ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5388/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5388/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, reclamanții B. (C.) D.M., F.

(P.) V., B.D.D., G. (M.) C., M. (C.) G., S. (C.) M., C. (Ș.) M., R. (Ș. F. G.)

E., B.C., P.I., C.V., B.B., P.G., C.M., C.I., B. (M.) C. A., S. (B.) E., C.

(E.) E. R., L. C., A. (B.) G., T.C., T.N., N. (T.) M., R. (M.) C. L. au chemat

în judecată pe pârâții Universitatea S.H. și Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului, solicitând ca pârâta Universitatea S.H. să fie

obligată să elibereze actul de studii cu regim special, denumit "Diplomă

de licență" și suplimentul la diploma de licența constând în foaia

matricola, iar pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și

Sportului să aprobe tipărirea formularelor tipizate.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat

că sunt absolvenți ai Facultății de Psihologie și Pedagogie Brașov, ai

Facultății de Psihologie București, ai Facultății de Științe Juridice și

Administrative Brașov, ai Facultății de Drept și Administrație Publică

București și ai Facultății de Sociologie-Psihologie București din cadrul

Universității S.H. promoția 2009 și au susținut și promovat examenul de licență

în sesiunea din iulie 2009, susținând că, în mod nejustificat, pârâta refuză să

le elibereze actul de studii cu regim special, denumit "Diplomă de

licență", suplimentul la diploma de licența constând în foaia matricola,

adeverința de absolvent și certificatul de competență lingvistică prin care să

li se recunoască calitatea de licențiați ai formei de învățământ superior

absolvită.

Pârâta Universitatea S.H. a formulat

întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii apreciind că și-a

îndeplinit obligațiile legale. A formulat și cerere de chemare în garanție a

Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.

Pârâtul Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului a arătat că nu poate fi obligat ministerul de a

recunoaște absolvirea acestor cursuri sau obligat la emiterea unei diplome de

licență în orice condiții, ci doar celor care au urmat o formă de învățământ

acreditată sau autorizată să funcționeze provizoriu la momentul înscrierii în

anul I de facultate, ceea ce nu este cazul reclamanților. S-a invocat,

totodată, excepția lipsei calității procesuale active.

Prin Sentința nr. 387/2012 din 29 noiembrie

2012, Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, a

respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților; a admis

acțiunea formulată de reclamanții B. (C.) D.M., F. (P.) V., B.D.D., G. (M.) C.,

M. (C.) G., S. (C.) M., C. (Ș.) M., R. (Ș. F. G.) E., B.C., P.I., C.V., B.B.,

P.G., C.M., C.I., B. (M.) C. A., S. (B.) E., C. (E.) E. R., L. C., A. (B.) G.,

T.C., T.N., N. (T.) M., R. (M.) C. L. în contradictoriu cu pârâții

Universitatea S.H. și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și

Sportului; a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâta

Universitatea S.H. în contradictoriu cu Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului; a obligat pe pârâta Universitatea S.H. să elibereze

fiecărui reclamant actul de studii cu regim special, denumit "Diplomă de

licență", suplimentul la diploma de licența constând în foaia matricolă și

a obligat pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului să

aprobe tipărirea, în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a

prezentei hotărâri, a formularului tipizat, constând în Diploma de Licență care

să asigure realizarea dreptului reclamanților de a li se elibera documentul

oficial de stat cu regim special prin care se confirmă studiile de învățământ

superior efectuate în cadrul Universități S.H.

Pentru a pronunța această soluție, instanța

de fond, examinând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale active

invocată în cauză, a reținut că reclamanții au calitate procesuală activă, în

condițiile în care aceștia nu pot obține diplomele de absolvenți din cauza

refuzului Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului de a

elibera formularele tipizate, iar aceștia au posibilitatea și interesul să

solicite nemijlocit acest lucru.

Cu privire la fondul cauzei, Curtea a reținut

că, în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 84/1995, Ministrul Educației a emis,

la data de 7 martie 2006, Ordinul nr. 3404, în cuprinsul cărui se stabilește,

la art. 2, că "Admiterea în învățământul superior public și particular se

organizează pe domenii de studiu de licență, pe baza metodologiilor stabilite

de fiecare universitate"; la art. 8 prevăzându-se că "Formele de

învățământ cu frecvență redusă sau învățământ la distanță pot fi organizate

numai de către universitățile care organizează cursuri de zi, în domeniile

respective și dispun de departamente specializate".

În aceste condiții de reglementare și în

raport de conduita adoptată de organul de specialitate al administrației

publice centrale, chemat să organizeze și să conducă sistemul național de

educație, Curtea a apreciat că aprobarea de către Universitatea S.H. a

admiterii la forma de învățământ la distanță, pentru specializarea psihologie

ca și pentru celelalte specializări acreditate/autorizate, corespunzătoare

formei de pregătire prin cursuri de zi, ține de exercițiul autonomiei

universitare, garantate prin art. 32 alin. (6) din Constituția României și

Legea nr. 84/1995 în vigoare la momentul înscrierii reclamantului la Facultate.

Recunoașterea, prin chiar art. 8 din Ordinul

nr. 3404/2006, emis de către ministrul educației, a posibilității organizării

de către universitățile acreditate a formei de învățământ la distanță, pentru

domeniile în care acestea erau autorizate să organizeze cursuri de zi, conferă

reclamantelor dreptul de a cere să i se elibereze Diploma de licență, însoțită

de Suplimentul la Diplomă, precum și certificatul de absolvire a

Departamentului pentru pregătirea personalului didactic.

Acest drept nu poate fi afectat și cu atât

mai puțin suprimat, în fapt sau în drept, de divergențele ce au apărut, în

decursul timpului, între universitate și Ministerul Educației, pe seama

valabilității inițierii și desfășurării formei de învățământ la distanțată,

pentru specializările la care se organizau și cursuri de zi

acreditate/autorizate, atâta timp cât Ministerul Educației sau Agenția Romană

de Asigurarea Calității în Învățământul Superior (ARACIS), înființată în baza

O.U.G. nr. 75/2005, nu au demarat și nu au finalizat vreo procedură

administrativă care să conducă la concluzia că menționata instituție de

învățământ superior a acționat în afara cadrului legal, în condițiile în care,

în principiu, Ministerului Educației i se recunoștea, prin art. 6 din Legea nr.

443/2002, dreptul de a "propune încetarea activității de învățământ și

desființarea prin lege a universității".

În acest context, Curtea a apreciat că, atâta

timp cât nici la încheierea perioadei de monitorizare și nici ulterior acestui

moment, Ministerul Educației, în exercitarea atribuției sale de control și

monitorizare a aplicării prevederilor legale cu privire la organizarea și

funcționarea unităților și instituțiilor de învățământ de stat și particulare,

nu a reclamat nereguli în procesul de organizare a admiterii, al funcționarii

domeniilor de studiu pentru care s-a obținut acreditarea sau autorizația de

funcționare provizorie, precum și în cel al susținerii examenului de licență,

organul de specialitate al administrației publice centrale, cu rol de

organizator și conducător al sistemului național de educație, este obligat să

recunoască valabilitatea examenului susținut de reclamant și să ia măsurile

administrative corespunzătoare care să permită satisfacerea dreptului acestuia

de a i se elibera diploma de licență, în condițiile prevăzute de Regulamentul

privind regimul actelor de studii în sistemul de învățământ superior, aprobat

prin Ordinul nr. 2284 din 28 septembrie 2007; act administrativ cu caracter

normativ care limitează valabilitatea adeverințelor eliberate de universitatea

organizatoare a examenului de licență la maxim 12 luni.

Având însă în vedere că obligația de

eliberare a actului individual de studii din sistemul național de învățământ

superior, care este definit de art. 2 alin. (1) din Regulamentul aprobat prin

Ordinul nr. 2284/2007 al M.E.C.T. ca fiind "document oficial de stat, cu

regim special, care confirmă studii de învățământ superior efectuate",

revine instituției de învățământ superior acreditate, Curtea a admis atât

acțiunea reclamanților în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H. și

Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, cât și cererea de

chemare în garanție formulată de pârâta Universitatea S.H.

Împotriva acestei hotărâri, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie, pârâtul Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art.

304 pct. 4 și 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În primul motiv de recurs, încadrat în drept

în dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., recurentul a arătat faptul că

instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu depășirea atribuțiilor

judecătorești.

Mai precis, instanța de fond s-a substituit

organismelor de certificare a calității studiilor universitare și a decis să

acorde diplome unor persoane care au urmat studii universitare la specializări

neautorizate/neacreditate, deși nu are competența de a se pronunța cu privire

la conținutul, calitatea sau îndeplinirea criteriilor și standardelor de

autorizare sau acreditate ale unităților de învățământ superior, competență

care aparține doar ministerului recurent și ARACIS.

În cel de-al doilea motiv de recurs,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea primei

instanțe a fost criticată pentru interpretarea greșită dată legii și

materialului probator administrat de părți, în sensul că metodologia unei

persoane juridice de drept privat a fost considerată ca având o putere

superioară legilor și hotărârilor de guvern incidente în domeniul organizării

și funcționării învățământului superior.

Recurentul a susținut că instanța de fond nu

a analizat hotărârile de guvern prin care Universitatea S.H. a fost acreditată

și autorizată să funcționeze, structurile și specializările universitare, fără

a ține cont de faptul că actele de studii pot fi eliberate doar absolvenților

care au promovat examenul de licență, urmând o specializare la o formă de

învățământ acreditată sau autorizată să funcționeze provizoriu conform

legislației în vigoare și în consecință nu se poate elibera avizul pentru

tipărirea unui număr nelimitat de tipizate a diplomelor de licență, ci doar

absolvenților care au urmat o specializare la o formă de învățământ acreditată

sau autorizată să funcționeze provizoriu.

La termenul de judecată din data de 23 mai

2013, în temeiul dispozițiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a

invocat din oficiu motivul de recurs de ordine publică, reglementat de art. 304

pct. 3 C. proc. civ., respectiv necompetența Curții de Apel Iași de soluționare

a cauzei în primă instanță.

Pe acest aspect, instanța de control judiciar

apreciază că prezintă relevanță și prevederile art. 159 alin. (1) pct. 2),

precum și cele ale art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., în forma

modificată prin Legea nr. 202/2010.

Astfel, conform art. 159 alin. (1) pct. 2) C.

proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței

materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad.

Potrivit art. 159

1

alin. (4) C.

proc. civ., la prima zi de înfățișare, judecătorul este obligat, din oficiu, să

verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general,

material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de

ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate.

Investită cu soluționarea cauzei, Curtea de

Apel Iași nu a dat eficiență dispozițiilor art. 159

1

alin. (4) C.

proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este competentă material să judece

pricina.

Totodată, Înalta Curte apreciază că, în

situația dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin. (3) C. proc.

civ., care menționează faptul că dacă instanța se declară necompetentă,

hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată

instanței competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională

competent.

Pe acest aspect, Înalta Curte are în vedere,

pe de o parte, textele legale mai sus indicate care nu au fost respectate de

către prima instanță, iar pe de altă parte, prevederile Titlului IV C. proc.

civ., care reglementează conflictul de competență între instanțe.

Așadar, având în vedere că nu a fost

stabilită potrivit legii competența instanței cu respectarea prevederilor art.

159

1

alin. (4) C. proc. civ., modificat, Înalta Curte poate invoca,

din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

recursului

Examinând cu prioritate motivul de ordine publică

invocat din oficiu potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte

constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă,

astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.,

motiv pentru care va admite recursul, iar în temeiul dispozițiilor art. 312

alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre

competentă soluționare la Tribunalul Iași, secția contencios administrativ și

fiscal, pentru considerentele în continuare arătate.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, orice persoană care se

consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o

autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în

termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios

administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului

pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată;

interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

Așa cum s-a prezentat anterior, obiectul

prezentului litigiu de contencios administrativ se referă, în principal, la

obligarea unei instituții de învățământ superior la eliberarea diplomei de

licență și a suplimentului la diploma de licență către reclamanți.

Pârâta Universitatea "S.H." din

București poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art.

2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în

această definiție orice organ de stat sau al unităților

administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică, pentru

satisfacerea unui interes legitim public.

Or, în speța de față, prin Legea nr.

443/2002, a fost înființată Universitatea "S.H." din București, ca instituție

de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate

publică, parte a sistemului național de învățământ.

În altă ordine de idei, potrivit art. 1 din

H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este

organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate

juridică în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în

aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației,

învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și

sportului.

Faptul că instituțiile de învățământ

superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în

condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la

momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează

în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Această

reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se

manifesta prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior

cu Ministerul Educației care, printre altele, avea competența de a confirma

prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție.

Aceste prerogative legale revin unui organ

central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ superior se

situează la un nivel inferior Ministerului Educației.

În acest context, trebuie subliniat faptul

că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea

Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât

autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul general

al Parlamentului.

În cauza de față, Universitatea

"S.H." nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât

actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de

competențe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere

publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.

În mod evident, Universitatea

"S.H." din București este o autoritate publică descentralizată din

punct de vedere teritorial.

În alți termeni, Universitatea

"S.H." nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi

calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, niciun act

normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.

Ca atare, o astfel de universitate nu poate

fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.

În speța de față, sunt incidente prevederile

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care menționează

următoarele: "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate

de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până

la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai

mari de 500.000 RON, se soluționează în fond de secțiile de contencios

administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică nu se

prevede altfel."

Prin urmare, specificul litigiilor care se

desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația publică

determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința

competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea competenței materiale,

articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel al rangului

autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus

judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul

valoric.

În cauza de față, este aplicabil primul

criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent să

soluționeze acest litigiu.

Conform art. 10 alin. (3) din Legea nr.

554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul

său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru

instanța de la domiciliul pârâtului nu mai se poate invoca excepția

necompetenței teritoriale.

Reclamanții au optat pentru instanța de la

domiciliul lor, astfel că nu se mai poate pune în discuție competența

teritorială a instanței în soluționarea cauzei.

Admiterea cererii de chemare în garanție a

Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nu poate determina

aplicarea altor reguli de competență materială, întrucât cererea de chemare în

garanție întemeiată pe dispozițiile art. 60 C. proc. civ. are caracterul unei

cereri incidentale, care se judecă o dată cu cererea principală și pentru care

operează o prorogare legală de competență, conform dispozițiilor art. 17 și

art. 63 alin. (1) C. proc. civ.

Din acest considerent, calitatea Ministerului

Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului de organ al administrației

publice centrale nu poate constitui un criteriu legal pentru stabilirea

competenței materiale de soluționare a cauzei, care se determină pe baza

obiectului și părților din raportul dedus judecății prin cererea principală de

chemare în judecată.

Față de cele anterior prezentate, Înalta

Curte, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (6)

C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza

spre competentă soluționare la Tribunalul Iași, secția contencios administrativ

și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Ministerul

Educației Naționale (în calitate de succesor al fostului Minister al Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului, în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr.

96/2012 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administrației

publice centrale și pentru modificarea unor acte normative) împotriva Sentinței

nr. 387/2012 din 29 noiembrie 2012 a Curții de Apel Iași, secția contencios

administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza

spre competentă soluționare Tribunalului Iași, secția contencios administrativ

și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 mai

2013.

Procesat de GGC - AM