ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1458/2015

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare

în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, reclamantul D.V.M., în contradictoriu cu pârâta A.N.I.,

a formulat contestație împotriva raportului de evaluare din 15 iunie 2012, solicitând,

în principal, să se constate nulitatea absolută a raportului de evaluare și, în

subsidiar, să se dispună anularea raportului de evaluare și să se constate prescris

la data de 13 martie 2012 dreptul agenției de a se autosesiza cu analiza și evaluarea

unor fapte și acte săvârșite de SC E.P. SRL, al cărui asociat este reclamantul,

în afara termenului general de prescriere de 3 ani (contract prestări servicii din

15 octombrie 2008, valabil pentru 30 de zile).

Prin sentința civilă

nr. 680 din 13 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantului D.V.M. și a dispus anularea

raportului de evaluare din 15 iunie 2012.

Împotriva sentinței pronunțate

de Curtea de Apel București a declarat recurs pârâta A.N.I.

În motivele de recurs,

recurenta A.N.I. a susținut că în mod greșit instanța de fond a reținut că reclamantul

s-a aflat în imposibilitate de a formula apărarea pentru că nu ar fi fost informat

despre existența conflictului de interese sau a incompatibilității.

În susținerea acestei

critici s-a menționat că, prin adresa din 8 iulie 2011, reclamantul a fost informat

despre declanșarea procedurii de evaluare a respectării regimului juridic al incompatibilităților,

adresă pe care reclamantul a ridicat-o la 14 iulie 2011.

După ce au fost identificate

elemente privind nerespectarea regimului juridic al incompatibilităților, reclamantul

a fost informat prin adresa din 23 aprilie 2011, adresă pe care nu a ridicat-o de

la oficiul poștal, deși a fost avizat.

S-a mai arătat că reclamantul

a fost informat referitor la identificarea unor elemente privind nerespectarea regimului

juridic al incompatibilităților prin adresa din 14 martie 2012, primită la 15

martie 2012.

În raport cu adresele

expediate reclamantului, s-a arătat că au fost respectate cerințele legii privind

informarea persoanei evaluate.

Prin decizia nr. 2957

din 20 iunie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, a admis recursul declarat de pârâta A.N.I., a casat sentința atacată

și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe, Curtea de Apel București.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de recurs a reținut, în esență, următoarele:

A.N.I. a întocmit la 15

iunie 2012 un raport de evaluare prin care s-a concluzionat că, în perioada exercitării

mandatului de consilier local, reclamantul D.V.M. a încălcat regimul juridic al

incompatibilităților, în sensul că SC E.P. SRL, în cadrul căreia deținea calitatea

de asociat a încheiat un contract de prestări servicii cu Serviciul Public „Centrale

Termice și Administrative fond locativ”.

În vederea întocmirii

raportului de evaluare, prin adresa din 8 iulie 2011, reclamantul a fost informat

că s-a declanșat evaluarea respectării regimului juridic al incompatibilităților,

în perioada exercitării funcțiilor și demnităților publice, informare care privea

lucrarea din 27 mai 2011.

Această adresă a fost

primită de reclamantul-intimat la data de 14 iulie 2011, astfel cum rezultă din

confirmarea de primire aflată la dosarul de fond.

Ulterior, prin adresa

din 14 martie 2012, reclamantul a fost înștiințat că lucrarea din data de 13

martie 2012 a fost conexată la lucrarea din data de 27 mai 2011, adresa a fost primită

de reclamant la 18 martie 2012.

Prin adresa din 23

aprilie 2012, reclamantul a fost informat că s-au identificat elemente privind încălcarea

regimului incompatibilităților și conflictelor de interese, însă această adresă

a fost restituită de P.R. expeditorului, ca urmare a expirării termenului de păstrare.

Din probele cauzei, rezultă

că ulterior acestei comunicări nu s-a întocmit o nouă procedură de comunicare, astfel

că susținerile reclamantului însușite de instanța de fond sunt întemeiate.

Însă, în cauză, problema

care se impune a fi analizată este aceea dacă neîndeplinirea celei de-a doua proceduri

de comunicare are ca efect nulitatea raportului de evaluare.

Instanța de recurs a apreciat

că neîndeplinirea unei noi proceduri de comunicare nu atrage nulitatea raportului

de evaluare, pentru argumentele arătate în continuare.

Potrivit art. 21

alin. (2) din Legea nr. 176/2010, în lipsa confirmării de primire, inspectorul de

integritate poate întocmi raportul de evaluare după îndeplinirea unei noi proceduri

de comunicare.

Textul de lege care impune

efectuarea unei noi proceduri de comunicare nu conține și sancțiunea aplicabilă

în caz de nerespectare a dispoziției normei legale.

Trebuie precizat că structura

logică a unei norme juridice este fundamentată pe trei elemente și anume ipoteza,

dispoziția și sancțiunea.

Sancțiunea este elementul

de structură al normei juridice prin care se stabilesc consecințele ce decurg din

nerespectarea dispoziției, mai exact, ce anume măsuri se vor lua împotriva subiectului

care a încălcat legea.

În funcție de scopul urmărit

sancțiunea poate fi aceea a anulării actelor juridice întocmite cu nerespectarea

legii.

În cazul analizat norma

de drept nu conține o sancțiune expresă, astfel că reclamantul care pretinde anularea

actului ar fi trebuit să dovedească vătămarea produsă și imposibilitatea de asanare

a acestei vătămări.

Într-adevăr, prin lipsa

celei de-a comunicări, reclamantului i-a fost afectat dreptul la apărare în procedura

administrativă, însă acest aspect poate fi remediat în etapa judiciară a procedurii.

Spre deosebire de nemotivarea

actului, când partea nu cunoaște motivele adoptării soluției administrative ceea

ce o pune în situația de a nu cunoaște temeiurile măsurii luate, în cazul raportului

de evaluare, autoritatea emitentă a indicat temeiurile de fapt și de drept care

au stat la baza întocmirii raportului.

Potrivit Legii nr. 176/2010

împotriva raportului de evaluare se poate formula cale de atac la instanța de judecată,

astfel că în această etapă reclamantul va putea combate toate susținerile emitentului

actului.

În concluzie, instanța

de fond a soluționat greșit cauza, prin anularea raportului de evaluare, pentru

un motiv formal a cărui nerespectare nu a fost sancționată de legiuitor cu nulitatea,

iar reclamantul nu a dovedit că în etapa judiciară nu ar fi putut să-și exercite

dreptul la apărare.

Instanța de recurs a avut

în vedere și Decizia Curții Constituționale nr. 663/2012.

Întrucât agenția întocmește

numai rapoarte de evaluare a unor fapt a căror finalitate conferă dreptul de sesizare

a instanțelor de judecată sau a altor instituții, omisiunea îndeplinirii celei de

a doua comunicări nu constituie motiv de nulitate a raportului de evaluare, apărările

urmând a fi formulate în fața instanței de judecată.

Împotriva deciziei

nr. 2957 din 20 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, intimatul-pârât D.V.M. a formulat contestație în anulare,

întemeiată pe prevederile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

Contestatorul susține

că hotărârea instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale constând

în admiterea recursului A.N.I. pentru un motiv invocat de instanță, care nu a fost

pus în discuția părților, respectiv inexistența sancțiunii prevăzute de lege ca

urmare a nerefaceri comunicărilor de informare către agenție.

Se mai susține de către

contestator faptul că în mod greșit instanța de recurs a interpretat dispozițiile

art. 20 și art. 21 din Legea nr. 176/2010 și că reprezintă o greșeală materială

aprecierea instanței că problema ce se impune a fi analizată este aceea dacă îndeplinirea

celei de-a doua proceduri de comunicare are ca efect nulitatea raportului de evaluare.

O altă greșeală, în opinia

contestatorului, este faptul că, deși a reținut că reclamantului i-a fost afectat

dreptul la apărare în procedura administrativă, a instanței de recurs, contrar dreptului

la un proces echitabil prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a apreciat că această încălcare

poate fi remediată în etapa judiciară a procedurii.

Curți asupra contestației în anulare

Examinând cauza și decizia

atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale

incidente pricinii, Înalta Curte reține aspectele arătate în continuare.

Conform celor expuse anterior,

contestația în anulare este formulată în temeiul art. 318 alin. (1) C. proc. civ.,

conform cărora:

„Art. 318. - Hotărârile

instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este

rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l

numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare

sau de casare.”

Contestația în anulare

este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și

pentru motivele expres prevăzute de lege.

Motivele contestației

în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textele

care o reglementează sunt de strictă interpretare.

În cadrul contestației

în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective

deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de

art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

Prima ipoteză a textului,

invocată de contestator, vizează numai greșelile materiale cu caracter procedural,

care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate, greșeli comise prin confundarea

unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății,

cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării

taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs, ca fiind tardiv formulat etc.

Fiind un text de excepție,

noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.

În cauză, Înalte Curte

reține că aspectele invocate de contestator nu demonstrează existența unei greșeli

materiale care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate, în sensul dispozițiilor

citate ale art. 318 teza I C. proc. civ., care au în vedere o greșeală materială

evidentă în legătură cu aspecte formale ale judecății, un „defect fundamental”,

care să fie de natură a conduce în mod automat, fără excepție, la o altă dezlegare

a pricinii în recurs. Sunt asemenea greșeli materiale cele menționate anterior,

greșita anulare a cererii, ca netimbrată; greșita respingere a recursului, ca tardiv

formulat, în absența cărora dezlegarea dată de instanță ar fi fost cu totul alta.

În fapt, prin criticile

formulate, contestatorul critică legalitatea și temeinicia soluției pronunțate în

recurs, aspecte care exced cadrului procedural al contestației în anulare, cale

extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele

expres prevăzute de lege.

În soluționarea prezentei

cauze, Înalta Curte are în vedere, mutatis mutandis, și jurisprudența C.E.D.O.,

în care se reținut, cu referire la cererea de revizuire, că „în

conformitate cu jurisprudența sa constantă, dreptul la un proces echitabil garantat

de art. 6 parag. 1 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care consacră,

printre altele, preeminența dreptului ca parte a moștenirii comune a părților contractante.

Unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității

juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție

definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Brumărescu, citată mai

sus). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul

res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești.

Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri

definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea

de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile

judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu

ar trebui tratată ca un apel deghizat (…). O îndepărtare de la acest principiu este

justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter

substanțial și obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, hotărârea din 29

iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr. 855/21.12.2010)”.

Pentru considerentele

expuse, în temeiul art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația

în anulare formulată de D.V.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în

anulare formulată de D.V.M. împotriva deciziei civile nr. 2957 din 20 iunie 2014

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 30 martie 2015.