ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5697/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5697/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

I.

Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII contencios administrativ și fiscal, la data de 05

mai 2011, reclamanta M.P.G., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, reprezentat de

Procurorul General, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș și

Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș, a solicitat anularea Ordinului nr. A1.

din 31 martie 2011 [art. 3 alin. (2)] și a Ordinului nr. A2./ 12 aprilie 2011

emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție și obligarea pârâților în solidar la plata diferențelor salariale

reținute începând cu data de 01 februarie 2011, constând în sporul pentru

condiții deosebite de muncă și acordarea în întregime a drepturilor salariale,

așa cum au fost descrise în art. 3 alin. (1) din Ordinul nr. A1./2011.

Totodată, a solicitat obligarea pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul

Mureș să nu opereze rețineri din drepturile salariale cu titlul de recuperare a

sporului pentru perioada 01 iunie 2010 - 01 februarie 2011 în baza Ordinului nr.

A2./2011 și obligarea pârâtului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu

Mureș la înscrierea în carnetul de muncă a acestui spor pentru toată perioada,

respectiv 01 iunie 2010 - 31 decembrie 2011.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că,

în perioada 28 ianuarie 2010 - 28 ianuarie 2011 a fost detașată la Misiunea de Poliție

a Uniunii Europene (E.U.P.M.) în baza Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii

nr. A3./2010, iar detașarea s-a prelungit până la 31 decembrie 2011 conform Hotărârii

Consiliului Superior al Magistraturii nr. A4./2010.

La data de 05 aprilie 2011, Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Târgu Mureș i-a comunicat Ordinul nr. A1. din 31 martie 2011 prin

care i s-au stabilit drepturile salariale și alte drepturi pe perioada 28 ianuarie

- 31 decembrie 2011, ordin care, la art. 3 alin. (2), arată că începând cu data

de 01 februarie 2011, pe perioada detașării, nu beneficiază de plata cuantumului

sporului pentru condiții deosebite de muncă.

Reclamanta a contestat Ordinul nr. A1./2011 în

ceea ce privește acest articol, pârâtul comunicându-i la data de 14 aprilie 2011,

prin Adresa nr. AA1./2011, soluția de respingere a contestației motivat de faptul

că Uniunea Europeană a suportat plata hardship allowance (echivalentul sporului

pentru condiții deosebite de muncă), astfel că plata acestui spor ar fi reprezentat

o plată dublă.

Reclamanta a arătat că, la data de 13 aprilie

2011, i s-a comunicat și Ordinul nr. A2. din 12 aprilie 2011 prin care a fost completat

retroactiv Ordinul nr. A5./2010, în sensul introducerii unui nou articol - art.

11, care dispune că nu beneficiază de plata sporului pentru condiții deosebite de

muncă pentru perioada trecută din 01 iunie 2010 - 01 februarie 2011.

Aceasta a menționat că în perioada 01 iunie 2010

- 01 februarie 2011 i s-a plătit sporul de 15% și consecința Ordinului nr. A2./2011

ar fi restituirea sumelor încasate în mod legal în baza Ordinului nr. A5./2010.

A mai arătat că, pe perioada detașării, Misiunea

de Poliție a Uniunii Europene i-a plătit doar echivalentul diurnei „per diem”, aceasta

rezultând din înscrisul „Certificat” depus în copie tradusă în limba română la dosar

și că alte drepturi de natura celor menționate de pârât „hardship” sau „risk” nu

i-au fost plătite.

Reclamanta a susținut că în cauză sunt aplicabile

prevederile art. 58 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, care nu permit ca drepturile

bănești pe perioada detașării să devină inferioare celor de care beneficiază magistratul

pentru funcția din care este detașat.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe Legea

nr. 303/2004, Legea nr. 248/2010, Legea nr. 285/2010.

Printr-o cerere separată, dar atașată cererii

de chemare în judecată, reclamanta a solicitat și suspendarea Ordinelor nr. A1./

31 martie 2011 [art. 3 alin. (2)] și nr. A2./ 12 aprilie 2011 emise de Procurorul

General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, susținând

că sunt îndeplinite cerințele art. 14 din Legea nr. 554/2004, existând un caz bine

justificat motivat pe aspectele de nelegalitate arătate în acțiune și pe existența

unei pagube reale rezultând din diminuarea veniturilor salariale, în condițiile

în care aceste venituri sunt singurele de care dispune magistratul pentru asigurarea

traiului de zi cu zi.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a

invocat excepția inadmisibilității cererii de anulare a Ordinului nr. A2./ 12

aprilie 2011 pentru neîndeplinirea procedurii administrative prealabile și, în subsidiar,

pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 924 din data de 13 februarie

2012, Curtea de Apel București, secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal,

a respins excepția inadmisibilității acțiunii formulată de pârâtul Ministerul Public

- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca neîntemeiată, a

admis în parte acțiunea formulată de reclamantă și a dispus anularea art. 3

alin. (2) din Ordinul nr. A1. din 31 martie 2011 și Ordinul nr. A2./ 12 aprilie

2011 emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Totodată,

a obligat pârâții către reclamantă la plata diferențelor salariale reținute cu titlul

de spor pentru condiții deosebite de muncă în baza acestor acte administrative,

respingând în rest acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de

fond a reținut următoarele:

În ceea ce privește excepția inadmisibilității

acțiunii invocată de pârât, Curtea a apreciat că aceasta este neîntemeiată, neavând

relevanță că pârâtul nu a transmis un răspuns reclamantei și pentru cea de a doua

contestație din 17 aprilie 2011, vizând Ordinul nr. A2./2011.

Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut faptul

că din Certificatul emis de Uniunea Europeană Misiunea Poliției la data de 19 aprilie

2011 de Șeful Personal E.U.P.M., rezultă că reclamanta primește exclusiv diurna

zilnică „per diem” nu și alte drepturi.

Prin Ordinul nr. A5. din 31 mai 2010, pârâtul

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în drepturile

salariale ale reclamantei sporul pentru condiții deosebite de muncă de 15%.

Ca atare, a apreciat că susținerile pârâtului

cu privire la condițiile în care, de regulă, se stabilește acest drept salarial

nu sunt relevante în speță, deoarece în cazul reclamantei a analizat rezultatele

determinărilor de noxe profesionale și i-a acordat acest drept salarial, neavând

relevanță nici situația că reclamanta nu a contestat Ordinul nr A6./ 20

ianuarie 2010 în care nu avea stabilit acest drept salarial.

În speță, prin Ordinul contestat nr. A2. din

12 aprilie 2011 a fost modificat Ordinul nr. A5./2010, iar acest act a fost emis

ulterior Ordinului nr A6./ 2010, în condițiile în care prin Ordinul nr. A5./2010

a dobândit reclamanta dreptul în discuție.

Art. 58 alin. (3

2

) din Legea nr. 303/2004

prevede clar faptul că, printre drepturile de care beneficiază personalul detașat

trebuie acordate și sporurile cu caracter permanent prevăzute de lege pentru funcția

deținută anterior detașării.

Consiliul Superior al Magistraturii s-a pronunțat

în sensul că sporul de 15% acordat pentru condiții de muncă grele vătămătoare sau

periculoase este un spor cu caracter permanent și, prin urmare, intră în calculul

indemnizației de concediu (Plenul Consiliului Superior al Magistraturii din 06

iunie 2011, pct. 6 ordinea de zi).

Art. 4, anexa VI din Legea nr. 284/2010 privind

salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice prevede că se beneficiază

de sporul de 15 % din indemnizația de încadrare „corespunzător timpului lucrat”.

Instanța de fond a reținut că acest text de lege

nu poate fi interpretat în sensul că sintagma legală: „potrivit timpului lucrat”

se referă doar la timpul lucrat în România. Reclamanta este detașată și „potrivit

timpului lucrat” la unitatea unde este detașată, beneficiază de sporul de 15 % pentru

că are acest drept stabilit prin Ordinul nr. A5.2010 începând cu 1 iunie 2010.

Prin urmare, România, prin autoritățile pârâte,

are obligația să-i acorde reclamantei și acest drept salarial în baza art. 58

alin. (3

2

) din Legea nr. 303/2004.

Judecătorul fondului a apreciat că simpla susținere

în sensul că reclamanta beneficiază de „hardship allowance” (un drept echivalent

sporului de 15%) și față de această situație ar fi incident art. 58 alin. (33) din

Legea nr. 303/2004 nu poate fi reținută, întrucât primirea de către reclamantă a

dreptului echivalent trebuie să fie efectivă și deci dovedită și nu dedusă din reglementări

internaționale.

A mai constatat că apărările pârâtului cu privire

la reglementarea din art. 7 alin. (1), anexa VI la Legea nr. 330/2009 sunt neîntemeiate.

Prin Ordinul nr. A2. din 12 aprilie 2011 a fost

modificat Ordinul nr. A5./2010, dar modificarea poate opera doar pentru viitor nu

și pentru trecut. În anul 2010 era în vigoare Legea nr. 284/2010 și nu Legea

nr. 330/2009 care a fost abrogată la 1 ianuarie 2011 și, ca atare, nu are incidență

cu privire la situația reglementată de actele contestate.

Instanța de fond a constatat, totodată, că

art. 3 alin. (2) din Ordinul nr. A1./ 31 martie 2011 prin care s-a dispus că reclamanta

„ nu beneficiază de plata cuantumului sporului pentru condiții deosebite de muncă”,

dar și Ordinul nr. A2. din 12 aprilie 2011, prin care s-a dispus modificarea Ordinului

nr. A5./2010 în sensul că reclamanta „nu beneficiază de plata sporului pentru condiții

deosebite de muncă” pe perioada detașării, sunt acte administrative nelegale, emise

cu interpretarea și aplicarea greșită a art. 58 alin. (3

2

) și (3) din

Legea nr. 303/2004, coroborat cu art. 4, anexa VI din Legea nr. 284/2010.

Referitor la înscrierea în carnetul de muncă a

mențiunilor corespunzătoare, Curtea a apreciat că acest capăt de cerere este neîntemeiat,

reținând că potrivit art. 296 alin. (3) C. muncii angajatorii trebuie să elibereze

titularilor carnetele de muncă eșalonat până la 30 iunie 2011, precum și faptul

că, prin abrogarea decretului nr. 92/1976, angajatorii nu mai au obligații de înregistrare

în cărțile de muncă.

În ceea ce privește solicitarea de obligare a

pârâților la plata diferențelor salariale reținute începând cu 01 februarie 2011

cu titlu de spor de 15%, a constatat că aceasta este întemeiată în raport de prevederile

art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. Astfel, constatând nelegalitatea actelor

administrative în baza cărora pârâții au acordat reclamantei drepturi salariale

într-un cuantum diminuat, a apreciat că diferența de salariu neîncasată de reclamantă

reprezintă daune materiale produse acesteia ca efect al actelor contestate.

Cu privire la obligarea pârâților să nu opereze

rețineri din drepturile salariale cu titlu de recuperare spor de 15% pentru perioada

1 iunie 2010 - 1 februarie 2011 în baza Ordinului nr. A2./2011, judecătorul fondului

a constatat că este nedovedită această reținere de drepturi salariale de către pârâtă.

Totodată, s-a reținut că ordinele contestate puteau produce efecte doar pentru viitor

nu și pentru anul 2010 anterior emiterii acestor acte.

Referitor la cererea de suspendare a executării

actelor contestate, instanța de fond a reținut că, față de modalitatea de soluționarea

a acțiunii, această cerere a rămas fără obiect.

II. Recursul declarat împotriva sentinței civile

nr. 924 din 13 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat

recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prealabil, se arată că recursul declarat este

admisibil, deoarece dispozițiile Legii nr. 285/2010 nu prevăd caracterul irevocabil

al hotărârii primei instanțe prin care este soluționată contestația formulată împotriva

modalității de salarizare.

Motivele de recurs invocate conform art. 304

1

C. proc. civ. se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocându-se

greșita aplicare a legii sub două aspecte.

Primul vizează soluționarea greșită a excepției

inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile prevăzute de art.

7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Recurentul arată că în mod greșit s-a respins

excepția inadmisibilității acțiunii în condițiile în care reclamantul-intimat nu

a formulat plângere prealabilă împotriva Ordinului nr. A2./ 12 aprilie 2011, reclamantul

contestând Ordinul nr. A1./ 31 martie 2011, contestația fiind respinsă prin adresa

nr. AA1. 12 aprilie 2011, iar ceea ce a contestat recurenta este răspunsul la contestația

respinsă.

Al doilea aspect de nelegalitate pe fond privește

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 58 alin. (3

1

), (3

2

)

și (3

3

) din Legea nr. 303/2004 în ceea ce privește aprecierea legalității

Ordinelor contestate nr. A1./ 31 martie 2011 și nr. A2./ 12 aprilie 2011.

Recurentul arată că în mod greșit prima instanță

a dispus anularea acestor ordine, în condițiile în care reclamanta pe perioada detașării

nu avea dreptul la acordarea sporului de 15% din indemnizația de încadrare brută

lunară pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase.

Aceasta deoarece sporul solicitat nu este unul

cu caracter permanent, fiind condiționat de timpul efectiv lucrat în aceste condiții,

iar pe de altă parte prin Ordinul nr A6./ 28 ianuarie 2010, necontestat, prin care

reclamanta a fost detașată, s-a dispus ca pe perioada detașării să nu beneficieze

de plata „hardship allowance”, echivalentul sporului pentru condiții deosebite de

muncă, deoarece reclamanta nu și-a desfășurat efectiv activitatea în astfel de condiții

periculoase.

Fapt de necontestat, reclamanta a beneficiat pe

perioada detașării de alocația zilnică „per diem” pentru acoperirea cheltuielilor

de cazare, masă, transport local.

Se apreciază că obligarea autorităților-pârâte

de a achita diferențele salariale reținute începând cu data de 1 februarie 2011

excede competenței instanței de contencios administrativ, fiind inadmisibil acest

capăt de cerere în opinia recurentului.

La dosar, intimata-reclamantă a formulat întâmpinare

în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul declarat, Curtea îl va aprecia

ca admisibil și pe fond ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Sentința atacată este susceptibilă de recurs și

este dată cu aplicarea corectă a legii, în cauză nefiind îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Primul aspect de nelegalitate privind soluționarea

greșită a excepției inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile

prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu este fondat.

În mod corect prima instanță a reținut că reclamanta

prin adrese succesive a contestat atât Ordinul nr. A1./ 31 martie 2011 cât și Ordinul

nr. A2./ 12 aprilie 2011. Prin adresa nr. AA1./2011 recurentul a comunicat răspuns

la contestația formulată împotriva Ordinului nr. A1./2011, dar nu a mai comunicat

răspuns și pentru cea de-a doua contestație din 17 aprilie 2011 care viza dispoziții

din Ordinul nr. A2./2011.

Acest fapt nu poate determina aplicarea art. 7

alin. (1) din Legea nr. 554/ 2004, ca normă generală în sensul aprecierii inadmisibilității

contestației, pentru lipsa procedurii prealabile.

Conform art. 58 alin. (3) din Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor: „În perioada detașării, judecătorii

și procurorii își păstrează calitatea de judecător sau procuror și beneficiază de

drepturile prevăzute de lege pentru personalul detașat. Când salariul și celelalte

drepturi bănești prevăzute pentru funcția în care este detașat judecătorul sau procurorul

sunt inferioare acesta își păstrează indemnizația de încadrare și celelalte drepturi”.

Același articol prevede la art. 3

2

lit. a) că „în lipsa normelor speciale prevăzute la alin. (3

1

) personalul

detașat în străinătate beneficiază de următoarele drepturi: a) indemnizația de încadrare

lunară, la care se adaugă sporurile cu caracter permanent prevăzute de lege pentru

funcția deținută anterior detașării.”

Art. 58 alin. (3

3

) dispune că: „personalul

detașat în străinătate nu poate beneficia în țară de aceleași drepturi acordate

de instituția unde este detașat”.

Al doilea aspect de nelegalitate privind aplicarea

greșită a dispozițiilor art. 58 din Legea nr. 303/2004 nu este fondat.

Fapt de necontestat, reclamanta, procuror, a fost

detașată pe perioada 28 ianuarie 2010 - 28 ianuarie 2011, ulterior detașarea fiind

prelungită până la data de 31 decembrie 2011.

Pe perioada detașării, reclamanta nu a beneficiat

de sportul pentru condiții deosebite de muncă, prin ambele ordine contestate recurentul

arătând că reclamanta nu are dreptul la acest spor pe de o parte că acest spor nu

are caracter permanent, iar pe de altă parte, recurenta a beneficiat conform reglementărilor

internaționale de indemnizația „per diem” și nu de sporul de risc „hardship allowance”,

deoarece nu și-a desfășurat efectiv activitatea în condiții periculoase.

Curtea apreciază că instanța de fond a făcut o

aplicare corectă a dispozițiilor art. 58 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 303/2004

și a apreciat corect asupra condițiilor cumulative care se cer a fi îndeplinite

pentru ca reclamanta, procuror, să aibă dreptul ca în perioada detașării să beneficieze

de sporul pentru condiții deosebite de muncă solicitat.

Prima condiție este ca sporul să aibă caracter

permanent. Prin hotărâri succesive, Plenul C.S.M. - Hotărârea nr. 325/2005, hotărârile

din 6 iunie 2010 și din 8.07.2010 a apreciat că sporul pentru condiții deosebite

de muncă este un spor cu caracter permanent ca parte a drepturilor bănești ale magistratului.

Sub acest aspect, Curtea va reține calificarea dată de recurent în recursul declarat.

A doua condiție îndeplinită în prezenta cauză

este aceea ca magistratul delegat să nu beneficieze, conform reglementărilor internaționale

și în statul în care este delegat, de același spor de risc, cu consecința încasării

duble a aceluiași spor pentru o activitate desfășurată în alt stat.

Fapt de necontestat și probat cu adresa de selecție

depusă la dosar și certificată ulterior, reclamanta a beneficiat numai de spor „per

diem” și nu de echivalentul sporului de risc sau „hardship allowance”, deoarece

nu și-a desfășurat activitatea în condiții periculoase.

În consecință, în mod corect prima instanță a

constatat dreptul reclamantei la plata sporului de 15% și a anulat ordinele contestate

prin care îi era negat acest drept.

Capătul de acțiune privind plata acestui spor

începând cu data de 1 februarie 2011 este admisibil și are caracter subsidiar în

raport de dispozițiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. Această cerere

subsidiară prin care se solicită acordarea unor daune materiale este admisibilă

și fondată în parte, în măsura în care diferența de salariu neîncasată, reprezentând

sporul de risc este consecința ordinelor contestate și anulate ca nelegale pentru

motivele reținute corect de prima instanță.

Față de cele expuse mai sus, Curtea, în baza

art. 312 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, menținând

ca legală și temeinică sentința pronunțată de instanța de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție împotriva sentinței nr. 924 din 13 februarie 2012 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 11 iunie 2013.