ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5423/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5423/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta Camera

Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel București - legal reprezentată

prin executor judecătoresc E.L., în calitate de președinte, a solicitat, în

contradictoriu cu Curtea de Apel București, a formulat acțiune în contencios

administrativ prin care a solicitat anularea certificatului din 12 noiembrie

2010 emis de Prim-Grefierul Curții de Apel București; să se dispună radierea

înregistrării Biroului Executorilor Judecătorești D.C.O., C.I.I. și D.N.C.

birou denumit „S.C.P.E.J. „D., C. & D.”, cu sediul în Buftea, str. Ș.V.,

județul Ilfov și sediul secundar în București, str. A.P., sector 3.

În motivarea,

acțiunii s-a arătat că executorii judecătorești D.C.O., C.I. și D.N.C., au

solicitat înregistrarea unui birou al executorilor judecătorești asociați, sub

denumirea „S.C.P.E.J. „D., C. & D.”, cu sediul în Buftea, județul Ilfov și

sediul secundar în București.

S-a mai arătat că, la

cererea de înregistrare, trebuiau anexate, potrivit art. 7 și art. 8 din

Regulamentul de aplicarea a Legii nr. 188/2000 privind executorii

judecătorești, unele documente în lipsa cărora înregistrarea nu putea fi

efectuată.

Astfel, potrivit art.

6 alin. (2) din Regulamentul de aplicarea a Legii nr. 188/2000 privind

executorii judecătorești, asocierea executorilor judecătorești se aprobă prin

ordinul ministrului justiției, în care se specifică biroul/birourile

executorilor judecătorești care își schimbă sediul pe durata asocierii. Un

asemenea ordin nu există.

Se susține că, pentru

asocierea celor trei executori judecătorești nu există un ordin al ministrului

justiției, care ar fi trebuit să stea la baza înregistrării în registrul

special ținut de primul-grefier al curții de apel.

Nu există nici

confirmarea colegiului director al Camerei Executorilor Judecătorești de pe

lângă Curtea de Apel București, cu privire la faptul că biroul dispune de

spațiul corespunzător desfășurării activității și conservării arhivei în bune

condiții.

În final arată că,

având în vedere că dispozițiile Legii nr. 188/2000 și a Regulamentului de

aplicare a legii, în vigoare, nu reglementează posibilitatea și condițiile

deschiderii unui sediu secundar al biroului, înregistrarea mențiunii cu privire

la existența sediului secundar nu are suport legal. În același sens este și

poziția Ministerului Justiției, exprimată prin adresa nr. 2338/2011 pe care a

anexat-o cererii.

Petenții D.C.O.,

C.I.I. și D.N.C., în temeiul art. 50 C. proc. civ., au formulat cerere de

intervenție în interes propriu, solicitând respingerea acțiunii, în principal

ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca nefondată.

În susținerea

excepției inadmisibilității, intervenienții au arătat că certificatul din 12

noiembrie 2010 emis de Prim-Grefierul Curții de Apel București, nu corespunde

definiției date de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 a

contenciosului administrativ, nefiind un act al unei autorități publice emis în

regim de putere publică ce dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Certificatul emis de

Primul-Grefier conform legii speciale este un simplu înscris care atestă

efectuarea unei operațiuni materiale, respectiv înscrierea unei mențiuni într-un

registru ce se ține de către Curtea de Apel București.

instanțe.

Prin Sentința civilă

nr. 6706 din 14 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității

acțiunii, a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca inadmisibilă, și a

admis cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții

D.C.O., C.I.I. și D.N.C.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că certificatul din 12 noiembrie 2010 emis

de Prim-Grefierul Curții de Apel București nu are caracterul unui act

administrativ în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004 care să dea naștere să

modifice sau să stingă raporturi juridice. Astfel, potrivit art. 1 din Legea

nr. 554/2004 „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său

ori într-un interes legitim printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea

în termen legal a unei cereri se poate adresa instanței de contencios

administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului

pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată”.

Actul emis de

Primul-Grefier al Curții de Apel este un înscris emis la cererea executorilor

judecătorești, intervenienți în interes propriu în prezenta cauză, prin care se

certifică înregistrarea Biroului Executorilor Judecătorești, începând cu data

de 12 noiembrie 2010, în temeiul contractului de societate civilă din 11

noiembrie 2010, prin care cei 3 executori au hotărât să se asocieze.

De asemenea, se

certifică faptul că sediul Biroului Executorilor Judecătorești este în Buftea,

în baza unui aviz emis la 23 august 2010 de Camera Executorilor Judecătorești

București, iar sediul secundar este în București, sector 3.

Aplicând dispozițiile

art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea contenciosului administrativ, potrivit cu

care autoritate publică este orice organ de stat sau al unităților

administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică pentru

satisfacerea unui interes legitim public, instanța de fond a constatat că

cererea formulată de reclamantă este inadmisibilă.

reclamantei.

Împotriva acestei

hotărâri a formulat recurs Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea

de Apel București, solicitând modificarea ei în sensul admiterii acțiunii,

pentru motive încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 și 304

1

C.

proc. civ.

În esență,

recurenta-reclamantă a arătat că, în pofida concluziei primei instanțe,

certificatul din 12 noiembrie 2010 întrunește toate elementele definiției legale

și doctrinare a actului administrativ - manifestare de voință făcută cu scopul

de a produce efecte juridice, cu caracter unilateral, în temeiul și pentru

realizarea puterii publice, în vederea executării legii.

Cu privire la

negarea, de către prima instanță, a calității de autoritate publică a Curții de

Apel București, recurenta-reclamantă a arătat că toate curțile de apel din

România sunt autorități publice, fiind înscrise ca atare în Titlul III,

referitor la autoritățile publice, Capitolul VI, art. 126, parag. 1 din

Constituția României.

În concluzie

recurenta-reclamantă și-a exprimat opinia potrivit căreia certificatul atacat

este un act administrativ emis în condiții de nelegalitate, pentru că a fost

emis în lipsa unui ordin al ministrului justiției, care ar fi trebuit să stea

la baza înregistrării înscrierii celor trei executori judecătorești și în lipsa

confirmării Colegiului Director al Camerei Executorilor judecătorești de pe

lângă Curtea de Apel București, cu privire la faptul că biroul dispune de spațiul

corespunzător desfășurării activității și conservării arhivei în bune condiții.

intimaților.

Intimata-pârâtă nu a

formulat întâmpinare, conform art. 308 alin. (2) C. proc. civ.

La termenul din 24

mai 2013, intimații-intervenienți au depus la dosar note scrise prin care au

solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că instanța de fond a

stabilit corect natura juridică a certificatului, care nu întrunește elementele

definitorii ale actului administrativ, ci are o valoare juridică similară cu a

unei adeverințe sau certificat de înmatriculare.

În ceea ce privește

legalitatea înregistrării, intimații-intervenienți au arătat că ordinul

ministrului justiției la care face referire recurentul și despre care afirmă că

ar fi fost necesar pentru înregistrarea asocierii și a sediului secundar este

prevăzut de art. 6 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000 numai

pentru situația numirii în funcție a executorului judecătoresc.

În ceea ce privește

înregistrarea biroului, aceasta se face, potrivit procedurii prevăzute de art.

7 din Regulament, fără să fie necesar ordinul ministrului mai sus menționat. În

niciun caz ordinul ministrului justiției nu este necesar, potrivit legilor în

vigoare, în situația înregistrării unui sediu secundar, ceea ce s-a întâmplat

în cauza de față.

Mai mult, prevederile

art. 40 și 41 din Statutul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și al

profesiei de executor judecătoresc permit înființarea de birouri secundare ale

executorilor, sintagmele „birouri" și „sedii" folosite în cuprinsul

acestor articole de lege relevând intenția legiuitorului de a permite

executorilor judecătorești înregistrarea unui sediu principal și a mai multor

sedii secundare.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului.

Examinând acuza prin

prisma motivelor formulate de recurenta-reclamantă și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat.

fapt și de drept relevante.

Actul pe care Camera

Experților Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel București l-a supus

controlului instanței de contencios administrativ este certificatul emis la

data de 12 noiembrie 2010, prin care Primul-Grefier al Curții de Apel București

a certificat înregistrarea biroului de executori judecătorești cu denumirea de

„S.C.P.E.J. D., C. & D.”, cu sediul principal în Buftea și cu sediul

secundar pe raza municipiului București, sector 3.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c), teza I din Legea nr. 554/2004, actul administrativ constă în

manifestarea de voință, cu caracter individual sau normativ, a unei autorități

publice, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii

sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge

raporturi juridice.

În analiza naturii

juridice a unei manifestări de voință, pentru identificarea elementelor

definitorii ale actului administrativ sunt esențiale elementele de fond,

privind regimul de putere publică, obiectul măsurilor dispuse și efectele

juridice produse, iar nu forma sau denumirea actului respectiv.

În speță, a fost

contestat un act denumit „certificat”, care exprimă o voință juridică, cu

scopul de a produce efecte constând în dreptul biroului executorilor

judecătorești asociați de a funcționa sub o anumită formă juridică (S.C.P.E.J.

D., C. & D.), cu un sediu principal și un sediu secundar.

Certificatul

respectiv nu poate fi calificat ca o simplă operațiune administrativă

premergătoare sau ulterioară emiterii unui act administrativ, ci este apt să

producă efecte prin el însuși, pentru că în lipsa lui, biroul executorilor

judecătorești nu ar putea funcționa.

Un argument în acest

sens îl oferă prevederile art. 17 din Legea nr. 188/2000, în forma în vigoare

la data emiterii certificatului, care se referă cu adevărat la numirea în

funcție a executorilor judecătorești, dar instituie, prin efectul legii,

sancțiunea juridică a revocării din funcție a executorului judecătoresc în

cazul neîndeplinirii obligației de înregistrare a biroului la curtea de apel în

a cărei circumscripție își are sediul.

Din considerentele

sentinței ar rezulta că prima instanță a reținut, ca nefiind îndeplinită,

condiția ca manifestarea de voință să aparțină unei autorități publice în

accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, dar acest argument

reflectă interpretarea greșită a prevederii legale respective, pentru că

noțiunea de „autoritate publică” nu este sinonimă celei de „autoritate

administrativă”, incluzând și entități care nu fac parte din sfera

executivului, dar pot exercita activitate de administrație publică în sens

material.

În fine, Înalta Curte

constată că și Curtea de Apel București, în calitatea ei de autoritate

emitentă, a calificat implicit certificatul ca fiind un act administrativ, în

cuprinsul răspunsului transmis recurentei-reclamante prin adresa nr. 5/4502/C

din data de 11 mai 2011, la plângerea administrativă formulată în temeiul art.

7 din Legea nr. 554/2004, menționând următoarele: „vă comunicăm faptul că fiind

în prezența unui act administrativ care a intrat în circuitul civil și a produs

efecte juridice, acesta nu mai poate fi revocat, anularea sa putând fi dispusă

doar de instanța competentă”.

soluției adoptate în recurs.

Toate considerentele

expuse, care se încadrează în motivul prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., atrag admiterea recursului, întrucât prima instanță nu a cercetat fondul

cauzei, în temeiul art. 20 alin. (3) teza finală din Legea nr. 554/2004, Înalta

Curte va casa sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași

instanță.

Cu ocazia

rejudecării, instanța va analiza și celelalte argumente invocate de

recurenta-reclamantă în motivarea căii de atac, pe care instanța de control

judiciar nu le poate examina în această fază procesuală, întrucât vizează

fondul raportului dedus judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel

București împotriva Sentinței civile nr. 6706 din 14 noiembrie 2011 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 mai 2013.

Procesat de GGC - AS