ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3156/2013

Asupra

contestației în anulare de față:

Din

examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 183 din 27 aprilie 2010 Tribunalul Dolj a respins excepțiile

inadmisibilității și lipsei calității procesuale pasive invocate de D.G.F.P.

Dolj pentru pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice Bucureștii,

a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamanții P.G. (G.), Ș.I., P.V.M.,

C.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, a constatat caracterul politic al condamnărilor suferite de autorul

reclamanților, P.A., pentru infracțiunile economice prevăzute de art. 2 lit. a)

din Decretul nr. 183/1949, a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice București la plata sumei de 100.000 lei cu titlu de daune

morale și la plata sumei de 50.000 lei cu titlu de daune materiale către

reclamanți și a respins capetele de cerere din acțiune, având ca obiect

restabilirea vechimii de pensionare a autorului P.A., recalcularea pensiei și

acordarea de despăgubiri, reprezentând diferența dintre pensia recalculată

corect și pensia primită până la decesul autorului și stabilirea legală a

valorii bunurilor confiscate în mod abuziv în temeiul Legii nr. 10/2001 și

contravaloarea chiriei pentru folosirea ilegală a imobilului.

Pentru

a hotărî astfel prima instanță a reținut că, în baza art.2 lit. a) din Decretul

nr. 183/1949, constituie condamnări cu caracter politic pedepsele aplicate prin

sentințele penale nr. 4919/1950 și nr. 7816/1950 pronunțate de Tribunalul Dolj,

secția penală, autorului reclamanților, P.A., iar reclamanții au făcut dovada

daunelor materiale și morale solicitate constând în greutățile materiale

suportate și atingerile aduse onoarei și demnității.

Cererea

de îndreptare, lămurire și completare a dispozitivului sentinței civile nr. 183

din 27 aprilie 2010 a fost respinsă prin sentința nr. 504 din 14 decembrie 2010

a Tribunalului Dolj.

Prin

decizia civilă nr. 207 de la 4 aprilie 2012 Curtea de Apel Craiova a admis

apelurile declarate de reclamanți și pârâți împotriva acestor două sentințe

dispunând desființarea hotărârii apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe, reținând că modul de soluționare a capătului de cerere

privind acordarea de despăgubiri materiale echivalează cu o necercetare a

fondului cererii deduse judecății.

Împotriva

acestei decizii, au declarat recurs reclamanții C.M., Ș.I., P.V.M. și P.G. (G.),

iar Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 2627 din 6 aprilie

2012, a admis recursul acestora, a casat decizia recurată și a trimis cauza

spre rejudecare la aceeași curte de apel, apreciind că, din decizia recurată,

nu rezultă care din cele două sentințe este casată, hotărârea necuprinzând nici

un considerent care să justifice această soluție.

În

rejudecare, prin decizia nr. 53 din data de 20 iunie 2012, Curtea de Apel Craiova

a respins apelurile declarate de reclamanții C.M., Ș.I., P.V.M. și P.G. (G.)

împotriva sentințelor civile nr.183 din 27 aprilie 2010 și 504 din 14 decembrie

2010 pronunțate de Tribunalul Dolj în Dosarul nr. 13850/63/2009, a admis apelul

declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice pentru Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Public, a schimbat în parte sentința civilă nr. 183

din 28 aprilie 2010, în sensul că a respins capetele de cerere privind

despăgubirile și a menținut restul dispozițiilor sentinței civile, cu motivarea

că, în absența prevederilor art.5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

constatate ca fiind neconstituționale, nu există un temei legal pentru

acordarea de daune pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnărilor sau

măsurilor administrative cu caracter politic aplicate în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 2009.

Împotriva

acestei decizii, reclamanții C.M., Ș.I., P.V.M. și P.G. (G.) au declarat

recurs, criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică.

Prin

decizia civilă nr. 1926 din 16 mai 2013 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

a II- a civilă, a respins ca nefondat recursul.

Pentru

a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut că prevederile legale în raport

de care reclamanții erau îndreptățiți la acordarea de daune morale - art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/1009 - au fost declarate neconstituționale ca

urmare a exercitării a posteriori a controlului de constituționalitate și

ulterior, ca și consecință a nepunerii acesteia de Parlament în acord cu

prevederile constituționale în termen de 45 de zile de la data publicării

Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2011 în Monitorul Oficial - 15 noiembrie

2010, aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu

mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Totodată

se reține că prin Decizia nr.12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte

în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că

decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul

Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o

hotărâre definitivă. Or, în speță, la data publicării în Monitorul Oficial nr. 761

din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la

data publicării respectivei decizii, astfel încât, înalta Curte a apreciat că

reclamanții nu aveau speranța legitimă a dreptului conferit prin lege în sensul

prevăzut de art. 1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Totodată

instanța de recurs a reținut că reclamanții au adus o critică generică hotărârii

pronunțate de instanța de apel, neputând fi reținut incident în cauză niciun

motiv de nelegalitate limitativ prevăzut de art. 304 C. proc. civ.; critica

vizând greșita stabilire a situației de fapt nu mai poate fi valorificată pe

calea recursului, nemaiconstituind motiv de recurs în actuala reglementare a

art.304 Cod procedură civilă, deoarece pct. 10 și 11 nu mai există ca motive de

recurs în actuala reglementare, ca urmare a abrogării acestora prin O.U.G. nr.

138/2000.

Împotriva

acestei decizii au formulat contestație în anulare reclamanții C.M., Ș.I., P.V.M.

și P.G. (G.), invocând prevederile art. 318 C. proc. civ.

În

susținerea contestației în anulare contestatorii au învederat că instanța de

recurs nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de recurs invocate.

Astfel,

contestatorii arată că deși au învederat prin motivele că recurs că

dispozitivul deciziei nr. 53/2012 conține dispoziții contradictorii, instanța

de recurs nu s-a pronunțat în nici un fel asupra respectivului motiv de recurs.

Un

alt motiv de recurs asupra cărora susțin contestatorii că nu s-a pronunțat

instanța de recurs viza invocarea prevederilor Deciziilor Curții

Constituționale nr. 1354/2010 și 1344/2008 precum și hotărârile CEDO Kiladze

contra Georgia și BLECIC contra Croația.

Totodată

contestatorii au susținut că nu a fost cercetat nici motivul de recurs privind

faptul că P.A. a fost lipsit de plata pensiei pe perioada detenției dar și

ulterior, până în anul 1957 astfel că prin anularea condamnărilor trebuia să

fie compensat integral, atât cu privire la pierderea suferită cât și la

beneficiul nerealizat și prin urmare trebuia să fie repus în drepturi pentru

pensia care i-a fost sistată și nici motivul de recurs vizând aplicarea

prevederilor art. 7 din O.U.G. nr. 214/1999, având în vedere că lui P.A. i s-a

conferit calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.

Contestația

în anulare este nefondată pentru următoarele considerente:

Din

conținutul art. 318 teza a II-a C. proc. civ. rezultă că două sunt condițiile

ce trebuie îndeplinite pentru contestarea unei decizii și anume: 1) instanța,

respingând recursul sau admițându-l numai în parte să fi omis să cerceteze

vreunul dintre motivele de modificare sau de casare; 2) această omisiune să se

fi produs din greșeală.

Prin

urmare se sancționează omisiunea cercetării unui motiv de recurs.

Astfel,

instanța de recurs nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor folosite

în dezvoltarea unui motiv de recurs, ci este îndreptățită să grupeze aceste

argumente, să le analizeze global, printr-un raționament juridic de sinteză,

ori să analizeze un singur aspect considerat esențial, răspunzând astfel

motivului invocat.

Totodată,

neexaminarea distinctă a fiecărui motiv de recurs nu constituie, prin ea însăși

o omisiune în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., dacă instanța a

răspuns la motivele de casare printr-un considerent comun, obligație pe care

instanța de recurs și-a îndeplinit-o reținând că prevederile legale în raport

de care reclamanții erau îndreptățiți la acordarea de daune morale - art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/1009 - au fost declarate neconstituționale și că

în cauză nu poate fi reținut incident niciun motiv de nelegalitate limitativ

prevăzut de art.304 C. proc. civ. În consecință, se constată că decizia

recurată este la adăpost de criticile formulate de către contestatori.

Pentru

aceste considerente, în temeiul art.318 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge ca nefondată contestația în anulare.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

H O T

Ă R Ă Ș T E

Respinge

contestația în anulare formulată de contestatorii P.G. (G.), C.M., S.I. și P.V.M.

împotriva deciziei civile nr.1926 din 16 mai 2013 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția a II- a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 9 octombrie 2013.