ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 316/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 316/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 25 iulie

2011 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanții M.L., G.C. și C.C.M. au

chemat în judecată Statul Român, prin C.N.A.D.N.R. și au solicitat

instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună

obligarea pârâtului la emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirilor pentru

terenul expropriat, în suprafață de 12.070 mp, situat în comuna C., județul Constanța,

precum și la plata către reclamanți a acestor despăgubiri. De asemenea,

reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de

judecată.

Prin precizările formulate

la data de 7 februarie 2012, reclamanții au arătat că cererea lor vizează terenul

în suprafață de 86.000 mp, reprezentând parcela X1. De asemenea, au arătat că au

calitate de reclamanți doar M.L. și C.C.M. Totuși, având în vedere că reclamanta

G.C. nu a renunțat la judecată, instanța a analizat ulterior excepția lipsei calității

procesuale a acesteia.

Totodată, prin concluziile

orale formulate cu ocazia dezbaterii în fond a cauzei, reclamanții au solicitat

ca hotărârea care va fi emisă să fie conformă legii vechi.

Prin sentința civilă

5170 din 9 octombrie 2012, Tribunalul Constanța a respins cererea formulată de reclamanta

G.C. ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă, a admis în

parte cererea formulată de reclamanții M.L. și C.C.M. și a obligat pârâtul

Statul Român prin C.N.A.D.N.R. să emită hotărârile de stabilire a despăgubirilor

pentru terenurile situate în comuna C., județul Constanța, parcelele X2, în suprafață

de 4193 mp, X3, în suprafață de 4040 mp și X4, în suprafață de 3837 mp, și să plătească

reclamanților despăgubirile cuvenite astfel: reclamantei M.L. pentru parcelele X2

și X3, iar reclamantului C.C.M. pentru parcela X4.

A fost respinsă cererea

de stabilire a legii aplicabile hotărârii de stabilire a despăgubirilor ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a reținut că, prin hotărârea din 10 august 2010 a Comisiei

de verificare a dreptului de proprietate sau a altui drept real de la nivelul localității

C., județul Constanța a fost stabilită despăgubirea cuvenită reclamanților pentru

terenul expropriat situat în C., județul Constanța, în suprafață de 12070 mp, parcela

X5, la suma de 275.000 RON, sumă care nu a fost consemnată pe numele reclamanților.

La emiterea hotărârii

nu s-au avut în vedere contractele de partaj voluntar și de donație, acte în

urma cărora reclamanții C.C.M. și M.L. au rămas ca proprietarii suprafeței

de 12070 mp. Ulterior, această hotărâre a fost revocată.

Reclamanții au solicitat

ca hotărârea să fie emisă conform legii vechi, în vigoare la data hotărâri revocate,

dar instanța a respins acest capăt de cerere cu motivarea că nu a fost investită

cu o cerere de stabilire a legii aplicabile hotărârii de stabilire a despăgubirilor.

După revocarea hotărârii

din 10 august 2010, pârâtul nu a mai emis o altă hotărâre de stabilire a despăgubirilor.

Prin urmare, reclamanții

au fost expropriați fără a primi despăgubiri pentru suprafața transmisă în proprietatea

lor prin contractul de partaj voluntar și contractul de donație.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel atât reclamanții M.L. și C.C.M., cât și pârâtul Statul

Român prin C.N.A.D.N.R.

Prin decizia civilă

nr. 49C din 20 mai 2013, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a admis apelul

reclamanților, a respins, ca nefondat, apelul pârâtului și a schimbat în tot

sentința civilă apelată, în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de 275.000

RON către reclamanți, conform hotărârii din 10 august 2010 a Comisiei de verificare

a dreptului de proprietate sau altui drept real la nivelul comunei C.

Instanța de apel

a avut în vedere următoarele considerente:

În baza H.G. nr. 415/2010

publicată în M. Of. la data de 3 mai 2010, au fost declanșate procedurile de expropriere

a imobilelor proprietate privată (Coridorul de Expropriere) situate pe amplasamentul

lucrării de utilitate publică „Autostrada București-Constanța, tronsonul 6 Cernavodă”.

Printre terenurile expropriate

se află și cele ale reclamanților.

În baza hotărârii din

10 august 2010 de stabilire a despăgubirilor emisă de Comisia de verificare a dreptului

de proprietate sau a altui drept real de la nivelul localității C., județul Constanța,

a fost expropriată suprafața de 7615,00 mp, parcela X6 proprietatea reclamanților

pentru care s-au acordat despăgubiri în sumă de 188.500 RON, sumă primită de cei

îndreptățiți.

În baza hotărârii din

10 august 2010, emisă de aceeași comisie, a fost expropriată suprafața de 12.070

mp, teren arabil extravilan, proprietatea reclamanților, pentru care s-au stabilit

despăgubiri în sumă de 275.000 RON, despăgubiri pe care reclamanții nu le-au

primit, fapt pentru care au inițiat prezentul demers judiciar.

După emiterea acestor

hotărâri, între reclamanți a avut loc un contract de partaj voluntar, după care

s-a încheiat un contract de donație, acte juridice care nu au fost avute în vedere

de comisie la emiterea hotărârii, întrucât drepturile decurgând din acestea nu au

fost înscrise în cartea funciară.

În urma contractului de

partaj voluntar autentificat din 3 decembrie 1993 emis de către fostul Notariat

de Stat Județean Constanța, fiecare coproprietar a primit în deplină proprietate

în posesie suprafața de 28.666 mp teren.

Conform contractului de

donație autentificat din 22 februarie 1999, emis de către Biroul Notarial Public

B.C., reclamanta G.C. a donat suprafață de 28.666 mp, reclamantei M.L.

Din întreaga suprafață

de 12.070 mp expropriată, în urma intabulării dreptului de proprietate obținut

în baza actului de partaj și a celui de donație, reclamanta M.L. avea în proprietate

suprafața de 4193 mp situată în parcele X2 și suprafața de 4040 mp situată în parcela

X3, iar reclamantul C.C.M., suprafața de 3837 mp situată în parcele X4.

Prin hotărârea din 29

mai 2012, Comisia de verificare a dreptului de proprietate sau a unui drept real

de la nivelul localității C. a revocat hotărârea din 10 august 2010, reținând ca

temei legal art. 6 alin. (3) din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 255/2010

care permite revocarea hotărârii pentru motive temeinice.

Procedând în acest mod,

Comisia de verificare a dreptului de proprietate sau altui drept real la nivelul

localității C. a încălcat legea întrucât, în speță, nu dispozițiile legale mai sus

invocate sunt aplicabile, ci cele ale Legii nr. 198/1994.

În cauză sunt incidente

dispozițiile Legii nr. 198/2994 întrucât hotărârea din 10 august 2010 pentru exproprierea

terenului în suprafață de 12070 mp a fost emisă de către Comisia de verificarea

dreptului de proprietate sau altui drept real la nivelul localității C. în baza

Legii nr. 198/2004, lege care era în vigoare la data exproprierii terenului în litigiu.

Hotărârea menționată

fiind emisă sub imperiul Legii nr. 198/2004, și contestația formulată împotriva

hotărârii este reglementată de dispozițiile aceleiași legi, chiar dacă legea

nu era în vigoare la data introducerii contestației, având în vedere principiul

că legea civilă nu retroactivează, ci se aplică numai pentru viitor, astfel cum

prevăd dispozițiile art. 15 alin. (1) din Constituție.

Într-adevăr, ulterior,

după emiterea hotărârii din 10 august 2010, la data de 20 decembrie 2010, a fost

publicată în M. Of. nr. 833/20.12.2010 Legea nr. 255/2010, aceasta intrând în vigoare

la data de 24 decembrie  2010, conform art. 78 alin. (2) din Constituția României

și art. 11 din Legea nr. 24/2000.

Deși, Legea nr. 198/2004

a fost abrogată prin art. 35 din Legea nr. 255/2010, Legea nr. 255/2010 produce

efecte la momentul intrării în vigoare, acționează doar pentru viitor, se aplică

numai raporturilor juridice născute sub imperiul ei și nu asupra raporturilor născute

înainte de intrarea sa în vigoare.

Prin urmare, în speță

sunt incidente dispozițiile Legii nr. 198/2004 și nu ale Legii nr. 255/2010, cum

greșit a reținut tribunalul, întrucât raportul juridic în urma căruia s-a născut

dreptul la despăgubiri era definitiv stabilit prin hotărârea nr. 2 din 10

august 2010 și a actului normativ în baza căruia a fost emisă - Legea nr. 198/2004.

Curtea de apel a mai reținut

că hotărârea nr. 2 din 10 august 2010 a intrat în circuitul civil și, prin urmare,

nu mai putea fi revocată de către organul care a emis-o, ci numai pe calea unei

acțiuni de drept comun. Prin urmare, cât timp această hotărâre nu putea fi revocată,

ea produce efecte juridice și nu necesită emiterea unei alte hotărâri.

De asemenea, curtea a

constatat că reclamanții nu au primit suma de 275.000 RON la care erau îndreptățiți,

fapt pentru a obligat pârâtul la plata acestor despăgubiri către reclamanți.

Instanța de apel

a mai reținut și că hotărârea din 10 august 2010 emisă în temeiul Legii

nr. 198/2004, vizează numai suprafața de 12070 mp, iar nu întreaga suprafață de

86000 mp, cum greșit susține apelantul pârât, Statul Român prin Departamentul pentru

Proiecte de Infrastructură și Investiții Străine prin C.N.A.D.N.R.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal a declarat și motivat recurs C.N.A.D.N.R.

Prin motivele de recurs,

se formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe art. 304 pct. 6,

pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.:

deciziei recurate, a menționat faptul că Legea nr. 198/2004 a fost abrogată prin

art. 35 din Legea nr. 255/2010, instanța de apel nu a luat în considerare și dispozițiile

art. 32 din Legea nr. 255/2010.

Ținând cont de faptul

ca hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 10 august 2010 nu a fost niciodată

comunicată celor trei proprietari, practic procedura de expropriere a imobilului

nu a fost finalizată în temeiul Legii nr. 198/2004 sub imperiul căreia fusese declanșată.

Prin urmare, la data intrării

în vigoare a Legii nr. 255/2010, exproprierea imobilului reclamanților era în curs

de desfășurare, iar potrivit art. 32 din Legea nr. 255/2010, erau aplicabile dispozițiile

acestei legi.

octombrie 2010 nu a fost niciodată comunicată celor trei proprietari și, prin

urmare, nu produce nici efecte juridice, expropriatorul, iar nu o instanța de judecată,

fiind singurul organ abilitat să o revoce pentru motive temeinice.

Prin urmare, în mod corect

expropriatorul a revocat hotărârea din 10 august 2010 în temeiul art. 16 alin.

(3) din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 255/2010 care acordă expropriatorului

dreptul de a revoca hotărârea pentru motivele temeinice.

a fost investit cu o cerere de obligare a expropriatorului la emiterea hotărârii

de stabilire a despăgubirilor și la plata despăgubirii. Curtea de Apel a înțeles

să se pronunțe asupra unui alt aspect, respectiv asupra legalității măsurii

de revocare a hotărârii din 10 august 2010 de către expropriator, motiv pentru care

a și dispus obligarea expropriatorului la plata sumei de 275.000 RON despăgubiri.

Analizând decizia recurată

în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că

recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

că, întrucât hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 10 august 2010 nu a fost

comunicată celor trei proprietari, procedura de expropriere a imobilului în cauză

nu a fost finalizată. Prin urmare, curtea de apel trebuia să facă aplicarea

art. 32 din Legea nr. 255/2010 și să constate că, atâta timp cât procedura

de expropriere a imobilului nu a fost finalizată în temeiul Legii nr. 198/2004,

regimul juridic aplicabil hotărârii de stabilire a despăgubirilor din 10 august

2010 este guvernat de prevederile Legii nr. 255/2010.

Susținerea nu este

întemeiată.

Este necontestat în cauză

că hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 10 august 2010 a fost emisă sub imperiul

Legii nr. 198/2004 și, în aplicarea principiului neretroactivității legii,

acesta este actul normativ aplicabil regimului juridic al hotărârii menționate.

Legea nr. 198/2004 a fost

expres abrogată prin art. 35 din Legea nr. 255/2010.

Este adevărat că, potrivit

art. 32 din Legea nr. 255/2010: „În cazul procedurilor de expropriere aflate în

curs de desfășurare, pentru continuarea realizării obiectivelor, se aplica prevederile

prezentei legi”. Însă, așa cum în mod expres textul citat prevede, dispozițiile

legii noi, Legea nr. 255/2010, sunt aplicabile procedurilor de expropriere numai

„pentru continuarea realizării obiectivelor”. Prin urmare, chiar dacă s-ar admite

că, în lipsa comunicării către beneficiari a hotărârii de stabilire a despăgubirilor

din 10 august 2010, procedura de expropriere nu a fost finalizată sub imperiul legii

sub care a fost începută, Legea nr. 198/2004, dispozițiile legii noi nu devin

aplicabile în ceea ce privește posibilitatea de revocare a hotărârii emise,

în temeiul art. 16 din H.G. nr. 53/2011 pentru aprobarea Normelor metodologice de

aplicare a Legii nr. 255/2010, deoarece revocarea hotărâri nu poate fi calificată

ca o procedură de „continuare a realizării obiectivelor” în sensul art. 32 și

care să fie supusă noilor reglementări legislative.

atâta timp cât hotărârea din 8 octombrie 2010 nu a fost niciodată comunicată celor

trei proprietari, expropriatorul o poate revoca pentru motive temeinice, în temeiul

art. 16 din H.G. nr. 53/2011 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare

a Legii nr. 255/2010 care îi conferă în mod expres acest drept.

Nici această critică nu

este întemeiată.

Pentru considerentele

expuse anterior, în aplicarea principiului neretroactivității legii, Înalta

Curte apreciază că hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 10 august 2010 este

supusă regimului juridic reglementat de actul normativ în vigoare la data emiterii

ei, respectiv cel prevăzut de Legea nr. 198/2004.

Prin urmare, o dispoziție

legală adoptată ulterior, cum este cea cuprinsă în art. 16 din H.G. nr. 53/2011

pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010, nu poate

influența regimul juridic aplicabil hotărârii de stabilire a despăgubirilor

din 10 august 2010.

în temeiul art. 304 pct. 6 C. proc. civ., hotărârea pronunțată de instanța

de apel deoarece decizia recurată ar cuprinde, în opinia sa, o dezlegare dată asupra

unei cereri cu care curtea de apel nu a fost învestită. În acest sens, pârâtul susține

că reclamanții au solicitat Tribunalul Constanța să oblige expropriatorului

la emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirilor și la plata despăgubirii, iar

curtea de apel a înțeles să se pronunțe asupra legalității măsurii de revocare

a hotărârii din 10 august 2010 de către expropriator, motiv pentru care a și dispus

obligarea expropriatorului la plata sumei de 275.000 RON despăgubiri.

Critica nu poate fi primită.

În baza hotărârii din

10 august 2010, emisă de Comisia de verificare a dreptului de proprietate sau a

unui drept real de la nivelul localității C., a fost expropriată suprafața de 12070

mp, teren arabil extravilan, proprietatea reclamanților și s-au stabilit despăgubiri

în sumă de 275.000 RON, despăgubiri pe care reclamanții nu le-au primit.

Ulterior, în temeiul

art. 16 din H.G. nr. 53/2011 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare

a Legii nr. 255/2010, prin hotărârea din 29 mai 2012, Comisia de verificare a dreptului

de proprietate sau a unui drept real de la nivelul localității C. a revocat hotărârea

din 10 august 2010.

Cât timp reclamanții

au solicitat plata despăgubirilor ce li se cuvin pentru terenul expropriat și

cât timp acestea au fost stabilite prin hotărârea din 8 octombrie 2010 emisă de

Comisia de verificare a dreptului de proprietate sau a altui drept real de la nivelul

localității C., hotărâre revocată ulterior prin hotărârea din 29 mai 2012 a aceleiași

comisii, în mod corect instanța de apel a analizat legalitatea măsurii de revocare

a hotărârii care stabilea aceste despăgubiri.

Analiza legalității

emiterii hotărârii din 29 mai 2012 prin care a fost revocată hotărârea din 8

octombrie 2010 se impunea pentru cenzurarea pretențiilor formulate de reclamanți,

deoarece, în măsura în care actul de revocare nu a fost emis în condiții de

legalitate, trebuie acordată eficiență actului revocat, ceea ce instanța

de apel a făcut prin decizia recurată.

Prin urmare, recursul

nu poate fi admis în temeiul art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Deși prin motivele

de recurs, pârâta indicat și dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

controlul judiciar de legalitate nu va fi exercitat din perspectiva acestui caz

de modificare a hotărârii, întrucât decizia recurată nu s-a bazat pe interpretarea

unui act juridic care, greșită fiind, a determinat schimbarea naturii ori a înțelesului

lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

În consecință, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat,

recursul declarat.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâta C.N.A.D.N.R. împotriva deciziei civile nr. 49 C din

20 mai 2013 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 ianuarie 2014.