ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7410/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7410/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cererii de

revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

în judecată.

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanta A.D.N., în

contradictoriu cu pârâta A.N.I.

(denumită în continuare, în cuprinsul

prezentei decizii, „A.N.I.”)

a

formulat contestație împotriva raportului de evaluare nr. 2277/G/II din 16

ianuarie 2012, pe care îl consideră lovit de nulitate absolută, în conformitate

cu art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat, în esență, următoarele: nu a fost corect informată cu

privire la situațiile de fapt imputate, în sensul art. 13 alin. (2) din Legea

nr. 176/2010; în raportul de evaluare contestat nu a fost indicat în concret și

nu a fost probat folosul material generat de semnarea celor două adrese,

semnate în exercitarea funcției de secretar general al Guvernului, care vizau o

asociație cu scop nepatrimonial, ce nu are patrimoniu comun cu soțul său; au

fost încălcate prevederile art. 8 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, respectiv:

principiul legalității, principiul confidențialității, principiul

imparțialității, principiul independenței operaționale, principiul bunei

administrări, principiul dreptului la apărare; președintele A.N.I. s-a

antepronunțat, concluzionând public cu aproximativ 50 de zile înainte să aibă

loc așa-zisa evaluare, că există conflict de interese; informarea comunicată la

data de

06

decembrie

2011 nu conține decât

trimiteri la articolele din lege, fără vreo specificație concretă la vreo

situație de fapt; înainte de a fi luată o decizie trebuia să fie legal citată,

pentru a lua la cunoștință că s-au dispus cercetări asupra sa, pentru a-și

exprima punctul de vedere și pentru a formula eventuale explicații; aprobarea

pentru spațiul de aproximativ 30 de metri este dată de către R.A.A.P.P.S.;

toate activitățile pe care le-a desfășurat în calitate de secretar general al

Guvernului României au fost în conformitate cu prevederile legale.

de fond

Prin sentința civilă

nr. 3526 din 25 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a admis acțiunea formulată și a dispus anularea raportului întocmit de

intimata

A.N.I.

sub nr. 2277/G/II din 16 ianuarie 2012.

pârâta A.N.I.

Împotriva sentinței pronunțate

de Curtea de Apel, a declarat recurs pârâta A.N.I., considerând-o netemeinică și

nelegală, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

de recurs, ce formează obiectul cererii de revizuire

Prin decizia nr. 5036

din 18 aprilie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, a admis recursul declarat de A.N.I., a casat sentința atacată și a respins

acțiunea formulată de reclamanta A.D.N., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

soluție, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, a reținut că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. este fondat pentru următoarele considerente:

Reclamanta a formulat

contestație împotriva raportului de evaluare prin care s-a reținut că nu a respectat

prevederile legale privind conflictul de interese, întrucât, prin adresa A1.

din 21 mai 2010 emisă de Secretariatul General al Guvernului, a avizat Nota Regiei

Autonome „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat” nr. N1. din 21 mai 2010,

având ca obiect atribuirea spațiului de 105,2 m.p. situat la parterul imobilului

din M.B., Sector 3, pentru o perioadă de 1 an, Asociației „Clubul de P.S.D.F.”.

De asemenea, prin adresa A1. din 2 iunie 2010, emisă de Secretariatul General al

Guvernului, a fost aprobată extinderea termenului de atribuire de la 1 an la 5 ani,

pentru același spațiu atribuit asociației respective, condusă de T.A., soțul intimatei.

Prin urmare, intimata a participat la luarea unor decizii care au produs un folos

material acestuia, încălcând astfel dispozițiile art. 70 și 72 din Legea nr. 161/2003

privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților

publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea

corupției.

Prin contestația formulată

s-a solicitat a se constata nulitatea absolută a acestui raport de evaluare pentru

argumentele arătate în cuprinsul cererii de chemare în judecată și, în subsidiar,

anularea acestuia, motivat de faptul că nu a fost dovedit folosul material, condiție

pentru a se reține existența conflictului de interese, conform art. 70, 72 din Legea

nr. 161/2003.

Prin sentința Curții de

Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, a fost admisă cererea

reclamantei, anulându-se raportul contestat în cauză, reținându-se că nu a fost

dovedit faptul că s-a produs un folos material pentru sine, pentru soțul sau rudele

de gradul I, pentru a se reține existența conflictului de interese în ceea ce o

privește pe reclamantă.

Aspectele invocate de

reclamantă în susținerea nulității absolute a raportului de evaluare nu au fost

reținute a fi întemeiate de instanța de fond, iar reclamanta nu a formulat recurs

împotriva sentinței, astfel că aceste aspecte nu mai pot fi repuse în discuție.

Recursul formulat de A.N.I.

vizează aplicabilitatea prevederilor legale privind conflictul de interese, conform

art. 70 și 72 din Legea nr. 161/2003.

În concret, se impune

a se lămuri dacă a fost dovedită îndeplinirea condiției referitoare la un „interes

personal de natură patrimonială”, respectiv „folos material pentru sine, pentru

soțul său sau rudele de gradul I” pentru a se reține conflictul de interese în ceea

ce o privește pe reclamantă.

Din înscrisurile depuse

la dosarul cauzei rezultă că intimata-reclamantă, în calitatea sa de secretar general

al Guvernului, a aprobat, prin adresa A1. din 21 mai 2010 Nota R.A.A.P.P.S. nr.

N1. din 21 mai 2010 privind cererea de atribuire cu nr. N1. din 20 mai 2010, către

Asociația „Clubul de P.S.D.F.”, aflată în curs de dobândire a personalității juridice,

a spațiului în suprafață de 105,20 m.p. situat la parterul imobilului din str. M.B.,

sector 3, București, în vederea stabilirii sediului social al asociației, pe o perioadă

de un an.

Adresa nr. A1. din 21

mai 2010, semnată de reclamantă, a fost anulată prin adresa nr. A2. din 2 iunie

2010, emisă tot de reclamantă în calitatea sa de Secretar General al Guvernului,

prin care s-a aprobat atribuirea spațiului asociației pe o perioadă de 5 ani. Însă

contractul de închiriere/locațiune cu nr. 301, a fost încheiat la 1 iunie 2010,

pe o perioadă de 5 ani, anterior aprobării.

Necontestat este faptul

că membru fondator și președinte al asociației este soțul reclamantei, T.A., care,

potrivit actului constitutiv, a adus ca aport suma de 350 RON la constituirea patrimoniului

social al acesteia.

Aprobările pentru atribuirea

spațiului au fost acordate și semnate de intimata-reclamantă în calitate de secretar

general al Guvernului, în condițiile în care, potrivit art. 1 alin. (2) din H.G.

nr. 60/2005, R.A.-A.P.P.S. „este persoană juridică și funcționează pe bază de gestiune

economică și autonomie financiară sub autoritatea Secretariatului General al Guvernului,

care îndeplinește față de aceasta atribuțiile legale prevăzute pentru ministerul

de resort.”

Potrivit dispozițiilor

art. 6 alin. (2) și (4) din H.G. nr. 60/2005 privind organizarea și funcționarea

R.A.-A.P.P.S., cu modificările și completările ulterioare, atribuirea spațiului

și încheierea contractului de închiriere nu se puteau realiza fără aprobarea Secretariatului

General al Guvernului, respectiv a reclamantei. Este adevărat că atribuirea se putea

face, în condițiile legii, și către fundații sau asociații, dar la momentul acordării/semnării

aprobării, asociația menționată nu dobândise personalitate juridică și deci nu se

încadra în categoria subiectelor enumerate de art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 60/2005,

care puteau beneficia de atribuirea spațiilor deținute de R.A.-A.P.P.S., aprobarea

intervenind la 2 iunie 2010, ulterior încheierii contractului de locațiune nr. 301

din 1 iunie 2010.

Instanța de recurs a reținut

că prin actele emise în terme foarte scurt cu aprobarea reclamantei, asociației

i-a fost facilitată posibilitatea de a face dovada sediului în vederea obținerii

personalității juridice, potrivit cerinței impuse de art. 5 din O.G. nr. 26/2000,

în condiții avantajoase patrimonial, fiind de notorietate că R.A.-A.P.P.S. practică

chirii mult mai scăzute decât cele de pe piața imobiliară liberă.

Mai mult, aprobarea a

vizat inclusiv posibilitatea de a se încheia contractul de închiriere, inclusiv

plata chiriei la o dată nedeterminată ce era lăsată la libera apreciere, după dobândirea

personalității juridice, fapt ce era în favoarea solicitantei.

Este evident că deciziile

reclamantei în acordarea aprobărilor în modalitatea reținută anterior au fost influențate

de calitatea pe care soțul său o deținea în cadrul asociației și care participase

cu un aport în numerar la constituirea patrimoniului acesteia, afectând imparțialitatea,

respectiv atitudinea neutră la care aceasta era obligată în virtutea funcției deținute,

de Secretar General al Guvernului.

În acest context, există

un interes personal de natură patrimonială prin faptul că un membru al familiei

reclamantei, respectiv soțul său, implicat patrimonial, era membru fondator și președintele

asociației ce a solicitat și a beneficiat de spațiul închiriat urmare a aprobării

date de reclamantă, care deținea funcția de Secretar General al Guvernului, în condițiile

reținute în raport de înscrisurile existente la dosar.

Or, implicarea patrimonială

a soțului său și acordarea aprobării închirierii spațiului de reclamantă asociației

unde acesta avea calitățile menționate, în situațiile de fapt expuse, confirmă inclusiv

folosul material al soțului său.

Reclamanta, în raport

cu dispozițiile art. 72 din Legea nr. 161/2003, avea obligația de a nu emite vreun

act administrativ sau să nu încheie un act juridic ori să nu ia sau să nu participe

la luarea unei decizii în exercitarea funcției publice deținute care produce un

folos material pentru soțul său. Prin aprobările date în maniera expusă, având ca

obiect atribuirea spațiului menționat și vizat de asociația al cărei președinte

și membru fondator era soțul său, implicat patrimonial, căruia evident i-a fost

produs un folos material, a încălcat prevederile legale privind regimul juridic

al conflictelor de interese, astfel cum este prevăzut de art. 70 și 72 din Legea

nr. 161/2003.

Motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost doar indicat și nu dezvoltat, astfel că,

în lipsa unor critici subsumate acestui motiv, soluția instanței de fond nu a fost

supusă controlului de legalitate al instanței de recurs.

Împotriva deciziei

nr. 5036 din 18 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, A.D.N. a formulat cerere de revizuire întemeiată pe prevederile

art. 509 alin. (1) din Noul C. proc. civ. (echivalentul art. 322 pct. 2 din C.

proc. civ. din 1865, aplicabil în cauză).

În motivarea cererii,

revizuenta a arătat că instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra unor motive

de nulitate absolută a raportului de evaluare, invocate prin cererea de chemare

în judecată, cu toate că acestea erau argumente de ordine publică, dirimante, absolute,

legate de neretroactivitatea legii și de încălcarea art. 15 din Pactul Internațional

privind Drepturile Civile și Politice, potrivit căruia nimeni nu poate fi sancționat

pentru fapte neîncriminate la data săvârșirii acestora, dar și legate de dreptul

de apărare, la informare, la o citare corespunzătoare.

Mai exact, revizuenta

a arătat că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra motivelor de nulitate fundamentate

pe împrejurarea că raportul de evaluare întocmit la data de 16 ianuarie 2012 se

referă la fapte care datează din 21 mai 2010 și 2 iunie 2010, când Legea nr. 176/2010

încă nu exista, iar Legea nr. 144/2007 fusese declarată neconstituțională prin decizia

nr. 415 din 14 aprilie 2010.

Printr-o completare a

cererii de revizure, depusă la dosar la data de 19 septembrie 2013, revizuenta a

invocat prevederile art. 509 pct. 5, raportat la art. 511 pct. 5 din Noul C.

proc. civ. (echivalente art. 322 pct. 5 teza I și 324 alin. (1) pct. 4 teza I din

C. proc. civ. din 1865), indicând două înscrisuri noi, reținute de partea potrivnică

și care nu au putut fi înfățișate anterior, înscrisuri care, în opinia sa, fundamentează

o cerere de revizuire întemeiată pe prevederile legale indicate:

- adresa A.N.I. nr. A3.

din 25 ianuarie 2012, în posesia căreia a intrat la data de 3 septembrie 2013;

- copia unei comunicări

făcute de A.N.I. către o altă persoană, în posesia căreia a intrat la data de 12

septembrie 2013, act prin care A.N.I. a informat persoana respectivă despre demararea

evaluării și posibilitatea depunerii unui punct de vedere, dar, spre deosebire de

propriul său caz, conține referiri succinte la situația de fapt, referiri care în

corespondența adresată revizuentei nu există.

Prin întâmpinarea depusă

la dosar, A.N.I. a arătat, în esență, că aspectele privind nulitatea absolută a

raportului de evaluare, invocate în dezvoltarea primului motiv de revizuire, nu

mai pot fi repuse în discuție în calea de atac a revizuirii, iar aspectele pe care

partea tinde să le demonstreze cu cele două adrese indicate ca fiind „înscrisuri

noi” în motivarea celui de-al doilea caz de revizuire au fost invocate atât în contestația

formulată împotriva raportului de evaluare la instanța de fond, cât și în întâmpinarea

depusă la dosarul de recurs.

Revizuenta a depus la

dosar un amplu răspuns la întâmpinare prin care a combătut apărările intimatei,

susținând că un proces echitabil are în vedere rejudecarea cauzei pornindu-se de

la contestația inițială și de la capetele acțiunii, de la temeiurile invocate și

de la analizarea excepțiilor dirimante absolute ridicate în cauza și ulterior reluate

și prin întâmpinare în faza recursului.

Curți asupra revizuirii

Examinând cu prioritate

admisibilitatea căii de atac, prin prisma prevederilor art. 326 alin. (3) C.

proc. civ., potrivit cărora dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii

și la faptele pe care se întemeiază, Înalta Curte reține următoarele:

O primă precizare care

se impune este aceea a normelor de procedură aplicabile în speță, pentru că, potrivit

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2010, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010

privind C. proc. civ., dispozițiile noului cod se aplică numai proceselor și executărilor

silite începute după intrarea acestuia în vigoare.

De asemenea, art. 27 din

Noul C. proc. civ. prevede că hotărârile judecătorești rămân supuse căilor de atac

și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.

Litigiul soluționat irevocabil

prin decizia atacată cu revizuire a fost declanșat anterior datei de 15 februarie

2013, când a intrat în vigoare Noul C. proc. civ., astfel că, deși revizuenta a

invocat motivele de revizuire prevăzute în art. 509 pct. 1 și 5 din noul cod, calea

de atac urmează a fi examinată prin prisma prevederilor corespunzătoare, identice,

cuprinse în art. 322 pct. 2 și pct. 5 teza I din C. proc. civ. din 1865.

Potrivit art. 322

pct. 2 C. proc. civ., se poate cere revizuirea unei hotărâri rămase definitive în

apel sau prin neapelare, ori a unei hotărâri date de instanța de recurs atunci când

evocă fondul, dacă instanța s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut

sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.

Pentru a fi aplicabilă

această prevedere legală este necesar la hotărârea atacată să tranșeze fondul unui

litigiu într-un mod care nu concordă obiectului concret al cererii reclamantului,

pentru că revizuirea este o cale de atac extraordinară care vizează îndreptarea

erorilor de fapt.

Astfel spus, motivul prevăzut

în art. 322 pct. 2 C. proc. civ. ca un remediu în cazul încălcării principiului

disponibilității se referă exclusiv la obiectul cererii deduse judecății, la pretențiile

concrete formulate de reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar nu la temeiurile

acesteia.

Demersul revizuentei nu

îndeplinește cerințele de admisibilitate deduse din interpretarea art. 322 pct.

2 C. proc. civ., pentru că instanța de recurs s-a pronunțat în limitele învestirii,

dar a considerat că motivele de nulitate absolută a raportului de evaluare invocate

de reclamantă nu pot fi repuse în discuție în recurs, pentru că instanța de fond

nu le-a reținut a fi întemeiate, iar reclamanta nu a formulat recurs împotriva sentinței.

Acest considerent exprimă

interpretarea unei chestiuni de drept privind limitele devoluțiunii în recurs, iar

nu un aspect de fapt care să fundamenteze o cerere de revizuire.

Motivul de revizuire reglementat

în art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ. vizează situația în care, după darea hotărârii,

s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu

au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților.

Prin urmare, un înscris

nou invocat în revizuire trebuie să aibă forță probantă prin el însuși, să fie descoperit

după darea hotărârii, să fi existat la data hotărârii revizuirii, să fie determinant

și să nu fi putut fi înfățișat în proces pentru că a fost reținut de partea potrivnică

sau dintr-o împrejurare mai presus de voința părții.

Fără a efectua o analiză

amănunțită a tuturor condițiilor de admisibilitate menționate, Înalta Curte constată

că, în mod evident, cele două înscrisuri noi invocate de revizuentă nu îndeplinesc

cerința de a fi determinate, nefiind apte să conducă la o soluție diametral opusă

celei pronunțate, pentru că elementele de fapt privind modalitatea în care A.N.I.

a efectuat informarea părții cu privire la procedura de evaluare declanșată asupra

sa au fost invocate în fața instanțelor de fond și de recurs, la dosarul de fond,

fiind depuse înscrisuri care tind la dovedirea acelorași aspecte.

Motivarea cererii de revizuire

cuprinde o amplă argumentație asupra fondului cauzei și asupra exigențelor unui

proces echitabil, dar Înalta Curte are în vedere că revizuirea este o cale de atac

extraordinară, de retractare, prin intermediul căreia pot fi remediate unele erori

în stabilirea situației de fapt, cu respectarea strictă a cazurilor și condițiilor

prevăzute de art. 322 C. proc. civ., fără a permite reevaluarea ansamblului probator

administrat în etapele procesuale anterioare, deoarece în acest fel ar fi nesocotită

puterea de lucru judecat a hotărârii pronunțate.

soluției adoptate în revizuire

Având în vedere toate

considerentele expuse și ținând seama de prevederile art. 326 și 328 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de A.D.N.

împotriva deciziei nr. 5036 din 18 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 noiembrie

2013.