ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 611/2011

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, a

constatat următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2352 din data

de 17 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ

și fiscal, a respins excepțiile lipsei de interes și lipsei de obiect și a

admis în parte acțiunea reclamanților B.I.C., B.T., ș.a.

Totodată, instanța a anulat Ordinul

nr. 1472/2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție, a recunoscut dreptul salarial de 50% pentru spor de

risc și suprasolicitare neuropsihică calculat la indemnizație brută lunară până

la intrarea în vigoarea a Legii nr. 330/2009 și a respins cererea de chemare în

garanție.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că excepția lipsei de interes, invocată de pârâtul

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

este nefondată, întrucât reclamanții nu au fost părți în dosarul în care s-a

pronunțat sentința nr. 3098/2009, prin care Curtea de Apel București a anulat

Ordinul nr. 1472/2009.Referitor la excepția lipsei de obiect, în raport de

Legea nr. 330/2009, invocată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prima instanță a constatat că și

această excepție este nefondată, întrucât obiectul cererii de chemare în

judecată îl reprezintă sporul de 50% începând cu data de 01 iunie 2009, deci

înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 330/3009, astfel că prevederile

acestei legi nu se suprapun pentru această perioada.

Pe fondul cauzei, prima instanță a

reținut că prin Ordinul 1472 din 2 iulie 2009, Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte e Casație și Justiție a dispus suspendarea

aplicării Ordinului nr.526/2009, începând cu data de 1 iunie 2009, având în

vedere adresa nr. 293378/2009 a Ministerului Finanțelor Publice și prevederile O.U.G.

nr. 71/2009 și ale O.U.G. nr. 34/2009.

Curtea a apreciat că emiterea acestui

ordin încalcă dispozițiile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit

cărora drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi

diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de această lege, iar

salarizarea judecătorilor și procurorilor, se stabilește prin lege specială. în

aceste condiții, prin diminuarea drepturilor salariale ale reclamanților

printr-un act administrativ justificat prin dispozițiile unor acte normative de

rang inferior, se aduce atingere principiului ierarhiei actelor juridice și

drepturilor reclamanților.

Instanța de fond a mai arătat că, prin

prevederile sale, ordinul contestat încalcă principiul neretroactivității legii

civile prevăzute de dispozițiile art. 16 alin. (2) din Constituția României,

întrucât se aplică începând cu 1 iunie 2009, în condițiile în care temeiul

adoptării sale, respectiv O.U.G. nr. 71 din 17 iunie 2009, invocată ca temei de

drept, a fost publicată în M.Of. nr. 416 din 18 iunie 2009, astfel încât la 1

iunie 2009, această ordonanță nu era în vigoare.

In ceea ce privește cererea de chemare

în garanție formulată de pârât, prima instanță a apreciat că în cauză, nu s-a

demonstrat existența vreunei obligații legale sau convenționale de garantare în

sarcina chematului în garanție și nici faptul că, în ipoteza în care va cădea

în pretenții, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție ar putea să se îndrepte împotriva chematului în garanție cu

o cerere de despăgubire.

Împotriva acestei sentințe a declarat

recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 4, 8 și 9 C. proc. civ.,

precum și dispozițiile cu caracter general prevăzute de art. 304

1

C.

proc. civ.

In raport cu art. 304 C. proc. civ.,

se solicită examinarea cauzei sub toate aspectele, reaprecierea materialului

probator și interpretarea corectă a stării de fapt și de drept.

In temeiul art. 137 C. proc. civ., se

invocă excepția lipsei de interes în promovarea cererii de anulare a Ordinului

nr. 1472 din 2 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului I.C.C.J.,

motivat de faptul că ordinul a fost deja anulat pe cale judecătorească, astfel

că, în raport cu dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 8 din Legea nr. 554/2004,

reclamanții nu mai justifică un interes actual.

In opinia recurentului, acțiunea este

și lipsită de obiect în privința producerii efectelor juridice pentru viitor,

având în vedere prevederile art. 4 alin. (3) și (4) din anexa nr. VI la Legea

nr. 330/2009.

Pe fond, criticile formulate de

recurent vizează în esență următoarele aspecte:

Ordinul contestat nu au caracter

retroactiv, întrucât efectul acestuia trebuie raportat la data scadenței

drepturilor bănești, respectiv 13 iulie 2009, astfel că, în mod eronat instanța

a reținut încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004,

actul contestat nu dispune cu privire la existența sau inexistența dreptului

reclamanților, ci doar suspendă temporar plata sporului în litigiu, astfel că

nu a fost pus în discuție dreptul în sine al reclamanților.

Nu se poate reține o vătămare a

dreptului reclamanților, întrucât plata sporului urmează a se face în

condițiile O.U.G. nr. 71/2009, iar în lipsa fondurilor alocate de Ministerul

Finanțelor Publice cele două instituții se află în imposibilitate obiectivă de

a achita sporul respectiv.

Actul administrativ atacat nu a fost

emis cu exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004,

întrucât nu i se poate imputa recurentului lipsa fondurilor necesare, atâta

timp cât Ministerul Finanțelor Publice nu a suplimentat și a refuzat alocarea

sumelor necesare plății sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică

acordat prin hotărâri judecătorești, astfel că se impunea introducerea în cauză

a Ministerului Finanțelor Publice și obligarea acestuia să vireze sumele

aferente.

În altă ordine de idei, a susținut că

instanța de fond a adăugat la textul de lege al O.U.G. nr. 71/2009 și al O.U.G.

nr. 27/2006, prin reținerea incidenței, în speță, a altor acte normative, având

în vedere faptul că numai legiuitorul poate stabili acordarea sau nu a unor

drepturi.

In fine, consideră că instanța de fond

a respins în mod nelegal cererea de chemare în garanție a Ministerului

Finanțelor Publice, în condițiile în care, potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002

privind finanțele publice, Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile

care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar.

Examinând cauza prin prisma motivelor

de recurs invocate și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul nu este fondat.

Analizând cu prioritate excepțiile

privind lipsa de obiect a acțiunii și a interesului reclamanților, invocate de

recurent, Înalta Curte urmează să le respingă, pentru considerentele ce succed.

Susținerea recurenților în sensul că

anularea ordinului contestat este lipsită de obiect în privința producerii

efectelor juridice pentru viitor, în raport de prevederile art. 4 alin. (3) și

(4) din anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009, este lipsită de relevanță, întrucât

legalitatea actelor administrativ contestate se verifică la momentul emiterii

lor și nu poate fi validată de reglementări emise sau adoptate la un moment

ulterior.

De asemenea, se reține că Legea nr. 554/2004

reglementează, prin art. 1 alin. (1), art. 8 și art. 18, un contencios

subiectiv de plină jurisdicție, în cadrul căruia instanța are de analizat nu

numai conformitatea actului administrativ cu legea, ci și existența unei

vătămări produse reclamantului, într-un drept ori într-un interes legitim, în

lipsa căreia nu poate fi aplicată sancțiunea anulării (decizia nr. 3324 din 29

iunie 2007, publicată în Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal, pe anul 2007 - Semestrul

II,

Ed. Hamangiu, București, 2008, p.106),

pe cale de consecință, în

pofida anulării Ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009 prin hotărâri judecătorești,

reclamanții justifică un interes legitim actual prin prisma drepturilor și

intereselor legitime a căror încălcare a fost invocată cel puțin pentru

perioada cuprinsă între data emiterii și data anulării ordinului și deciziei ce

formează obiectul litigiului.

Hotărârea atacată nu a fost pronunțată

cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, astfel că este neîntemeiată

susținerea recurentului, în sensul că, instanța a adăugat la prevederile O.U.G.

nr. 71/2009.

Înalta Curte reține că O.U.G. nr. 71/2009

reglementează procedura de executare a sumelor prevăzute prin hotărâri

judecătorești, având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială

stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii

până la data de 31 decembrie 2009, or este evident faptul că, în speță,

hotărârile judecătorești de acordare a sporului de risc și suprasolicitare

neuropsihică nu stabilesc obligația de plată a unei anumite sume în favoarea

reclamanților, în sensul prevederilor ordonanței de urgență, ci un drept al

reclamanților la acordarea sporului respectiv.

Pentru argumentele expuse cu ocazia

respingerii motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C.

proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile recurenților

în sensul că în prezența dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009 nu pot fi puse în

executare hotărârile judecătorești de acordare a sporului de risc și suprasolicitare

neuropsihică.

Reiterând argumentele reținute

anterior, instanța de control judiciar apreciază că dreptul reclamanților la

acordarea sporului, stabilit prin hotărâri judecătorești, nu se circumscrie

cadrului instituit prin O.U.G. nr. 71/2009 care reglementează plata unor sume

prevăzute prin hotărâri judecătorești devenite executorii.

Astfel fiind, rezultă că intră sub

incidența ordonanței de urgență numai hotărârile judecătorești prin care s-a

prevăzut expres plata în concret a unei sume de bani expres determinată.

Este necontestat caracterul retroactiv

al Ordinului nr. 1472 din 2 iulie

2009 al

Procurorului General al Parchetului I.C.C.J., de vreme ce a fost emis în cursul

lunii iulie și dispune suspendarea plății sporului în litigiu ,de la data de

01 iunie , realizând, cu alte cuvinte, în luna

iulie o diminuare a drepturilor salariale

ale reclamanților aferente

muncii prestate în perioada anterioară, respectiv în cursul lunii iunie.

Împrejurarea că

plata drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face la data de

13 iulie 2009, dată ulterioară emiterii actelor contestate, nu este

de natură a

înlătura caracterul retroactiv al celor două acte administrative.

Înalta Curte apreciază că emiterea

Ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009 cu

nesocotirea

principiului neretroactivității aduce atingere principiului securității

raporturilor juridice, care este cuprins în toate

articolele Convenției Europene a Drepturilor Omului și care a fost consacrat în

jurisprudența C.E.D.O, atâta timp

cât

certitudinea reclamanților cu privire la drepturile salariale ce li se cuveneau

pentru munca deja prestată în cursul lunii iunie a fost înlăturată printr-o

măsură

dispusă în cursului lunii

iulie, a cărei retroactivitate nu poate fi pusă la îndoială.

Pe cale de consecință,

Înalta Curte reține că emiterea actului administrativ

contestat s-a făcut cu încălcarea

principiului retroactivității și a principiului

securității raporturilor juridice, autoritatea emitentă a manifestat un

evident exces

de putere în sensul

art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, prin atingerea adusă dreptului

cert al reclamanților de a primi drepturile salariale aferente lunii iunie

2009

în cuantumul previzionat la sfârșitul lunii iunie.

Cererea de chemare în garanție a

Ministerului Finanțelor Publice se vădește a fi neîntemeiată, în raport cu

obiectul acțiunii și atribuțiile ce revin ministerului chemat în garanție,

conform art. 19 din Legea nr. 500/2002, nefiind îndeplinite condițiile art. 60 C.

proc. civ.

Având în vedere toate considerentele

expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul ca nefondat, constatând că nu există motive de reformare a sentinței,

potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 304 pct. 4, 8 și 9

sau art. 304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

împotriva sentinței nr. 2352 din 17 mai 2010 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

3 februarie 2011.