui contract individual de muncă, iar după acea dată, prin intermediul unor societăți cu răspundere limitată, ai căror administratori sunt inspectorii de asigurare, în baza unui contract de mandat. Susținerile din precizarea cererii de chemare în judecată sunt confirmate de contractul de mandat nr. 806 din 2 noiembrie 2004 încheiat cu SC T.I.

SRL (file 78 – 82 din dosarul Tribunalului Alba, secția civilă) și de împrejurarea că, deși s-a atașat contractul individual de muncă încheiat cu pârâtul persoană fizică, înregistrat sub nr. 3182 din 21 iunie 2004 (file 42 – 43 același dosar), acest contract este încheiat pentru o perioadă de 3 luni, fără a se face dovada încetării unor raporturi de muncă, astfel cum susținuse inițial reclamanta. Din cuprinsul contractului de mandat, rezultă că obiectul acestuia îl reprezintă negocierea și încheierea de către mandatar de contracte de asigurare, în numele și în contul asigurătorului, cu clienți persoane fizice sau juridice, așadar, desfășurarea activității de asigurare, ce constituie un fapt de comerț obiectiv în sensul art. 3 pct. 17 C. com., în numele și pe seama mandantului.

Or, contractul de mandat încheiat cu o societate de asigurare are natura unui contract comercial, și nu a unui contract de muncă, căruia îi sunt aplicabile dispozițiile art. 374 și urm. C. com. Litigiul patrimonial derivând dintr-un asemenea contract este, la rându-i, unul de natură comercială, care se soluționează în primă instanță de către judecătorie, conform art. 2 pct. lit. a) C. proc. civ., având ca obiect plata unei sume de bani situate sub limita celor 100.000 lei. Din punctul de vedere al competenței teritoriale, sunt incidente prevederile art. 10 pct. 1 C. proc. civ., ce atrag competența instanței de la domiciliul pârâtului, alternativ cu cea de la locul prevăzut în contract pentru executarea obligației, ambele elemente ale alternativei fiind situate în raza Judecătoriei Alba Iulia, în favoarea căreia Înalta Curte stabilește competența de soluționare a cauzei, în aplicarea dispozițiilor art. 22 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Alba Iulia. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 octombrie 2010.