ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 587/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 587/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 5036 din 18 aprilie 2013,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal, a admis recursul declarat de A.N.I., a casat sentința atacată și a

respins acțiunea formulată de reclamanta A.D.N., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de recurs a reținut următoarele:

Reclamanta a formulat

contestație împotriva raportului de evaluare întocmit de A.N.I., prin care s-a

reținut că nu a respectat prevederile legale privind conflictul de interese,

întrucât, prin Adresa nr. 10506 din 21 mai 2010 emisă de Secretariatul General

al Guvernului, a avizat Nota Regiei Autonome "Administrația Patrimoniului

Protocolului de Stat" nr. 5968 din 21 mai 2010, având ca obiect atribuirea

spațiului de 105,2 mp situat la parterul imobilului din M.B., sector 3, pentru

o perioadă de 1 an, Asociației "C.P.S.D.F.".

De asemenea, prin

Adresa nr. 10506 din 2 iunie 2010, emisă de Secretariatul General al

Guvernului, a fost aprobată extinderea termenului de atribuire de la 1 an la 5

ani, pentru același spațiu atribuit asociației respective, condusă de T.A.,

soțul intimatei.

Prin urmare, intimata

a participat la luarea unor decizii care au produs un folos material acestuia,

încălcând astfel dispozițiile art. 70 și 72 din Legea nr. 161/2003 privind

unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților

publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și

sancționarea corupției.

Prin acțiunea

formulată, reclamanta a solicitat să se constate nulitatea absolută a

raportului de evaluare pentru argumentele arătate în cuprinsul cererii de

chemare în judecată și, în subsidiar, anularea acestuia, motivat de faptul că

nu a fost dovedit folosul material, condiție pentru a se reține existența

conflictului de interese, conform art. 70, 72 din Legea nr. 161/2003.

Instanța de fond a

admis acțiunea reclamantei și a anulat raportul de evaluare contestat în cauză,

reținându-se că nu a fost dovedit faptul că s-a produs un folos material pentru

sine, pentru soțul sau rudele de gradul I, pentru a se reține existența

conflictului de interese în ceea ce o privește pe reclamantă.

Instanța de recurs a

observat că aspectele invocate de reclamantă în susținerea nulității absolute a

raportului de evaluare, legate de neretroactivitatea legii și de încălcarea

art. 15 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice,

potrivit căruia nimeni nu poate fi sancționat pentru fapte neincriminate la

data săvârșirii acestora, dar și legate de dreptul de apărare, la informare, la

o citare corespunzătoare, nu au fost reținute de instanța de fond, ca fiind

întemeiate, iar reclamanta nu a formulat recurs împotriva sentinței, astfel că

aceste aspecte nu mai pot fi repuse în discuție.

Pe de altă parte, a

reținut că recursul formulat de A.N.I., care este fondat, vizează

aplicabilitatea prevederilor legale privind conflictul de interese, conform

art. 70 și 72 din Legea nr. 161/2003, fiind incident motivul prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

În concret, instanța

de recurs a apreciat că se impune a se lămuri dacă a fost dovedită îndeplinirea

condiției referitoare la un "interes personal de natură

patrimonială", respectiv "folos material pentru sine, pentru soțul

său sau rudele de gradul I" pentru a se reține conflictul de interese în

ceea ce o privește pe reclamantă.

Reevaluând

probatoriul administrat în cauză, instanța de recurs a constatat că

intimata-reclamantă, în calitatea sa de secretar general al Guvernului, a

aprobat, prin Adresa nr. 10506 din 21 mai 2010, Nota RA-APPS nr. 5968 din 21

mai 2010, Cererea de atribuire cu nr. 5968 din 20 mai 2010, către Asociația

"C.P.S.D.F.", aflată în curs de dobândire a personalității juridice,

a spațiului în suprafață de 105,20 mp situat la parterul imobilului din str.

M.B. sector 3, București, în vederea stabilirii sediului social al asociației,

pe o perioadă de un an.

Adresa nr. 20/10506

din 21 mai 2010, semnată de reclamantă, a fost anulată prin Adresa nr. 20/10506

din 2 iunie 2010, emisă tot de reclamantă în calitatea sa de secretar general

al Guvernului, prin care s-a aprobat atribuirea spațiului asociației pe o

perioadă de 5 ani, însă Contractul de închiriere/locațiune cu nr. AA a fost

încheiat la 1 iunie 2010, pe o perioadă de 5 ani, anterior aprobării.

Instanța de recurs a

reținut că un aspect necontestat este faptul că membru fondator și președinte

al asociației este soțul reclamantei, T.A., care, potrivit actului constitutiv,

a adus ca aport suma de 350 RON la constituirea patrimoniului social al

acesteia.

Aprobările pentru

atribuirea spațiului au fost acordate și semnate de intimata-reclamantă, în

calitate de secretar general al Guvernului, în condițiile în care, potrivit

art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 60/2005, RA-APPS "este persoană juridică și

funcționează pe bază de gestiune economică și autonomie financiară sub

autoritatea Secretariatului General al Guvernului, care îndeplinește față de

aceasta atribuțiile legale prevăzute pentru ministerul de resort."

Potrivit

dispozițiilor art. 6 alin. (2) și (4) din H.G. nr. 60/2005 privind organizarea

și funcționarea RA-APPS, cu modificările și completările ulterioare, atribuirea

spațiului și încheierea contractului de închiriere nu se puteau realiza fără

aprobarea Secretariatului General al Guvernului, respectiv a reclamantei. Este

adevărat că atribuirea se putea face, în condițiile legii, și către fundații

sau asociații, dar la momentul acordării/semnării aprobării, asociația

menționată nu dobândise personalitate juridică și deci nu se încadra în

categoria subiectelor enumerate de art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 60/2005, care

puteau beneficia de atribuirea spațiilor deținute de RA-APPS, aprobarea

intervenind la 2 iunie 2010, ulterior încheierii Contractului de locațiune nr.

AA din 1 iunie 2010.

Astfel, prin actele

emise în termen foarte scurt cu aprobarea reclamantei, asociației i-a fost

facilitată posibilitatea de a face dovada sediului în vederea obținerii

personalității juridice, potrivit cerinței impuse de art. 5 din O.G. nr.

26/2000, în condiții avantajoase patrimonial, fiind de notorietate că RA-APPS

practică chirii mult mai scăzute decât cele de pe piața imobiliară liberă.

Mai mult, aprobarea a

vizat inclusiv posibilitatea de a se încheia contractul de închiriere, inclusiv

plata chiriei la o dată nedeterminată ce era lăsată la libera apreciere, după

dobândirea personalității juridice, fapt ce era în favoarea solicitantei.

În acest context,

este evident faptul că deciziile reclamantei în acordarea aprobărilor în

modalitatea reținută anterior au fost influențate de calitatea pe care soțul

său o deținea în cadrul asociației și care participase cu un aport în numerar

la constituirea patrimoniului acesteia, afectând imparțialitatea, respectiv

atitudinea neutră la care aceasta era obligată în virtutea funcției deținute,

de secretar general al Guvernului.

Prin urmare, instanța

de recurs a apreciat că există un interes personal de natură patrimonială prin

faptul că un membru al familiei reclamantei, respectiv soțul său, implicat

patrimonial, era membru fondator și președintele asociației ce a solicitat și a

beneficiat de spațiul închiriat urmare a aprobării date de reclamantă, care

deținea funcția de secretar general al Guvernului, în condițiile reținute în

raport de înscrisurile existente la dosar.

Implicarea

patrimonială a soțului său și acordarea aprobării închirierii spațiului de

reclamantă asociației unde acesta avea calitățile menționate, în situațiile de

fapt expuse, confirmă inclusiv folosul material al soțului.

Reclamanta, în raport

cu dispozițiile art. 72 din Legea nr. 161/2003, avea obligația de a nu emite

vreun act administrativ sau să nu încheie un act juridic ori să nu ia sau să nu

participe la luarea unei decizii în exercitarea funcției publice deținute care

produce un folos material pentru soțul său. Prin aprobările date în maniera

expusă, având ca obiect atribuirea spațiului menționat și vizat de asociația al

cărei președinte și membru fondator era soțul său, implicat patrimonial, căruia

evident i-a fost produs un folos material, a încălcat prevederile legale privind

regimul juridic al conflictelor de interese, astfel cum este prevăzut de art.

70 și 72 din Legea nr. 161/2003.

Prin contestația

înregistrată la data de 16 iulie 2013, intimata-reclamantă a cerut anularea

Deciziei nr. 5036 din 18 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr.

654/2/2012, prin care s-a admis recursul formulat de A.N.I., s-a casat sentința

instanței de fond, respectiv Sentința nr. 3526 din 25 mai 2012, și s-a respins

acțiunea promovată de A.D.N. având ca obiect anularea Raportului de evaluare

nr. 2277/6/II din 16 ianuarie 2012 emis de A.N.I., ca neîntemeiată, criticând-o

prin prisma dispozițiilor art. 317 și art. 318 C. proc. civ.

În motivarea

contestației formulate, intimata-reclamantă susține că Decizia Înaltei Curți de

Casație și Justiție nr. 5036/2013 cuprinde dispoziții prin care se încalcă

normele de competență generală a instanței judecătorești, cu nerespectarea art.

1 alin. (4) din Constituție, al principiului separației și echilibrului

puterilor în stat, al art. 162 alin. (2) din Constituție, susținând în acest

sens că prin considerentele deciziei contestate s-au completat motivele din

Raportul de evaluare al A.N.I., încălcându-se atribuțiile puterii executive ale

A.N.I. și totodată s-a substituit puterii legislative întrucât a apreciat și

interpretat o nouă definiție a conflictului de interese pentru ocupantul

funcției de secretar general al Guvernului, extinzând prevederile art. 70 și 72

din Legea nr. 161/2003 și al categoriilor de persoane la care se referă

prevederile art. 75 lit. f) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor

locali și la funcția de secretar general al Guvernului.

Totodată,

contestatoarea a susținut că decizia instanței de recurs a fost motivată prin

trimiteri la împrejurări și situații care nu au fost puse, în prealabil, în

discuția părților cu încălcarea principiului contradictorialității și al

dreptului la apărare, ale art. 13 și 14 C. proc. civ. care reprezintă esența

unui proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, situație care se încadrează în prevederile art. 318 C.

proc. civ., pentru că soluția dată în recurs este rezultatul unor erori

materiale procedurale prilejuite de nepunerea în discuția părților anterior, a

aspectelor semnalate ulterior prin decizia pronunțată.

Contestatoarea a

susținut că pe lângă aceste erori materiale se adaugă și erori care privesc

aprecierea unor probe ignorate privind cuantumul chiriei, care nu era

preferențial, cu datele la care s-au transmis aprobările, cu semnatarii

cererilor de atribuire a spațiului și a contractului de închiriere.

În drept, au fost

invocate prevederile art. 317, art. 318 C. proc. civ., ale Legii nr. 24/2000,

Legii nr. 26/2000, Legii nr. 161/2003, ale Convenției și practicii Curții

Europene a Drepturilor Omului.

Printr-o completare a

contestației în anulare formulate contestatoarea a susținut că decizia atacată

este rezultatul unei erori materiale produse de aprecierea greșită a faptului

că A.N.I. era în luna mai - iunie 2010, instituție competentă să verifice și să

întocmească rapoarte de evaluare pentru fapte probabile de conflict de interese

de natură administrativă, deși activitatea A.N.I. era suspendată în perioada 14

aprilie 2010 - 1 octombrie 2010 ca urmare a publicării Deciziei Curții

Constituționale nr. 415 din 14 aprilie 2010.

Totodată,

contestatoarea a susținut că instanța de recurs nu a verificat susținerea din

întâmpinare privind refuzul A.N.I. de a depune sesizarea în baza căreia a întocmit

raportul de evaluare, prin această eroare materială încălcându-se dreptul la

apărare și accesul la un proces echitabil pentru reclamantă, cât și încălcarea

în pronunțarea deciziei de către instanța de recurs a principiilor

contradictorialității, al disponibilității și a dreptului la apărare.

Intimata A.N.I. a

formulat întâmpinare, solicitând respingerea contestației în anulare formulate

arătând în esență că aspectele invocate nu se regăsesc în cele limitativ

prevăzute de dispozițiile legale invocate ca temei de drept, respectiv art. 317

și art. 318 C. proc. civ.

Analizând actele și

lucrările dosarului, decizia contestată având în vedere motivele invocate,

Înalta Curte constată că este nefondată contestația în anulare formulată de

contestatoarea A.D.N.

Contestația în

anulare s-a întemeiat în mod generic pe dispozițiile art. 317 și 318 C. proc.

civ.

Potrivit

dispozițiilor art. 317 pct. 2 C. proc. civ., contestația în anulare poate fi

exercitată când hotărârea a fost dată de judecător cu încălcarea dispozițiilor

de ordine publică privitoare la competență.

Examinând motivele

invocate prin contestația în anulare formulată în cauză din perspectiva acestor

prevederi legale, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate întrucât

acestea nu vizează încălcarea competenței generale, materiale și teritoriale

exclusive, la care se referă dispozițiile art. 159 C. proc. civ.

Susținerile

contestatoarei potrivit cărora prin decizia atacată s-au încălcat atribuțiile

puterii executive ale A.N.I. prin completarea motivelor reținute din Raportul

de evaluare contestat, cât și cele referitoare la faptul că instanța s-ar fi

substituit puterii legislative în ceea ce privește interpretarea unui act

normativ sunt nefondate și nu pot fi primite, având în vedere că acestea exced prevederilor

restrictive ale dispozițiilor art. 317 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

În ceea ce privește

cel de-al doilea temei legal invocat de contestatoare, respectiv dispozițiile

art. 318 C. proc. civ., care reglementează exercitarea contestației în anulare

specială, Înalta Curte, examinând susținerile contestatoarei, constată că

acestea nu pot fi încadrate în motivele legale expres prevăzute pentru

exercitarea acestei căi de atac extraordinare, respectiv atunci când dezlegarea

dată prin hotărârea instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale

sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis din

greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare.

Astfel, în ceea ce

privește susținerile contestatoarei potrivit cărora, la pronunțarea deciziei

instanța printr-o greșeală materială, fără a observa și corela datele

prezentate de contestatoare, ar fi dezlegat cauza pe baza unor susțineri

greșite, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate.

În fapt, aspectele invocate

nu pot fi considerate ca reprezentând o greșeală materială în sensul

dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., text care vizează greșeli materiale cu

caracter procedural și care nu necesită o reexaminare a fondului sau o

reapreciere a probelor.

În speță, însă,

susținerile contestatoarei nu vizează aspectele formale judecății, ci vizează

modul în care instanța de recurs a interpretat sau aplicat eronat prevederile

legale referitoare la soluționarea cauzei pe fondul ei.

În fapt, contestația

în anulare formulată reprezintă o reluare a argumentelor invocate prin acțiune,

aceste aspecte fiind deja analizate de instanța ce a soluționat recursul.

Cum prin contestația

în anulare formulată se dorește în realitate o rejudecare a recursului, Înalta

Curte apreciază că aceasta este nefondată.

De altfel, această

soluție este în concordanță și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, în mod constant Curtea reamintind faptul că nicio parte a unui proces

nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil,

numai în scopul de a obține rejudecarea cauzei, contestația în anulare neavând

semnificația unui "apel-recurs deghizat", ci aceasta trebuie să fie

justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. O cale de atac

extraordinară nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei

hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în

absența unui "defect fundamental". De asemenea, Curtea subliniază

permanent faptul că principiul securității raporturilor juridice implică

respectarea principiului res judicata, iar posibilitatea de desființare a unei

hotărâri definitive și irevocabile afectează dreptul la un proces echitabil,

reglementat de art. 6 din Convenție.

În concluzie,

avându-se în vedere considerentele expuse, se apreciază că în cauză nu sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 317 și art. 318 C. proc. civ., astfel

că urmează a fi respinsă contestația în anulare formulată, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de A.D.N. împotriva Deciziei nr. 5036 din 18 aprilie 2013

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și

fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 7 februarie 2014.

Procesat

de GGC - AZ