ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2375/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 210 din 5 aprilie 2011 a respins apelul declarat de petentul T.M.V. împotriva sentinței civile nr. 453 din 19 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. 13308/63/2010 în contradictoriu cu intimații Ministerul Apărării Naționale, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și intimatul chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Dolj. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele considerente: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj - secția contencios administrativ și fiscal sub nr. 1244/63/2009, reclamantul T.M.V.

a chemat în judecată Ministerul Apărării și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, pârâții să fie obligați la despăgubiri materiale în valoare de cinci milioane de Euro pentru suferința produsă prin pierderea în totalitate, în stadiu ireversibil, a vederii la ochiul stâng începând din 27 iulie 1954 și în prezent ca urmare a eforturilor și a condițiilor de muncă foarte grele ca lucrător necalificat și strungar, după trecerea în rezervă cu gradul de locotenent major pe "motive politico-morale". În motivarea în fapt a cererii a arătat că, în baza Ordinului nr. M.C. 02079 din 12 august 1952, în conformitate cu art. 40 lit. f) din Statutul Corpului Ofițerilor Armate ale RPR, a fost trecut în rezervă.

Întrucât avea manifestări dușmănoase împotriva regimului și nu era atașat clasei muncitoare, s-a recomandat să nu fie încadrat în anumite locuri de muncă. După 4 luni de căutări de muncă, la data de 26 decembrie 1952, reclamantul s-a angajat la Ministerul Căilor Ferate - întreprinderea Atelierele C.F.R. 16 februarie Cluj în funcția de "lucrător necalificat", cu scopul de a se califica la locul de muncă în meseria de strungar. În perioada 26 decembrie 1952 și până la 31 decembrie 1954 a trecut prin mai multe funcții și anume - lucrător necalificat - desenator - strungar.

Munca prestată în această perioadă de 2 ani și 5 zile a constat în muncă fizică peste puterile sale - eforturi foarte mari în condiții/locuri de muncă în care atmosfera era de nesuportat (gaze - curent), eforturi care au favorizat scăderea greutății, ajungând la 52 kg, ducând la apariția infecției la ochiul stâng, fiind internat în clinica oftalmologică din Cluj timp de 60 zile, după care, datorită faptului că infecția respectivă a condus la pierderea vederii, a fost propus pentru pensionare. Începând cu data de 01 ianuarie 1955 a fost pensionat, încadrat în gradul III de invaliditate cu drept de muncă și schimbarea locului de muncă în profesia de funcționar. La data de 01 aprilie 1973, prin Decizia nr. 173 din 31 martie 1973, în baza Decretului nr. 162/1973 a fost trecut din funcția de tehnician principal în muncitor instalator, de către TCI Craiova.

întrucât cabinetul oftalmolog nu a fost de acord cu schimbarea funcției constatând invaliditatea, la data de 01 iulie 1973, a întocmit dosarul de pensie, fiind trimis la Comisia de expertiză I din cadrul Direcției pentru probleme de muncă și ocrotiri sociale, care, prin decizia nr. 1282 din 14 iunie 1973 l-a încadrat în gradul trei de invaliditate, indicând funcțiile în care ar fi putut lucra - funcționar, tehnician birou. Față de cele expuse, reclamantul a concluzionat că la baza "invalidității" - pierderea vederii la ochiul stâng se datorează exclusiv Ministerului Apărării și că invaliditatea s-a produs la circa doi ani de la îndepărtarea din cadrele active ale armatei, precum și faptul că datează de 53 de ani, timp în care a folosit un singur ochi, și acesta cu glaucom.

Prin încheierea de ședință din data de 09 martie 2009, cauza a fost scoasă de pe rolul secției contencios administrativ și fiscal și înaintată secției civile a Tribunalului Dolj. Pe rolul secției civile, cauza a fost înregistrată sub nr. 3107/63/2009. Prin sentința civilă nr. 182 din 15 mai 2009, pronunțată de Tribunalul Dolj, s-a admis excepția prescripției acțiunii. A fost respinsă acțiunea formulată de petentul T.M.V., ca prescrisă, și s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice. Instanța a reținut că acțiunea reclamantului este o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 998 C. civ., potrivit cărora "orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara." Fiind o acțiune al cărei obiect este de natură patrimonială, aceasta este supusă prescripției extinctive, așa cum a fost reglementată prin Decretul nr. 167/1958.

În termen legal, împotriva acestei sentințe a formulat apel petentul T.M.V., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie deoarece în mod greșit s-a reținut prescrierea dreptului la acțiune, având în vedere Legea nr. 221 din 2 iunie 2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Prin decizia nr. 281 din 28 octombrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Craiova a fost admis apelul declarat de petentul T.M.V., desființată sentința civilă și trimisă cauza spre rejudecarea fondului la Tribunalul Dolj. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că chiar dacă acțiunea este introdusă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, având în vedere că judecata nu s-a finalizat și se află în calea de atac a apelului care constituie o cale devolutivă, respectiva lege este aplicabilă și acestei acțiuni care în momentul actual nu mai poate fi considerată prescrisă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Dolj și Ministerul Apărării Naționale. Prin decizia nr. 3779 din 17 iunie 2010pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție au fost respinse recursurile declarate de Direcția Generală a Finanțelor Publice Dolj și Ministerul Apărării Naționale. Instanța a reținut că prezenta acțiune are ca temei drept Legea nr. 221/2009 și ar fi fără eficiență juridică dacă în prezent acțiunea ar fi respinsă ca tardiv introdusă, potrivit vechii reglementări și ulterior petentul, uzând de dispozițiile Legii nr. 221/2009, să formuleze o nouă cerere pe rolul instanțelor care, cu siguranță o va dispune dezbaterii pe fond, potrivit noii reglementări, respectiv art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Cum legea menționată a intrat în vigoare anterior soluționării definitive a cauzei, în mod corect s-a apreciat că prezenta acțiune nu mai poate fi considerată ca fiind prescrisă, astfel că hotărârea recurată nu a fost pronunțată cu greșita aplicare a legii, respectiv a dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj sub nr. 13308/63/2010. Prin sentința civilă nr. 453 din 19 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. 13308/63/2010, s-a respinge acțiunea formulată de petentul T.M.V. în contradictoriu cu intimații Ministerul Apărării Naționale, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Dolj.

S-a reținut că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că instanța trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție. Decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se mai poate aplica, instanța investită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplica norma declarată neconstituțională, continuând soluționarea cauzei și având obligația să nu aplice în acea cauză dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale.

Prin urmare, în prezent nu mai există un temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca măsuri reparatorii, putând fi acordate în continuare despăgubirile la care se referă art. 5 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 221/2009. Față de obligativitatea deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010, pronunțată de Curtea Constituțională, s-a constatat că Statul nu datorează despăgubiri cu titlul de daune morale, astfel încât, s-a respins acest capăt de cerere având ca obiect acordarea despăgubirilor, reprezentând daune morale. Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul T.M.V., precizând că nu a solicitat daune morale ci daune materiale reprezentând despăgubiri pentru handicapul produs prin îndepărtarea din cadrele active ale armatei pe motive politice și obligarea sa să presteze o muncă fizică pentru care nu era pregătit; a menționat că putea fi plasat în câmpul muncii conform pregătirii dobândite prin absolvirea Școlii de ofițeri.

Cu ocazia dezbaterilor asupra apelului apelantul a precizat că în drept cererea sa este întemeiată pe dispozițiile art. 998 C. civ. Curtea de Apel a reținut următoarele considerente: Instanța de apel a arătat că cererea de chemare în judecată promovată de apelantul T.M.V. la 9 februarie 2009 a fost soluționată în primul ciclu procesual avându-se în vedere prevederile art. 998 C. civ., pentru ca ulterior, în calea de atac a apelului, la precizarea expresă, scrisă, a reclamantului să se rețină că temeiul juridic ce trebuie avut în vedere la soluționarea cererii îl constituie Legea nr. 221/2009. Pentru soluționarea cauzei prin luarea în considerare a acestui temei juridic sentința pronunțată în primul ciclu procesual a fost desființată iar cauza trimisă spre rejudecare; decizia din apel a fost menținută în calea de atac a recursului, cale de atac ce a fost promovată de către intimații pârâți Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Apărării Naționale.

în aceste condiții este indiscutabil că s-a stabilit în mod irevocabil în cauză că temeiul juridic în raport de care trebuie analizată cererea de chemare în judecată îl constituie dispozițiile Legii nr. 221/2009. S-a reținut că sentința apelată a avut în vedere prevederile Legii nr. 221/2009 și în mod corect tribunalul a respins cererea formulată de reclamant. Instanța de apel a constatat că această soluție se impunea a fi menținută, însă pentru alte considerente. Astfel, Curtea de Apel a statuat că acordarea daunelor materiale solicitate de apelantul reclamant nu poate fi dispusă întrucât, potrivit art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, despăgubirile trebuie să reprezinte prejudiciul suferit prin confiscarea unor bunuri ca urmare a condamnării penale sau prin preluarea unor bunuri ca urmare a aplicării unei măsuri administrative cu caracter politic.

S-a reținut că apelantul reclamant nu solicită contravaloarea unor bunuri confiscate sau preluate abuziv ca urmare a condamnării sale situație în care cererea sa este nefondată. Instanța de apel a reținut în finalul considerentelor că Legea nr. 221/2009 este o lege reparatorie situație în care măsurile cu caracter reparator care pot fi dispuse în temeiul acestei legi trebuie să respecte cu exactitate prevederile legii; instanța nu poate acorda măsuri reparatorii, inclusiv sub forma daunelor materiale, pentru alte prejudicii decât cele prevăzute de lege a fi reparate. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa constantă, a menționat expres că statele nu au obligația (în temeiul Convenției) de a adopta măsuri reparatorii pentru încălcări aduse drepturilor omului în perioada anterioară aderării la Convenție.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul T.M.V., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului, reclamantul a arătat în esență că instanța de apel a reținut în mod eronat ca temei juridic Legea nr. 221/2009, întrucât atât din cererea de chemare în judecată, cât și din motivele de apel din primul ciclu procesual se constată că reclamantul nu a schimbat temeiul juridic și nu a solicitat expres soluționarea cauzei în temeiul legii sus menționate, ci și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 998-999 C. civ.

Având în vedere că pricina a fost soluționată numai pe excepții, recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Dolj, cu mențiunea expresă că Decretul nr. 167/1958 nu se aplică acțiunii de față, întrucât prescripția nu se aplică legilor speciale emise de Statul Român, ce au scop reparatoriu pentru persoanele ce au suferit din punct de vedere moral și social. Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed.

Cu prioritate, referitor la motivul de ordine public invocat la acest termen de consilierul juridic al intimatului - pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Dolj, respectiv excepția lipsei calității sale procesuale pasive, întrucât fiind vorba de un act normativ din domeniul militar nu se poate atrage răspunderea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, înalta Curte respinge excepția invocată pentru următoarele considerente: Conform art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, cererea se judecă în contradictoriu cu Statul, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Astfel, potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954, statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi si obligații.

El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop. Prin urmare, Ministerul Finanțelor Publice are mandat legal de a reprezenta Statul Român, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop, aceste prerogative reieșind și din prevederile Hotărârii Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice. Mai mult, prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009, lege specială, cu caracter reparatoriu, ale cărei dispoziții nu se completează și nu fac trimitere la cele ale dreptului comun, stabilesc în mod expres cine legitimează calitatea procesuală în cauză, intenția legiuitorului fiind de a atrage răspunderea statului pentru abuzurile săvârșite de regimul totalitarist, în urma condamnării de către autoritatea legiuitoare, în mod public, a regimului comunist în România.

Înalta Curte apreciază că excepția trebuie respinsă și în raport de manifestarea de voință a reclamantului, care a precizat în mod expres prin cererea de chemare în judecată că dorește să se judece și cu Statul Român în calitate de pârât în cauza de față. Contrar susținerilor recurentului reclamant, instanțele au redat întocmai temeiul de drept invocat de acesta și anume dispozițiile Legii nr. 221/2009 (prin motivele de apel depuse la filele 5 și 6 din dosarul de apel din primul ciclu procesual, precum și concluziile apelantului reclamant cuprinse în practicaua deciziei pronunțate în apel), așa cum s-a reținut în mod irevocabil prin decizia nr. 3779 din 17 iunie 2010 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție.

Procedând la calificarea juridică a cererii de chemare în judecată, care este atributul instanței de judecată, au reținut că dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății sunt normele speciale ale Legii nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și masurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și au analizat cererea reclamantului din perspectiva legii speciale. Legea nr. 221/2009 prevede acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate în cazul în care confiscarea a fost dispusă printr-o hotărâre de condamnare sau ca efect al unei măsuri administrative, ambele având caracter politic.

De aceea, acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant ca urmare a suferințelor produse prin pierderea în totalitate în stadiul ireversibil a vederii la ochiul stâng, începând din 27 iulie 1954 și până în prezent, ca urmare a eforturilor și a condițiilor de muncă foarte grele, ca lucrător necalificat și strungar, după trecerea în rezervă cu gradul de locotenent - major pe motive „ politico-morale" nu face parte dintre măsurile cu caracter politic, așa cum le califică art. 1 și art. 3 din Legea nr. 221/2009, neputând face obiectul constatării unui astfel de caracter, așa încât nu pot fi acordate reclamantului despăgubirile materiale solicitate.

Dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă nu se aplică acțiunii de față, din moment ce temeiul juridic îl reprezintă legea specială nr. 221/2009, acestea fiind aplicabile numai în cazul acțiunilor în pretenții, pentru plata de despăgubiri, care sunt supuse termenului general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termen care, potrivit art. 7 și art. 9 începe să curgă de la data de 22 decembrie 1989 când au încetat actele de violență morală ce au împiedicat pe cei îndreptățiți să ceară restabilirea dreptului încălcat. Instanța de apel și-a întemeiat soluția adoptată și pe motivul de ordine publică referitor la declararea neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin decizia nr. 1358/2010, care pune în discuție însuși temeiul juridic al pretențiilor formulate de reclamant.

Prin recursul formulat, recurentul-reclamant nu a adus critici vizând aplicabilitatea deciziei Curții Constituționale în faza apelului. Aspectul procesual relativ la efectele deciziei nr. 1358/2009 a Curții Constituționale asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de desfășurare a fost clarificat prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție - secțiile unite într-un recurs în interesul legii. Această decizie a instanței supreme a fost publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-și efectele la data soluționării prezentului recurs, în virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe.

Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.". În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât și de blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curții Constituționale trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, prin prisma regulilor de aplicare a legii în timp, situațiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - cum sunt drepturile de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, și a întinderii dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță - sunt sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, de imediată și generală aplicare. Ca atare, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situație juridică voluntară), în absența unei dispoziții legale exprese.

De asemenea, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă, a conchis instanța supremă. Dată fiind decizia în interesul legii, se constată că, în cauză, instanța de apel a procedat corect dând eficiență deciziilor Curții Constituționale, cât timp, la data publicării lor în M. Of., 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluționată printr-o hotărâre definitivă.

În consecință, constatând că nu sunt fondate criticile de recurs, ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte va dispune respingerea recursului ca nefondat, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul T.M.V. împotriva deciziei civile nr. 210 din 05 aprilie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 martie 2012.