ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 739/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 910 din 19 februarie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a dispus următoarele: - a respins excepția lipsei calității procesuale active și lipsei de interes pe cererea principală; - a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție; - a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, pe cererea principală și conexă cu privire la petitul 4; - a admis în parte cererea principală și cea conexă formulată de reclamanții B.D., B.R.T., B.D.C., C.A.E., C.M.I.B., C.M., G.C., N.N., N.A., P.C.M., V.M., C.C.

și M.M., în contradictoriu cu pârâții Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice; - a anulat Ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și adresa din 18 iunie 2009 emisă de Ministerul Finanțelor Publice și a obligat pârâtul Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la plata sporului de 50% începând cu iunie 2009 către reclamanți; - a respins ca nefondat petitul al 3-lea și petitul al 4-lea pentru lipsa calității procesuale pasive; - a respins ca nefondată cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Referitor la excepția lipsei de interes, instanța a constatat că reclamanții din cererile conexate justifică un interes, ca și condiție de exercitare a acțiunii, dovedind un folos practic direct rezultat din eventualitatea admiterii acesteia, astfel că a respins această excepție. Referitor la exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice pe capătul al patrulea al acțiunii, instanța de fond a admis-o, apreciind că reclamanții din cererile conexate nu au dovedit legitimarea procesuală a acestui pârât în solicitarea de a fi obligat să suplimenteze fondurile bugetare ale Ministerului Public, în bugetul Ministerului Public la titlul „Cheltuieli de personal” pentru plata pe semestrul II 2009 a sporului de 50% și să aprobe deschiderea de credite pentru plata sumei aferente acestuia.

Pe fondul cauzei, instanța a apreciat că acțiunea este întemeiată în parte, în ceea ce privește capetele de cerere având ca obiect anularea Ordinului nr. 1472/2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a adresei nr. 293378 din 18 iunie 2009 a Ministrului Finanțelor Publice. S-a reținut de către instanță că prin ordinul atacat s-a dispus, începând cu data de 01 iunie 2009, suspendarea aplicarii ordinului nr. 526 din 03 martie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care se dispusese plata lunară către procurori a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%, precum și faptul că la emiterea ordinului contestat s-au avut în vedere dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G.

nr. 71/2009, potrivit cărora plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială, stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: în anul 2010 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu, iar în anii 2011 și 2012 se plătește câte 33% din valoarea titlului executoriu. Instanța a apreciat că prevederile legale sus menționate nu pot fi invocate ca temei al suspendării plății sporului de 50%, întrucât ele reglementează plata sumelor prevăzute în titlurile executorii reprezentate de hotărâri judecătoresti și nu plata lunară a drepturilor salariale cuvenite procurorilor și judecătorilor, astfel încât O.U.G.

nr. 71/2009 nu este incidentă cu privire la drepturile salariale solicitate de reclamanți. Astfel, instanța a constatat că ordinul a fost emis cu încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de această lege. S-a arătat că la emiterea ordinului contestat nu a fost avut în vedere niciunul din cazurile prevăzute de această lege care să justifice diminuarea drepturilor salariale ca urmare a suspendării acordării unuia dintre sporurile reglementate de lege, ci a fost avut în vedere un act normativ care nu este incident cu privire la plata sporului în litigiu, având un alt domeniu de aplicare.

În raport de aceste considerente, instanța a apreciat că Ordinul nr. 1472/2009 reprezintă pentru reclamanți un act administrativ vătămător în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004, fiind emis cu încălcarea dispozițiilor legale în vigoare și producând vătămarea dreptului reclamanților recunoscut de lege de a obține lunar veniturile salariale în integralitate, cu toate sporurile care sunt prevăzute de actele normative în vigoare. Pentru aceleași argumente, apărând ca nelegală și adresa contestată, instanța a dispus și anularea acesteia, în raport de dispozițiile art. 1, 8 și 18 din Legea nr. 554/2004.

Referitor la capetele trei și cinci din acțiune, prin care se solicita obligarea Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de-o parte, să solicite Ministerului Finanțelor Publice suplimentarea fondurilor pentru plata acestui spor, iar, pe de altă parte, alocarea sumelor și plata contravalorii sporului, instanța a apreciat că sunt neîntemeiate în raport de împrejurarea că pârâtul a solicitat sumele necesare pentru acordarea acestui spor pentru anul 2009, dar Ministerul Finanțelor Publice a diminuat fondurile solicitate, în sensul că nu a aprobat sumele necesare pentru plata sporului și pentru semestrul II al anului 2009. S-a reținut în considerentele hotărârii atacate că pârâtul, în calitatea sa de ordonator principal de credite, a solicitat deschiderea de credite pentru plata sporului și pentru perioada iunie 2009-decembrie 2009, însă această solicitare nu a primit o soluționare favorabilă din partea Ministerului Finanțelor Publice, neputându-se reține un refuz nejustificat al pârâtului, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, de a-și exercita atribuțiile ce-i revin potrivit Legii nr. 500/2002, în calitate de ordonator principal de credite pentru asigurarea plății drepturilor salariale cuvenite reclamanților.

Referitor la cererea de chemare în garanție, instanța a reținut că este neîntemeiată, în raport de dispozițiile art. 60 alin. (1) C. proc. civ., constatând că prin cererea de chemare în garanție s-a solicitat ca Ministerul Finanțelor Publice să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2009, solicitare care are un alt obiect decât garantarea sau despăgubirea la care se referă art. 60 C. proc. civ., astfel încât cererea a fost respinsă. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin motivele de recurs formulate, recurentul-pârât critică sentința civilă, invocând prevederile art. 304 pct. 4, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc.

civ., cu aplicarea art. 304 1 C. proc. civ. și solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate și respingerea acțiunii în anulare ca nefondată, precum și a capătului de cerere având ca obiect plata drepturilor salariale reprezentând sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în favoarea reclamanților, începând cu luna iunie 2009, începând cu luna iunie 2009, respectiv admiterea cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, așa cum a fost formulată. În raport cu prevederile art. 304 1 C. proc. civ., se solicită examinarea cauzei sub toate aspectele, reaprecierea materialului probator și interpretarea corectă a stării de fapt și de drept. În temeiul art. 137 C. proc.

civ. se invocă excepția lipsei de interes a intimaților-reclamanți în promovarea prezentei acțiuni, având în vedere că prin sentința civilă nr. 196 din 19 octombrie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 922/35/2009 al Curții de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin decizia nr. 1412 din 11 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a dispus deja, în mod irevocabil, anularea Ordinului nr. 1472/2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că, în raport cu dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 8 din Legea nr. 554/2004, reclamanții nu mai justifică o vătămare a drepturilor sau intereselor lor.

De asemenea, recurentul-pârât invocă excepția lipsei de obiect a acțiunii în anulare sub aspectul producerii de efecte pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4 alin. (3) și (4) din Anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009, arătând că în aceste condiții este evident că atât Ordinul Procurorului General nr. 526 din 03 martie 2009, cât și Ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009, a cărui anulare se cere în speță, au fost abrogate ca urmare a emiterii Ordinului Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 2777 din 17 noiembrie 2009. Sub aspectul motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4, 8 și 9 C. proc.

civ., recurentul-pârât arată că instanța de fond a dispus în mod nelegal anularea ordinului atacat și plata drepturilor salariale privind sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în favoarea reclamanților începând cu iunie 2009, depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la legea specială de salarizare a magistraților, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestui act normativ, hotărârea pronunțată fiind dată cu aplicarea greșită a legii. Recurentul-pârât mai arată că instanța de fond a reținut în mod netemeinic și nelegal că ordinul contestat are caracter retroactiv, deoarece drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 au fost scadente în cursul lunii iulie 2009, mai precis la data de 13 iulie 2009, deci după data emiterii ordinului atacat, iar, în speță, noțiunea de activitate a actului administrativ trebuie raportată la data de scadență a drepturilor bănești.

Se mai arată în motivele de recurs formulate că actul supus controlului de legalitate prin prezenta acțiune a fost emis în urma adresei nr. 293.378 din 18 iunie 2009 a Ministerului Finanțelor Publice, prin care s-a comunicat că plata sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică va fi suspendată la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar. Apreciază recurentul-pârât că în lipsa fondurilor alocate de Ministerul Finanțelor Publice cu această destinație, Ministerul Public se află în imposibilitate obiectivă de a plăti în continuare sporul vizat și de a executa dispozițiile Ordinului nr. 526/2009, așa încât în aceste condiții nu se poate reține că emiterea ordinului atacat reprezintă un exces de putere din partea autorității emitente.

Sub aspectul motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât susține că în mod greșit instanța a reținut că nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009, astfel că, raportat la prevederile art. 1 alin. (1) și (2) și art. 2 din ordonanța de urgență, instanța de fond a adăugat la lege, deoarece este de netăgăduit faptul că potrivit acestui act normativ nu mai poate fi exercitată niciun fel de măsură dispusă prin titluri executorii, cum sunt în cauză hotărârile judecătorești de acordare a sporului. Se arată în motivele de recurs faptul că Ministerul Public nu a refuzat executarea titlurilor judecătorești, ci numai a încadrat executarea acestora în prevederile legii. Se mai arată că instanța de fond a recunoscut că plata acestui spor este efectul executării unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile și, totuși, în mod contradictoriu, a reținut că în cauză nu sunt incidente dispozițiile O.G.

nr. 71/2009. Astfel, emiterea ordinului contestat în speță nu are valoarea unui așa zis refuz de executare, ci semnifică încadrarea acestei executări în prevederile legii și atât timp cât O.U.G. nr. 71/2009 se află în vigoare este de netăgăduit faptul că orice fel de măsură de executare nu mai poate fi exercitată. Prin reținerea ca incidente în speță a altor acte normative și prin anularea Ordinului nr. 1472 al Procurorului General, instanța de fond nu a făcut altceva decât să adauge la textul de lege al O.U.G. nr. 71/2009, astfel cum a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 45/2010 și al O.U.G. nr. 27/2006, deoarece numai legiuitorul - deci puterea legislativă - poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi.

Arată recurentul că anularea ordinului dedus judecății reprezintă o ingerință gravă a instanței judecătorești în atribuțiile puterii legiuitoare și executive și, în consecință, o încălcare a dispozițiilor constituționale privind separația între puterile statului. Referitor la capătul de cerere având ca obiect plata drepturilor salariale reprezentând sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în favoarea reclamanților începând cu iunie 2009, se arată că acesta este inadmisibil, în condițiile în care pretențiile de achitare a unor drepturi stabilite prin hotărâri judecătorești și fixarea unui termen privind executarea acestor obligații exced competenței instanței de contencios administrativ și cadrului instituit de dispozițiile Legii nr. 554/2004, republicată.

Instanța de contencios administrativ nu poate fi învestită decât cu cenzurarea unui raport juridic de drept administrativ. În concluzie, drepturile creditorilor și condițiile în care se execută obligațiile rezultate din titlurile executorii nu pot fi analizate în cadrul Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, republicată. Sub un alt aspect, aceste pretenții sunt lipsite de obiect în condițiile intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, la data de 12 noiembrie 2009, care a recunoscut dreptul dedus judecății în favoarea reclamanților. Recurentul apreciază că, în conformitate cu dispozițiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 republicată, raportat la art. 60 - 63 C. proc. civ., cu aplicarea art. 304 1 C. proc.

civ., instanța de fond a respins în mod nelegal cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, în situația în care a admis acțiunea intimaților-reclamanți. Instanța de fond a reținut în mod greșit că dispozițiile art. 60 - 63 C. proc. civ. nu au aplicabilitate în raporturile de muncă. În cazul de față, obligația de garanție între instituția pârâtă și cea chemată în garanție de către aceasta există în temeiul art. 131 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, potrivit căruia activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.

Se arată că Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de ordonator principal de credite, este în imposibilitate de a dispune de fonduri bugetare pentru plata diferențelor bănești solicitate, astfel că va fi obligat să procedeze la elaborarea unui proiect de rectificare a bugetului pe anul 2010, în care să includă sumele necesare plății drepturilor bănești solicitate în această cauză. În concluzie, cererea de chemare în garanție are interes, fiind îndeplinite condițiile cerute de legea procesuală, prin interes înțelegându-se folosul practic urmărit de cel ce a pus în mișcare acțiunea civilă. Analizând cu prioritate excepțiile invocate în cauză de către recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 137 C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele: 1. În ceea ce privește excepția lipsei de obiect a acțiunii, Înalta Curte reține că aceasta este neîntemeiată, întrucât legalitatea actelor contestate se verifică în raport cu data emiterii lor și se analizează vătămarea invocată de către reclamanți a drepturilor și intereselor lor legitime pentru perioada în care actele respective s-au aflat în vigoare și în raport cu efectele juridice pe care le-au produs. Astfel fiind, adoptarea și intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009, act normativ care produce efecte juridice numai pentru viitor, ori anularea actului administrativ ulterior introducerii cererii, nu sunt de natură a lipsi de obiect acțiunea reclamanților.

Sub acest aspect, instanța reține că Legea nr. 554/2004 reglementează, prin art. 1 alin. (1), art. 8 și art. 18, un contencios subiectiv de plină jurisdicție, în cadrul căruia instanța are de analizat atât conformitatea actului administrativ cu legea, cât și existența vătămării produse reclamantului, într-un drept ori într-un interes legitim, prin efectele juridice produse în perioada în care actul s-a aflat în vigoare (A se vedea decizia nr. 3324 din 29 iunie 2007, publicată în Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pe anul 2007 – Semestrul II, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 106). 2. Pentru aceleași argumente, instanța reține că este neîntemeiată și excepția lipsei de interes invocată de recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, deoarece reclamanții justifică un interes legitim actual, prin prisma drepturilor și intereselor legitime a căror încălcare a fost invocată pentru perioada în care actele contestate și-au produs efectele juridice.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este nefondat, pentru considerentele în continuare arătate. Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată. Sub aspectul motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc.

civ., instanța de control judiciar constată că instanța de fond nu a pronunțat hotărârea atacată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, astfel că este neîntemeiată susținerea din recurs în sensul că instanța a adăugat la prevederile O.U.G. nr. 71/2009. Înalta Curte reține că aprecierile instanței de fond sunt temeinice și legale, întrucât O.U.G. nr. 71/2009 are ca obiect reglementarea procedurii de executare a sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, or este evident faptul că în speță hotărârile judecătorești de acordare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică nu stabilesc obligația de plată a unei anumite sume în favoarea reclamanților în sensul prevederilor ordonanței de urgență, ci un drept al reclamanților la acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.

Este neîntemeiat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În conformitate cu dispozițiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, o hotărâre care nu evocă reținerile ei constituind o dispoziție arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil, aceasta fiind și rațiunea pentru care a fost reglementat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Aceasta nu înseamnă însă că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, întrucât dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., impun doar cerința ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluția adoptată și ca aceasta să nu fie contradictorie sau străină de natura pricinii, precum și cele pentru care au fost respinse cererile părților (nu susținerile acestora), cerință îndeplinită în speță de hotărârea pronunțată de Curtea de apel, care a expus motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței în sensul anulării actului administrativ atacat.

Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanța de recurs constată că sunt neîntemeiate criticile recurentului în sensul că în mod greșit Curtea de apel a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009 și că instanța de fond a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății și a adăugat la dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) și art. 2 din respectiva ordonanță de urgență. Pentru argumentele expuse cu ocazia respingerii motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile recurentului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în sensul că în prezența dispozițiilor O.U.G.

nr. 71/2009 nu pot fi puse în executare hotărârile judecătorești de acordare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică. Reiterând argumentele reținute anterior, instanța de control judiciar apreciază că dreptul reclamanților la acordarea sporului, stabilit prin hotărâri judecătorești, nu se circumscrie cadrului instituit prin O.U.G. nr. 71/2009, aplicabil numai în privința hotărârilor judecătorești devenite executorii prin care s-a dispus plata în concret a unei sume de bani determinată. Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că întemeiat a apreciat instanța de fond că actul contestat are caracter retroactiv și contravine dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, iar reclamanții au fost vătămați în dreptul lor la plata salariului.

Înalta Curte apreciază ca fiind corectă soluția instanței de fond în ceea ce privește capătul de cerere privind anularea Ordinului nr. 1472/2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a adresei nr. 293378 din 18 iunie 2009 emisă de Ministerul Finanțelor Publice, reținând că prin actele atacate s-a dispus în mod retroactiv, la data de 07 iulie 2009, cu încălcarea principiului neretroactivității, asupra sporurilor cuvenite reclamanților pentru luna iunie, data de 10 iulie fiind numai data plății efective a salariului și nu data nașterii dreptului reclamanților la plata salariului aferent lunii iunie.

Înalta Curte reține că întemeiat a apreciat instanța de fond că ordinul contestat are caracter retroactiv și contravine dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, iar reclamanții au fost vătămați în dreptul lor la plata drepturilor salariale, atâta timp cât motivele invocate de autoritățile emitente nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest text de lege. Astfel, este de necontestat caracterul retroactiv al Ordinului nr. 1472/2009 emis de Procurorul – General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, atât timp cât actul a fost emis în cursul lunii iulie și dispune suspendarea de la data de 01 iunie 2009 a plății sporului în litigiu, realizând, cu alte cuvinte, în luna iulie o diminuare a drepturilor salariale ale reclamanților aferente muncii prestate în perioada anterioară, respectiv în cursul lunii iunie.

În același sens, instanța reține că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, aplicabile în temeiul art. 3 alin. (2) din aceeași lege și în privința actului administrativ cu caracter normativ ce formează obiectul cauzei, ordinul contestat trebuia să fie elaborat și emis cu respectarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, republicată, care consacră principiul neretroactivității, ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauza dedusă judecății. Împrejurarea că plata drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face la data de 13 iulie 2009, dată ulterioară emiterii actelor contestate, nu este de natură a înlătura caracterul retroactiv al celor două acte administrativ.

Înalta Curte apreciază că prin emiterea celor două acte administrative cu nesocotirea principiului neretroactivității se aduce atingere principiului securității raporturilor juridice, care este implicit în toate articolele Convenției Europene a Drepturilor Omului și care a fost consacrat în jurisprudența Curții Europeană a Drepturilor Omului, atâta timp cât certitudinea reclamanților cu privire la drepturile salariale ce li se cuveneau pentru munca deja prestată în cursul lunii iunie a fost înlăturată printr-o măsură dispusă în cursului lunii iulie, a cărei retroactivitate nu poate fi pusă la îndoială.

Pe cale de consecință, Înalta Curte reține că, prin emiterea celor 2 acte administrative atacate cu încălcarea principiului neretroactivității și a principiului securității raporturilor juridice, autoritățile emitente, pârâte în prezenta cauză, au manifestat un evident exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, prin atingerea adusă dreptului cert al reclamanților de a primi drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 în cuantumul previzionat la sfârșitul lunii iunie. Înalta Curte apreciază ca fiind temeinică și legală soluția instanței de fond și în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect anularea adresei nr. 293378 din 18 iunie 2009 a Ministerului Finanțelor Publice.

Înalta Curte apreciază că în mod corect instanța de fond a reținut că susținerea de către pârâți a aplicării dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009 este total nefondată, în condițiile în care plata sporului a fost stabilită prin hotărâre judecătorească, iar plata eșalonată a fost stabilită în mod unilateral, fără acordul creditorului, ceea ce contravine, principiilor reglementate de art. 161 alin. (1) C. muncii, potrivit căruia plata se face cel puțin o dată pe lună, fără a se putea eșalona acest drept de creanță în lipsa acordului angajatului, obligând Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la plata către reclamanți a sumelor reprezentând spor de risc și solicitare neuropsihică de 50%.

Se apreciază că susținerea recurentului în sensul că anularea ordinului atacat este lipsită de obiect în privința producerii efectelor juridice pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4 alin. (3) și (4) din Anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009, este lipsită de relevanță, întrucât legalitatea actului administrativ contestat se verifică la momentul emiterii sale și nu poate fi validată de reglementări emise sau adoptate la un moment ulterior. Astfel fiind, în mod corect a reținut instanța de fond că ordinul atacat a fost emis și cu încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, atâta timp cât motivele invocate de autoritățile emitente nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest text de lege.

Înalta Curte constată că este corectă soluția instanței de fond și în ceea ce privește respingerea cererii de chemare în garanție a Ministerul Finanțelor Publice, în raport de dispozițiile art. 60 C. proc. civ., întrucât nu se poate reține existența în sarcina Ministerului Finanțelor Publice a unei obligații de garanție sau despăgubire, în ipoteza admiterii acțiunii. În jurisprudență s-a reținut în mod constant că „instituția chemării în garanție se întemeiază pe existența unei obligații de garanție sau despăgubire și revine, în principiu, tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros” și că obligația de garanție este condiționată de existența unei transmisiuni anterioare, cu titlu oneros, a unui bun sau a unui drept subiectiv.

Potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, bugetul de stat se aprobă prin lege, rectificarea urmând aceeași procedură, conform principiului simetriei actelor juridice, fiind evident faptul că Ministerul Finanțelor Publice nu are atribuția de a adopta legi. Tot Legea nr. 500/2002 prevede, în art. 28, că Ministerul Finanțelor Publice are atribuții în elaborarea proiectului legii bugetului și a proiectului bugetului de stat pe baza propunerilor prezentate de ordonatorii principali de credite. Atribuțiile ce revin ministerului în privința elaborării bugetului de stat sunt detaliate și în actele normative de organizare și funcționare a ministerului (H.G. nr. 34/2009).

În consecință, Ministerul Finanțelor Publice are rolul de administrator al bugetului statului, iar, în baza legii bugetului de stat, repartizează sumele către ordonatorii principali de credite, astfel cum acestea sunt prevăzute în buget. În aceste condiții, Ministerul Finanțelor Publice nu are atribuția de a vira ordonatorilor principali de credite alte sume decât cele prevăzute de legea bugetului de stat și nici posibilitatea de a proceda la modificarea bugetelor ordonatorilor principali de credite cuprinse în bugetul de stat. De altfel, prin O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii sunt reglementate modalitățile prin care instituțiile publice vor proceda la punerea în executare a titlurilor executorii.

În consecință, cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice se vădește a fi neîntemeiată în raport cu obiectul acțiunii și atribuțiile ce revin ministerului chemat în garanție, nefiind îndeplinite condițiile art. 60 C. proc. civ. Pe cale de consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 910 din 19 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2011.