ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3160/2003

La data de 20 iunie 2003 s-a luat în examinare recursul declarat de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice Dolj împotriva deciziei nr.13 din 19 februarie 2002 a Curții de Apel Craiova. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 20 iunie 2003 iar pronunțarea s-a amânat la 26 iunie 2003, 10 iulie 2003, 15 iulie 2003. C U R T E A, Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 15 aprilie 1996 T.V.

a chemat în judecată Ministerul Apărării Naționale pentru a se dispune reîncadrarea sa scriptică ca ofițer – aducerea la gradul de general de brigadă și acordarea cu titlu de daune morale a sumei de 36 miliarde lei, pentru perioada august 1956 – decembrie 1989. În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că a făcut parte din cadrele active ale Ministerului Apărării Naționale cu gradul de locotenent major, că în mod abuziv a fost trecut în rezervă prin Ordinul nr. M.C. 02079 din anul 1952, pentru motive politico-morale, ceea ce i-a adus grave prejudicii morale și materiale. O primă soluție a fost dată în cauză prin sentința civilă nr. 194 din 3 septembrie 1997 a Tribunalului Dolj, prin care a fost respinsă acțiunea, cu motivarea că pretențiile reclamantului nu se încadrează în cazurile reglementate de Decretul-Lege nr.118/1990.

Această soluție a rămas irevocabilă prin decizia nr. 1 din 21 ianuarie 1998 a Curții de Apel Craiova. Contestația în anulare promovată de cel în cauză a fost admisă prin decizia nr. 30 din 21 octombrie 1998 a Curții de Apel Craiova prin care au fost anulate cele două hotărâri, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceluiași tribunal. Cauza a mai parcurs două cicluri procesuale, de fiecare dată reclamantul făcând noi precizări asupra obiectului cererii, astfel cum s-a recomandat prin deciziile de casare. O ultimă soluție de fond este sentința nr. 179 din 29 mai 2001 a Tribunalului Dolj, Secția civilă, prin care a fost admisă în parte acțiunea reclamantului formulată în contradictoriu cu Ministerul Apărării Naționale, Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Administrația Financiară Dolj.

S-a constatat că cel în cauză beneficiază pentru perioada 6 ianuarie 1962 – 22 decembrie 1989 de drepturile privind vechimea în muncă și indemnizația bănească prevăzută de art. 1 – 3 din Decretul-Lege nr.1198/1990. Au fost obligați pârâții la despăgubiri civile în favoarea reclamantului în valoare de 500.000.000 lei. S-a avut în vedere că obiectul cererii principale îl constituie acordarea de despăgubiri de la Statul Român, pentru daunele aduse onoarei și reputației celui în cauză. În raport de aceasta s-a reținut că nu se aplică prescripția extinctivă invocată pe cale de excepție de Ministerul Apărării Naționale, întrucât acțiunea are ca obiect drepturi nepatrimoniale, cum sunt dreptul la onoare și reputație.

Pe fond s-a reținut că reclamantul beneficiază de vechime în muncă și indemnizație bănească prevăzută de art. 1 – 3 din Legea nr. 118/1990. S-a avut în vedere că reclamantul, absolvent al Școlii Militare a fost îndepărtat din armată în anul 1952, după care a prestat muncă necalificată pe diferite șantiere, fiind apoi calificat ca strungar. În acest fel, după înlăturarea din armată, statutul social al celui în cauză și profesional a fost afectat, astfel că după trei ani respectiv în 1955 a fost pensionat medical, fiind încadrat în gradul II de invaliditate. Toate acestea, starea de invaliditate, imposibilitatea de a presta o activitate corespunzătoare pregătirii profesionale i-au creat reclamantului un prejudiciu moral, pentru a cărui refacere se impune acordarea de daune morale.

În ceea ce privește cererea având ca obiect constatarea îndepărtării abuzive din armată pentru motive politico-morale, s-a apreciat a fi nefondată, în raport de legislația în vigoare la data emiterii Ordinului M.C. 02079/12 august 1952. Capetele de cerere privind recunoașterea dreptului de pensie militară și vechimea în funcția de ofițer s-a apreciat a fi nefondate, cel în cauză trebuind să urmeze procedura specială prevăzută de Legea nr. 80/1995. Instanța a luat act de renunțarea la capătul de cerere privind avansarea la gradul de general. Apelurile declarate de Ministerul Apărării Naționale, Direcția Finanțelor Publice Dolj și Administrația Financiară Craiova împotriva acestei sentințe au fost admise prin decizia nr. 13 din 19 februarie 2002 a Curții de Apel Craiova – Secția Civilă prin care a fost modificată hotărârea în sensul admiterii în parte a acțiunii.

Astfel, s-a constatat că reclamantul beneficiază pentru perioada 29 iunie 1962 – 22 decembrie 1989 de drepturile privind vechimea în muncă și indemnizația bănească în condițiile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, cu modificările ulterioare. A fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata sumei de 500.000.000 lei despăgubiri civile (daune morale) cu coeficientul de devalorizare monetară de la data introducerii acțiunii, până la data plății efective. S-a constatat că reclamantul beneficiază pentru perioada 29 iunie 1962 – 22 decembrie 1989 de calitatea de luptător în rezistența anticomunistă și nu a putut exercita funcția de ofițer, fiind împiedicat de statul totalitar, beneficiind de facilitățile O.G.

nr.214/1999. A fost respins apelul declarat de Ministerul Finanțelor pentru Statul Român împotriva aceleiași sentințe. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a avut în vedere, în esență, că acțiunea reclamantului se întemeiază pe dispoz ițiile art. 998 C.civ., care consacră principiul reparațiunii integrale a prejudiciului suferit de o persoană și care impune repunerea părții în situația anterioară, adică repararea în întregime a prejudiciului. S-a considerat că acțiunea în despăgubiri nu este prescrisă, întrucât sunt incidente în cauză prevederile art. 16 lit. b din Decretul 167/1958, referitoare la întreruperea cursului prescripției. Astfel, s-a reținut că la 25 noiembrie 1992 reclamantul a chemat în judecată Ministerul Apărării Naționale, contestând trecerea sa în rezervă și cerând constatarea că această măsură a fost abuzivă.

Cauza a fost soluționată prin decizia nr. 1124 din 21 aprilie 1995 a Curții de Apel Craiova. I-a fost admisă acțiunea în condițiile art. 11 din Decretul-Lege nr.118/1990, constatându-se că cel în cauză beneficiază de vechimea în muncă și indemnizația bănească prevăzută de art. 1 și 3 din Decretul-Lege nr.118/1990. Și numai în urma acestor constatări, la care se adaugă și calitatea de luptător în rezistența anticomunistă prin decizia nr.70/2000, reclamantul a fost îndreptățit să ceară daune materiale și morale, în termenul de prescripție de 3 ani, acțiunea fiind înregistrată la data de 5 aprilie 1996. Împotriva acestei decizii a declarat recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice Dolj, pentru Statul Român prin Ministerul Finanțelor solicitând casarea acestei hotărâri și pe fond respingerea acțiunii formulate de T.V.

Se susține că hotărârea recurată este nelegală și netemeinică, în condițiile art. 304 pct. 8 și 9 C.proc.civ. întrucât greșit s-a considerat că acțiunea principală a celui în cauză vizează acordarea de daune morale și materiale datorate faptului că a fost îndepărtat din armată, iar celelalte capete de cerere ce privesc aplicarea Decretului – Lege nr.118/1990 sunt accesorii sau incidentale și în consecință sunt de competența instanței care soluționează cererea principală. Se susține că acțiunea în despăgubire este prescrisă, întrucât în raport de prevederile art. 7 din Decretul nr.167/1958 termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, neavând nici o relevanță sub acest aspect Decizia nr.1124/1995 a Curții de Apel Craiova, prin care s-a constatat trecerea abuzivă în rezervă a celui în cauză.

Astfel, acțiunea în despăgubiri putea fi formulată de la data producerii prejudiciului, adică de la îndepărtarea din armată și nu de la data cînd i s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă. Se susține și că nu sunt întrunite cerințele art. 998 C.civ., nu se poate reține vinovăția statului român în producerea unui eventual prejudiciu, atâta vreme cât reclamantul a fost îndepărtat din armată printr-un ordin al Ministerului Apărării Naționale. Recursul este întemeiat, urmând a fi admis în raport de cele ce urmează: Din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului rezultă că instanța de apel, care a modificat sentința în sensul admiterii în parte a acțiunii a soluționat primul capăt de cerere constatând că reclamantul beneficiază pentru perioada 29 iunie – 22 decembrie 1989 de drepturile privind vechimea în muncă și indemnizația bănească în condițiile prevăzute de Decretul-Lege nr.118/1990.

Se constată că în speță nu a fost îndeplinită procedura specială prevăzută de acest act normativ, în sensul căruia după data de 31 iulie 1997, ca și anterior, cererile pentru stabilirea drepturilor prevăzute de prezentul decret-lege se depun la direcțiile generale de muncă și protecție socială. Potrivit art. 8 (4) acestea sunt obligate să se pronunțe asupra cererilor în termen de 30 de zile, printr-o decizie motivată, împotriva căreia, conform textului următor art. 8 (5), persoana interesată poate face contestație potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990. În speță, nu s-a urmat o atare procedură, astfel că hotărârea luată cu privire la acest capăt de cerere, care nu este accesorie cererii de despăgubiri, este nelegală.

Este adevărat că în motivarea deciziei recurate se arată că principala cerere a reclamantului este de a i se acorda daune morale și materiale, fiind persecutat politic din anul 1952, până la 22 decembrie 1989, fiind îndepărtat din armată și împiedicat să se angajeze într-un post corespunzător pregătirii sale. Această indicare, are în vedere principala solicitare a celui în cauză, nu este de natură a califica una din cereri ca accesorie sau incidentă, pentru că și în dispozitivul hotărârii prima cerere admisă nu este așa numita cerere principală. De menționat că redarea obiectului cererii principale a fost necesară pentru că reclamantul și-a modificat și completat în mod repetat acțiunea, ceea ce a dus la judecarea pricinii în mai multe cicluri procesuale.

S-a reținut că daunele morale și materiale sunt solicitate pentru perioada 1952 cînd reclamantul a fost îndepărtat din armată până la 22 decembrie 1989. Potrivit art. 3 din Decretul 167/1958 termenul prescripției este de 3 ani, acesta fiind intervalul de timp stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune în sens material, sub sancțiunea pierderii acestui drept. Regula generală privind începutul cursului prescripției dreptului la acțiune este consacrată de art. 7 alin. 1 din Decretul nr.167/1958 care în acord și cu prevederile art. 1886 c.civil prevede că prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune. În speță, atare drept s-a născut la data producerii prejudiciului, și în situația cea mai favorabilă reclamantului la 22 decembrie 1989, dată după care era liber să reclame, să solicite îndreptarea nedreptăților suferite în timpul vechiului regim.

Și cum acțiunea în despăgubiri, derivând din daune materiale sau morale solicitate de cel în cauză a fost înregistrată la 5 aprilie 1996, rezultă cu evidență că a fost promovată cu depășirea termenului legal de prescripție. Instanța de apel a respins excepția de prescripție invocată de pârâți, considerând eronat că în speță a operat întreruperea cursului prescripției. Este exact că potrivit art. 16 lit. b din Decretul nr.167/1958 prescripția se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în garanție ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească, ori la un organ de arbitraj necompetent.

Cererea de chemare în judecată pentru a produce efectul întreruptiv trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții: să fie efectivă, adică făcută cu scopul de a fi admisă, retragerea sau perimarea demonstrând neîndeplinirea acestei condiții și să fie admisă printr-o hotărâre definitivă, respingerea sau anularea cererii dovedind neîndeplinirea condiției menționate. Întreruperea prescripției operează potrivit textului redat și în situația introducerii cererii de chemare în judecată la o instanță necompetentă, ceea ce nu este cazul în speță, pentru că reclamantul a formulat pentru prima dată această acțiune în despăgubiri, numai la data de 5 aprilie 1996, deci cu depășirea termenului legal de prescripție.

Dar, instanța de apel pentru a hotărî că cererea a fost formulată în termenul legal de prescripție, necontestat de 3 ani, a avut în vedere și un alt moment de începere a cursului prescripției decât cel redat și anume data pronunțării deciziei nr. 124 din 21 aprilie 1995 a Curții de Apel Craiova – Secția civilă -, dată în dosarul nr. 3518/1994 al acelei instanțe, hotărâre irevocabilă. Examinând această hotărâre, se constată că acel litigiu nu a avut ca obiect cele cuprinse în motivarea deciziei recurate, în raport de care să poată fi promovată acțiunea de față, ci este vorba de o acțiune independentă, fără înrâurire directă asupra pretențiilor materiale formulate.

Prin această hotărâre, după casarea unor hotărâri pronunțate anterior, prin admiterea recursului reclamantului, în fond a fost admisă cererea acestuia, în baza art. II din Decretul Lege nr.118/1990, constatându-se că pe perioada 12 august 1942 – 6 ianuarie 1962 cel în cauză beneficiază de drepturile privind vechimea în muncă și indemnizație bănească în condițiile art. 1 și 3 din actul normativ menționat. Rezultă cu evidență că introducerea acțiunii de față, nu este condiționată de stabilirea vechimii în muncă, pentru a se putea concluziona că numai de la data acelei hotărâri reclamantul era îndreptățit să inițieze acțiunea în despăgubiri.

Așa cum s-a arătat, temeiul daunelor solicitate este art. 998 C.civ., caz în care potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr.167/1958 prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Se observă că această regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive se caracterizează prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă și anume, pe de o parte momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea, iar, pe de altă parte, momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente.

În raport cu cele susținute de reclamant în justificarea acțiunii sale, în despăgubiri, acțiunea de față nu poate avea ca termen de începere a cursului prescripției decât data de 22 decembrie 1989, sau ianuarie 1990, cel mai favorabil solicitantului. Așa fiind, acțiunea a fost greșit admisă de instanța de apel fără a observa că s-a depășit în speță termenul legal de prescripție. Hotărârea recurată cuprinde și o dispoziție vizând constatarea că reclamantul beneficiază pentru perioada 29 iunie 1962 – 22 decembrie 1989 de calitatea de luptător în rezistanța anticomunistă și nu a putut exercita funcția de ofițer, fiind împiedicat de statul totalitar, beneficiind de facilitățile O.U.G. nr. 214/1999.

Soluția este greșită, pentru aceleași considerente avute în vedere cu ocazia analizării cererii întemeiate pe prevederile Decretului-Lege nr.118/1990 pentru că și în acest caz, legea specială aplicabilă, prevede o procedură specială ce nu a fost urmată în cauză. Astfel, cererea pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă se adresează unei comisii speciale, înființate în temeiul art. 4 din actul normativ menționat și numai împotriva deciziei acestei comisii este prevăzută calea plângerii la instanța de contencios administrativ competentă, potrivit legii, astfel cum se prevede expres în art. 6 (2) din același act normativ. O astfel de soluție nici nu era utilă pentru cel în cauză, pentru că deja obținuse o hotărâre în același sens, anume Decizia nr.70/2000 a Tribunalului Dolj, la care se face referire cu cuprinsul deciziei recurate.

De aceea, recursul de față urmează a fi admis conform art.312 pct. 3 c.pr.civ. raportat la art. 304 pct. 8 și 9 C.proc.civ. și a se modifica decizia recurată în sensul admiterii apelurilor împotriva soluției instanței de fond și a se schimba în tot sentința, astfel fiind respinsă acțiunea formulată de T.M.V. Tot astfel, în raport de considerentele redate, de soluția adoptată, se va respinge apelul declarat de reclamant împotriva sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Dolj împotriva deciziei nr. 13 din 19 februarie 2002 a Curții de Apel Craiova – Secția Civilă. Modifică această decizie în sensul că admite apelurile declarate de pârâtul Ministerul Apărării Naționale, Direcția Generală a Finanțelor Publice Dolj și Administrația Financiară Craiova împotriva sentinței civile nr.179 din 29 mai 2001 a Tribunalului Dolj – secția civilă. Schimbă în tot sentința și respinge acțiunea formulată de T.M.V. în contradictoriu cu pârâții apelanți. Respinge apelul declarat de reclamant împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat. Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iulie 2003.