ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3160/2003

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3160/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

La

data de 20 iunie 2003 s-a luat în examinare recursul declarat de pârâții Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor

Publice Dolj împotriva deciziei nr.13  din 19 februarie 2002 a Curții de Apel

Craiova.

Dezbaterile au fost

consemnate în încheierea cu data de 20 iunie 2003 iar pronunțarea s-a amânat

la   26 iunie 2003, 10 iulie 2003, 15 iulie 2003.

C U R T E A,

Asupra recursului civil  de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 15 aprilie

1996 T.V. a chemat în judecată Ministerul Apărării Naționale pentru a se

dispune reîncadrarea sa scriptică ca ofițer – aducerea la gradul de general de

brigadă și acordarea cu titlu de daune morale a sumei de 36 miliarde lei,

pentru perioada august 1956 – decembrie 1989.

În motivarea acțiunii

reclamantul a arătat că a făcut parte din cadrele active ale Ministerului

Apărării Naționale cu gradul de locotenent major, că în mod abuziv a fost

trecut în rezervă prin Ordinul nr. M.C. 02079 din anul 1952, pentru motive

politico-morale, ceea ce i-a adus grave prejudicii morale și materiale.

O primă soluție a fost

dată în cauză prin sentința civilă nr. 194 din 3 septembrie 1997 a Tribunalului

Dolj, prin care a fost respinsă acțiunea, cu motivarea că pretențiile

reclamantului nu se încadrează în cazurile reglementate de Decretul-Lege

nr.118/1990.

Această soluție a

rămas irevocabilă prin decizia nr. 1 din 21 ianuarie 1998 a Curții de Apel

Craiova.

Contestația în anulare

promovată de cel în cauză a fost admisă prin decizia nr. 30 din 21 octombrie

1998 a Curții de Apel Craiova prin care au fost anulate cele două hotărâri,

cauza fiind trimisă spre rejudecare aceluiași tribunal.

Cauza a mai parcurs

două cicluri procesuale, de fiecare dată reclamantul făcând noi precizări

asupra obiectului cererii, astfel cum s-a recomandat prin deciziile de casare.

O ultimă soluție de

fond este sentința nr. 179 din 29 mai 2001 a Tribunalului Dolj, Secția civilă,

prin care a fost admisă în parte acțiunea reclamantului formulată în

contradictoriu cu Ministerul Apărării Naționale, Statul Român prin Ministerul

Finanțelor și Administrația Financiară Dolj. S-a constatat că cel în cauză

beneficiază pentru perioada 6 ianuarie 1962 – 22 decembrie 1989 de drepturile

privind vechimea în muncă și indemnizația bănească prevăzută de art. 1 – 3 din

Decretul-Lege nr.1198/1990. Au fost obligați pârâții la despăgubiri civile în

favoarea reclamantului în valoare de 500.000.000 lei. S-a avut în vedere că

obiectul cererii principale îl constituie acordarea de despăgubiri de la Statul

Român, pentru daunele aduse onoarei și reputației celui în cauză. În raport de

aceasta s-a reținut că nu se aplică prescripția extinctivă invocată pe cale de

excepție de Ministerul Apărării Naționale, întrucât acțiunea are ca obiect

drepturi nepatrimoniale, cum sunt dreptul la onoare și reputație.  Pe fond s-a

reținut că reclamantul beneficiază de vechime în muncă și indemnizație bănească

prevăzută de art. 1 – 3 din Legea nr. 118/1990. S-a avut în vedere că

reclamantul, absolvent al Școlii Militare a fost îndepărtat din armată în anul

1952, după care a prestat muncă necalificată pe diferite șantiere, fiind apoi

calificat ca strungar. În acest fel, după înlăturarea din armată, statutul

social al celui în cauză și profesional a fost afectat, astfel că după trei ani

respectiv în 1955 a fost pensionat medical, fiind încadrat în gradul II de

invaliditate.

Toate acestea, starea

de invaliditate, imposibilitatea de a presta o activitate corespunzătoare

pregătirii profesionale i-au creat reclamantului un prejudiciu moral, pentru a

cărui refacere se impune acordarea de daune morale.

În ceea ce privește

cererea având ca obiect constatarea  îndepărtării abuzive din armată pentru

motive politico-morale, s-a apreciat a fi nefondată, în raport de legislația în

vigoare la data emiterii Ordinului M.C. 02079/12 august 1952. Capetele de cerere

privind recunoașterea dreptului de pensie militară și vechimea în funcția de

ofițer s-a apreciat a fi nefondate, cel în cauză trebuind să urmeze procedura

specială prevăzută de Legea nr. 80/1995. Instanța a luat act de renunțarea la

capătul de cerere privind avansarea la gradul de general.

Apelurile declarate de

Ministerul Apărării Naționale, Direcția Finanțelor Publice Dolj și

Administrația Financiară Craiova împotriva acestei sentințe au fost admise prin

decizia nr. 13 din 19 februarie 2002 a Curții de Apel Craiova – Secția Civilă

prin care a fost modificată hotărârea în sensul admiterii în parte a acțiunii.

Astfel, s-a constatat că reclamantul beneficiază pentru perioada 29 iunie 1962

– 22 decembrie 1989 de drepturile privind vechimea în muncă și indemnizația

bănească în condițiile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, cu modificările

ulterioare.

A fost obligat Statul

Român prin Ministerul Finanțelor la plata sumei de 500.000.000 lei despăgubiri

civile (daune morale) cu coeficientul de devalorizare monetară de la data

introducerii acțiunii, până la data plății efective. S-a constatat că

reclamantul beneficiază pentru perioada 29 iunie 1962 – 22 decembrie 1989 de

calitatea de luptător în rezistența anticomunistă și nu a putut exercita

funcția de ofițer, fiind împiedicat de statul totalitar, beneficiind de

facilitățile O.G. nr.214/1999. A fost respins apelul declarat de Ministerul

Finanțelor pentru Statul Român împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a avut în vedere, în esență, că acțiunea reclamantului

se întemeiază pe dispoz ițiile art. 998 C.civ., care consacră principiul

reparațiunii integrale a prejudiciului suferit de o persoană și care impune

repunerea părții în situația anterioară, adică repararea în întregime a prejudiciului.

S-a considerat că acțiunea în despăgubiri nu este prescrisă, întrucât sunt

incidente în cauză prevederile art. 16 lit. b din Decretul 167/1958,

referitoare la întreruperea cursului prescripției.

Astfel, s-a reținut că

la 25 noiembrie 1992 reclamantul a chemat în judecată Ministerul Apărării

Naționale, contestând trecerea sa în rezervă și cerând constatarea că această

măsură a fost abuzivă.

Cauza a fost

soluționată prin decizia nr. 1124 din 21 aprilie 1995 a Curții de Apel Craiova.

I-a fost admisă acțiunea în condițiile art. 11 din Decretul-Lege nr.118/1990,

constatându-se că cel în cauză beneficiază de vechimea în muncă și indemnizația

bănească prevăzută de art. 1 și 3 din Decretul-Lege nr.118/1990. Și numai în

urma acestor constatări, la care se adaugă și calitatea de luptător în

rezistența anticomunistă prin decizia nr.70/2000, reclamantul a fost

îndreptățit să ceară daune materiale și morale, în termenul de prescripție de 3

ani, acțiunea fiind înregistrată la data de 5 aprilie 1996.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice Dolj, pentru

Statul Român prin Ministerul Finanțelor solicitând casarea acestei hotărâri și

pe fond respingerea acțiunii formulate de T.V.

Se susține că

hotărârea recurată este nelegală și netemeinică, în condițiile art. 304 pct. 8

și 9 C.proc.civ. întrucât greșit s-a considerat că acțiunea principală a celui

în cauză vizează acordarea de daune morale și materiale datorate faptului că a

fost îndepărtat din armată, iar celelalte capete de cerere ce privesc aplicarea

Decretului – Lege nr.118/1990 sunt accesorii sau incidentale și în consecință

sunt de competența instanței care soluționează cererea principală.

Se susține că acțiunea

în despăgubire este prescrisă, întrucât în raport de prevederile art. 7 din

Decretul nr.167/1958 termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă de la

data când se naște dreptul la acțiune, neavând nici o relevanță sub acest

aspect Decizia nr.1124/1995 a Curții de Apel Craiova, prin care s-a constatat

trecerea abuzivă în rezervă a celui în cauză. Astfel, acțiunea în despăgubiri

putea fi formulată de la data producerii prejudiciului, adică de la

îndepărtarea din armată și nu de la data cînd i s-a recunoscut calitatea de

luptător în rezistența anticomunistă.

Se susține și că nu

sunt întrunite cerințele art. 998 C.civ., nu se poate reține vinovăția statului

român în producerea unui eventual prejudiciu, atâta vreme cât reclamantul a

fost îndepărtat din armată printr-un ordin al Ministerului Apărării Naționale.

Recursul este

întemeiat, urmând a fi admis în raport de cele ce urmează:

Din expunerea

rezumativă a lucrărilor dosarului rezultă că instanța de apel, care a modificat

sentința în sensul admiterii în parte a acțiunii a soluționat primul capăt de

cerere constatând că reclamantul beneficiază pentru perioada 29 iunie – 22

decembrie 1989 de drepturile privind vechimea în muncă și indemnizația bănească

în condițiile prevăzute de Decretul-Lege nr.118/1990.

Se constată că în

speță nu a fost îndeplinită procedura specială prevăzută de acest act normativ,

în sensul căruia după data de 31 iulie 1997, ca și anterior,  cererile pentru

stabilirea drepturilor prevăzute de prezentul decret-lege se depun la

direcțiile generale de muncă și protecție socială.

Potrivit art. 8 (4)

acestea sunt obligate să se pronunțe asupra cererilor în termen de 30 de zile,

printr-o decizie motivată, împotriva căreia, conform textului următor art. 8

(5), persoana interesată poate face contestație potrivit Legii contenciosului

administrativ nr. 29/1990.

În speță, nu s-a urmat

o atare procedură, astfel că hotărârea luată cu privire la acest capăt de

cerere, care nu este accesorie cererii de despăgubiri, este nelegală.

Este adevărat că în

motivarea deciziei recurate se arată că principala cerere a reclamantului este

de a i se acorda daune morale și materiale, fiind persecutat politic din anul

1952, până la 22 decembrie 1989, fiind îndepărtat din armată și împiedicat să

se angajeze într-un post corespunzător pregătirii sale.

Această indicare, are

în vedere principala solicitare a celui în cauză, nu este de natură a califica

una din cereri ca accesorie sau incidentă, pentru că și în dispozitivul

hotărârii prima cerere admisă nu este așa numita cerere principală.

De menționat că

redarea obiectului cererii principale a fost necesară pentru că reclamantul

și-a modificat și completat în mod repetat acțiunea, ceea ce a dus la judecarea

pricinii în mai multe cicluri procesuale.

S-a reținut că daunele

morale și materiale sunt solicitate pentru perioada 1952 cînd reclamantul a

fost îndepărtat din armată până la 22 decembrie 1989.

Potrivit art. 3 din

Decretul 167/1958 termenul prescripției este de 3 ani, acesta fiind intervalul

de timp stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune

în sens material, sub sancțiunea pierderii acestui drept.

Regula generală

privind începutul cursului prescripției dreptului la acțiune este consacrată de

art. 7 alin. 1 din Decretul nr.167/1958 care în acord și cu prevederile art.

1886 c.civil prevede că prescripția începe să curgă de la data când se naște

dreptul la acțiune.

În speță, atare drept

s-a născut la data producerii prejudiciului, și în situația cea mai favorabilă

reclamantului la 22 decembrie 1989, dată după care era liber să reclame, să

solicite îndreptarea nedreptăților suferite în timpul vechiului regim. Și cum

acțiunea în despăgubiri, derivând din daune materiale sau morale solicitate de

cel în cauză a fost înregistrată la 5 aprilie 1996, rezultă cu evidență că a

fost promovată cu depășirea termenului legal de prescripție.

Instanța de apel a

respins excepția de prescripție invocată de pârâți, considerând eronat că în

speță a operat întreruperea cursului prescripției.

Este exact că potrivit

art. 16 lit. b din Decretul  nr.167/1958 prescripția se întrerupe prin

introducerea unei cereri de chemare în garanție ori de arbitrare, chiar dacă

cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească, ori la un organ de

arbitraj necompetent.

Cererea de chemare în

judecată pentru a produce efectul întreruptiv trebuie să îndeplinească

cumulativ următoarele condiții: să fie efectivă, adică făcută cu scopul de a fi

admisă, retragerea sau perimarea demonstrând neîndeplinirea acestei condiții și

să fie admisă printr-o hotărâre definitivă, respingerea sau anularea cererii

dovedind neîndeplinirea condiției menționate.

Întreruperea

prescripției operează potrivit textului redat și în situația introducerii

cererii de chemare în judecată la o instanță necompetentă, ceea ce nu este

cazul în speță, pentru că reclamantul a formulat pentru prima dată această

acțiune în despăgubiri, numai la data de 5 aprilie 1996, deci cu depășirea

termenului legal de prescripție.

Dar, instanța de apel

pentru a hotărî că cererea a fost formulată în termenul legal de prescripție,

necontestat de 3 ani, a avut în vedere și un alt moment de începere a cursului

prescripției decât cel  redat și anume data pronunțării deciziei nr. 124 din 21

aprilie 1995 a Curții de Apel Craiova – Secția civilă -, dată în dosarul nr.

3518/1994 al acelei instanțe, hotărâre irevocabilă.

Examinând această

hotărâre, se constată că acel litigiu nu a avut ca obiect cele cuprinse în

motivarea deciziei recurate, în raport de care să poată fi promovată acțiunea

de față, ci este vorba de o acțiune independentă, fără înrâurire directă asupra

pretențiilor materiale formulate. Prin această hotărâre, după casarea unor

hotărâri pronunțate anterior, prin admiterea recursului reclamantului, în fond

a fost admisă cererea acestuia, în baza art. II din Decretul Lege nr.118/1990,

constatându-se că pe perioada 12 august 1942 – 6 ianuarie 1962 cel în cauză

beneficiază de drepturile privind vechimea în muncă și indemnizație bănească în

condițiile art. 1 și 3 din actul normativ menționat.

Rezultă cu evidență că

introducerea acțiunii de față, nu este condiționată de stabilirea vechimii în

muncă, pentru a se putea concluziona că numai de la data acelei hotărâri

reclamantul era îndreptățit să inițieze acțiunea în despăgubiri.

Așa cum s-a arătat,

temeiul daunelor solicitate este art. 998 C.civ., caz în care potrivit art. 8

alin. (1) din Decretul nr.167/1958 prescripția dreptului la acțiunea în

repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când

păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care

răspunde de ea.

Se observă că această

regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive se

caracterizează prin stabilirea a două momente alternative de la care

prescripția poate începe să curgă și anume, pe de o parte momentul subiectiv al

cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea, iar, pe de altă parte,

momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască

aceste elemente. În raport cu cele susținute de reclamant în justificarea

acțiunii sale, în despăgubiri, acțiunea de față nu poate avea ca termen de

începere a cursului prescripției decât data de 22 decembrie 1989, sau ianuarie

1990, cel mai favorabil solicitantului.

Așa fiind, acțiunea a

fost greșit admisă de instanța de apel fără a observa că s-a depășit în speță termenul

legal de prescripție.

Hotărârea recurată

cuprinde și o dispoziție vizând constatarea că reclamantul beneficiază pentru

perioada 29 iunie 1962 – 22 decembrie 1989 de calitatea de luptător în

rezistanța anticomunistă și nu a putut exercita funcția de ofițer, fiind

împiedicat de statul totalitar, beneficiind de facilitățile O.U.G. nr.

214/1999.

Soluția este greșită,

pentru aceleași considerente avute în vedere cu ocazia analizării cererii

întemeiate pe prevederile Decretului-Lege nr.118/1990 pentru că și în acest

caz, legea specială aplicabilă, prevede o procedură specială ce nu a fost

urmată în cauză. Astfel, cererea pentru constatarea calității de luptător în

rezistența anticomunistă se adresează unei comisii speciale, înființate în

temeiul art. 4 din actul normativ menționat și numai împotriva deciziei acestei

comisii este prevăzută calea plângerii la instanța de contencios administrativ

competentă, potrivit legii, astfel cum se prevede expres în art. 6 (2) din

același act normativ.

O astfel de soluție

nici nu era utilă pentru cel în cauză, pentru că deja obținuse o hotărâre în

același sens, anume Decizia nr.70/2000 a Tribunalului Dolj, la care se face

referire cu cuprinsul deciziei recurate.

De aceea, recursul de

față urmează a fi admis conform art.312 pct. 3 c.pr.civ. raportat la art. 304

pct. 8 și 9 C.proc.civ. și a se modifica decizia recurată în sensul admiterii

apelurilor împotriva soluției instanței de fond și a se schimba în tot

sentința, astfel fiind respinsă acțiunea formulată de T.M.V.

Tot astfel,  în raport

de considerentele redate, de soluția adoptată, se va respinge apelul declarat

de reclamant împotriva sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul

declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice Dolj împotriva deciziei nr. 13 din 19

februarie 2002 a Curții de Apel Craiova – Secția Civilă.

Modifică această

decizie în sensul că admite apelurile declarate de pârâtul Ministerul Apărării

Naționale, Direcția Generală a Finanțelor Publice Dolj și Administrația

Financiară Craiova împotriva sentinței civile nr.179 din 29 mai 2001 a

Tribunalului Dolj – secția civilă. Schimbă în tot sentința și respinge acțiunea

formulată de T.M.V. în contradictoriu cu pârâții apelanți.

Respinge apelul

declarat de reclamant împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

15 iulie 2003.