ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3241/2013

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Procedura în fața primei instanțe Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială a Comunei Mircești a chemat în judecată pe pârâta Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi Iași, solicitând anularea încheierii VI 325 din 2 august 2011 pronunțată de Comisia de soluționare a contestațiilor de pe lângă Curtea de Conturi a României, prin care li s-a respins contestația nr. 773 din 15 februarie 2011 împotriva Deciziei 62 din 30 decembrie 2010 emisă de Camera de Conturi Iași.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta a solicitat respingerea contestației formulate împotriva Încheierii VI 325 din 2 august 2011 pronunțată de Comisia de soluționare a contestațiilor de pe lângă Curtea de Conturi a României prin care s-a respins Contestația nr. 773 din 15 februarie 2011 formulată de către reclamantă împotriva Deciziei 62 din 30 decembrie 2010 emisă de Camera de Conturi Iași. 2. Hotărârea instanței de fond Prin Decizia nr. 9/2012 din 16 ianuarie 2012, Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea în contencios administrativ promovată de reclamanta U.A.T.

Comuna Mircești în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a anulat în parte încheierea VI 325 din 2 august 2011 doar în ceea ce privește respingerea contestației nr. 773 din 15 februarie 2011 formulată de reclamantă împotriva măsurii dispuse la pct. 5 din Decizia nr. 62 din 30 decembrie 2010 emisă de Camera de Conturi Iași, măsură pe care a anulat-o și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că, prin încheierea VI 325 din 2 august 2011 pronunțată de Comisia de soluționare a contestațiilor de pe lângă Curtea de Conturi a României, s-a respins contestația nr. 773 din 15 februarie 2011 formulată de reclamantă împotriva măsurilor prevăzute la pct. 4, 5, 6, 8 din dispozitivul Deciziei nr. 62 din 30 decembrie 2010 emisă de Camera de Conturi Iași.

Curtea a apreciat că încheierea VI 143 din 6 aprilie 2011 pronunțată de Comisia de soluționare a contestațiilor de pe lângă Curtea de Conturi a României este legală și temeinică cu excepția măsurii de respingerea contestației nr. 773 din 15 februarie 2011 formulată de reclamantă împotriva măsurii dispuse la pct. 5 din Decizia nr. 62 din 30 decembrie 2010 emisă de Camera de Conturi Iași. Privitor la măsura dispusă la pct. 4 al Deciziei nr. 62 din 30 decembrie 2010 referitoare la acordarea indemnizației de dispozitiv, instanța de fond a reținut că de esența regimului juridic al drepturilor salariale ale personalului bugetar este faptul că ele se stabilesc exclusiv prin lege și nu pot fi acordate alte drepturi în baza unor ordine speciale ce vizează alte categorii de personal bugetar, cum pretinde reclamanta.

Indemnizația/sporul de dispozitiv nu poate fi acordat întregului personal din administrația publică, ci numai celui prevăzut la art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 30/2007, categorie în care nu se încadrează personalul din cadrul primăriilor. Privitor la măsura dispusă la pct. 5 al Deciziei nr. 62 din 30 decembrie 2010 referitoare la modul de efectuare a plăților în avans și de administrare a contractului de execuție de lucrări având ca obiect construirea a căminului cultural Mircești, Curtea a reținut că deficiențele inițial constate sunt în prezent remediate, astfel că nu se mai impune luarea măsurii de stabilire a mărimii și întinderii prejudiciului datorat de efectuarea plăți în avans și a celor legale de recuperarea prejudiciului.

Privitor la măsura dispusă la pct. 6 al Deciziei nr. 62 din 30 decembrie 2010 referitoare la luarea măsurii de stabilire a mărimii și întinderii prejudiciului datorat de achiziționarea utilajului "Buldoexcavator, Curtea a apreciat că aceasta este o măsură legală. Curtea a reținut că există un singur referat de necesitate privind achiziționarea acestui utilaj, nu și un altul distinct pentru accesorii. Având în vedere că cele două contracte s-au încheiat în baza aceluiași referat, aproape simultan, la doar o zi diferență, este evident că s-a procedat în această manieră doar pentru a eluda dispozițiile legale în materie de achiziții publice. Privitor la măsura dispusă la pct. 8 al Deciziei nr. 62 din 30 decembrie 2010 referitoare la acordarea tichetelor cadou, instanța a considerat că aceasta este de asemenea legală.

3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, au declarat recurs atât reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială a Comunei Mircești prin Primar, cât și pârâta Curtea de Conturi a României. 3.1. Recursul declarat de reclamantă În motivarea căii de atac, instituția reclamantă susține că este evident nelegală măsura de înlăturare a criticilor legate de acordarea indemnizației de dispozitiv. Deși este corect punctul de vedere precizat de decizia Curții de Apel în sensul că aceste beneficii sunt stabilite prin lege, nu se poate ignora faptul că interpretarea textelor precizate de hotărârea recurată se realizează nelegal și trunchiat.

Vădit nelegală este și motivația pentru care instanța Curții de Apel Iași a înlăturat critica adusă pct. 8 al Deciziei nr. 62 din 31 decembrie 2010, referitoare la acordarea tichetelor cadou. În ceea ce privește pretinsa eludare a dispozițiilor legale privitoare la achizițiile publice vizând achiziționarea unui buldoexcavator și a accesoriilor acestuia, recurenta precizează că valoarea de achiziție a utilajului și a accesoriilor acestuia a fost cea corectă, bunurile regăsindu-se în inventarul unității administrativ teritoriale. În egală măsură, susține recurenta, nu este lipsit de relevanță juridică faptul că aceste utilaje ne-au permis desfășurarea de activități de anvergură la nivelul comunei, ce vizau realizarea unor obiective edilitare extrem de importante, situație ce exclude cu desăvârșire posibilitatea prejudicierii bugetului local.

3.2. Recursul declarat de pârâtă Autoritatea pârâtă susține că primul motiv de recurs privește greșita aplicare a Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice referitoare la efectuarea de plăți în avans din valoarea unui contract. Al doilea motiv de recurs se referă la greșita interpretare a legii atunci când instanța de judecată a omologat o expertiză tehnică extrajudiciară, care, prin obiectivele urmărite, nu putea clarifica situația de fapt dedusă judecății. Un al treilea motiv de recurs privește greșita aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., deoarece pârâta nu este o parte care a căzut în pretenții. Prin urmare, autoritatea recurentă solicită instanței de judecată admiterea recursului și, pe cale de consecință, modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul respingerii în totalitate a cererii de anulare a încheierii nr. VI/325/2011, respectiv și a pct. 5, din Decizia nr. 62/2010 emisă de Camera de Conturi Iași.

4. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Înainte de a analiza motivele de recurs invocate, examinând cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția invocată din oficiu, Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursurile, iar în baza art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

În raport de actele depuse la dosar, Înalta Curte reține că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea Deciziei nr. 62 din 30 decembrie 2010 emisă de Camera de Conturi a Județului Iași și anularea Încheierii nr. VI.325 din 2 august 2011 a Curții de Conturi a României, emisă în soluționarea contestației împotriva deciziei menționate anterior.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, noțiunea de act administrativ este definită ca fiind "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice". În raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) menționate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios administrativ.

Potrivit dispozițiilor art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M. Of. nr. 832/13.12.2010, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi județene se poate formula contestație în termen de 15 zile, care "suspendă obligația executării deciziei până la soluționarea ei de către Comisia de Soluționare a Contestațiilor.

Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluționare a Contestațiilor, prin care se respinge integral sau parțial contestația". În raport de dispozițiile legale menționate, se reține că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligației executării este decizia structurii Curții de Conturi prin care se respinge integral sau parțial contestația, acesta fiind actul care îndeplinește cerințele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Este adevărat că regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ.

Potrivit art. 228 din același regulament, "competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, aparține secției de contencios administrativ și fiscal, din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ". Referindu-se la competența instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevăd că: "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel". Dat fiind faptul că dispozițiile din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare a cauzei,

referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecății, acesta fiind emis de o structură județeană a Curții de Conturi, respectiv de o autoritate publică județeană. Dispozițiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ. De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială. Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se va stabili competența materială în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

În concluzie, față de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ., stabilește că în cazul în care se respinge total sau parțial contestația împotriva deciziei structurii Curții de Conturi, revine competența materială de soluționare a cauzei tribunalului, secția contencios administrativ și fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură județeană a Curții de Conturi, ca autoritate publică județeană.

În cazul în care, în procedura instituită de Regulament pentru soluționarea contestației la decizie intervine desființarea/anularea deciziei emise de structura Curții de Conturi, printr-o încheiere emisă de comisia de soluționare a contestației, care se substituie astfel deciziei structurii județene, competența materială de soluționare a cauzei revine Curții de Apel, secția contencios administrativ și fiscal, întrucât, în această situație, actul administrativ care produce efecte juridice și "dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice", fiind supus executării este această încheiere emisă de o comisie care funcționează în cadrul Curții de Conturi a României, autoritate publică centrală.

În altă ordine, chiar dacă soluțiile în ceea ce privește excepțiile de nelegalitate produc efecte juridice doar între părțile din litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost soluționată irevocabil în sensul admiterii excepției de nelegalitate și constatării faptului că sunt nelegale dispozițiilor pct. 228 și 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, întărește argumentele expuse anterior cu privire la competența materială de soluționare a unor astfel cauze. De asemenea, prin Decizia nr. 421 din 27 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a constatat nelegalitatea acelorași dispoziții.

De altfel, Înalta Curte a stabilit, prin mai multe decizii pronunțate ca regulator de competență, cât și în astfel de litigii, cum este și cel care face obiectul cauzei deduse judecății, că revine competența materială și teritorială de soluționare a acestor cauze tribunalelor (ex. Decizia nr. 6112/2011, nr. 5657/2011, nr. 5658/2011, Decizia nr. 498 și nr. 499/2012), impunându-se crearea unei jurisprudențe unitare în ceea ce privește judecarea acestora. Înalta Curte, ținând seama de considerentele expuse, reține că revenea competența de soluționare a cauzei Tribunalului Iași, secția contencios administrativ și fiscal. Prin urmare, în mod greșit instanța de fond a reținut că îi revine competența materială de soluționare a cauzei.

În consecință, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) teza întâi și alin. (6 1 ) și art. 313 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, va admite recursurile formulate, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Iași, secția contencios administrativ și fiscal. Totodată, Înalta Curte reține că pronunțarea acestei soluții face de prisos examinarea celorlalte cereri și susțineri ale recurenților, formulate în fața instanței de control judiciar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de Unitatea Administrativ Teritorială a Comunei Mircești prin Primar și de Curtea de Conturi a României împotriva Deciziei nr. 9/2012 din 16 ianuarie 2012 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Iași, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 martie 2013. Procesat de GGC - CL