ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1458/2015

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul D.V.M., în contradictoriu cu pârâta A.N.I., a formulat contestație împotriva raportului de evaluare din 15 iunie 2012, solicitând, în principal, să se constate nulitatea absolută a raportului de evaluare și, în subsidiar, să se dispună anularea raportului de evaluare și să se constate prescris la data de 13 martie 2012 dreptul agenției de a se autosesiza cu analiza și evaluarea unor fapte și acte săvârșite de SC E.P. SRL, al cărui asociat este reclamantul, în afara termenului general de prescriere de 3 ani (contract prestări servicii din 15 octombrie 2008, valabil pentru 30 de zile).

Prin sentința civilă nr. 680 din 13 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantului D.V.M. și a dispus anularea raportului de evaluare din 15 iunie 2012. Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs pârâta A.N.I. În motivele de recurs, recurenta A.N.I. a susținut că în mod greșit instanța de fond a reținut că reclamantul s-a aflat în imposibilitate de a formula apărarea pentru că nu ar fi fost informat despre existența conflictului de interese sau a incompatibilității.

În susținerea acestei critici s-a menționat că, prin adresa din 8 iulie 2011, reclamantul a fost informat despre declanșarea procedurii de evaluare a respectării regimului juridic al incompatibilităților, adresă pe care reclamantul a ridicat-o la 14 iulie 2011. După ce au fost identificate elemente privind nerespectarea regimului juridic al incompatibilităților, reclamantul a fost informat prin adresa din 23 aprilie 2011, adresă pe care nu a ridicat-o de la oficiul poștal, deși a fost avizat. S-a mai arătat că reclamantul a fost informat referitor la identificarea unor elemente privind nerespectarea regimului juridic al incompatibilităților prin adresa din 14 martie 2012, primită la 15 martie 2012. În raport cu adresele expediate reclamantului, s-a arătat că au fost respectate cerințele legii privind informarea persoanei evaluate.

Prin decizia nr. 2957 din 20 iunie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de pârâta A.N.I., a casat sentința atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe, Curtea de Apel București. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de recurs a reținut, în esență, următoarele: A.N.I. a întocmit la 15 iunie 2012 un raport de evaluare prin care s-a concluzionat că, în perioada exercitării mandatului de consilier local, reclamantul D.V.M. a încălcat regimul juridic al incompatibilităților, în sensul că SC E.P. SRL, în cadrul căreia deținea calitatea de asociat a încheiat un contract de prestări servicii cu Serviciul Public „Centrale Termice și Administrative fond locativ”.

În vederea întocmirii raportului de evaluare, prin adresa din 8 iulie 2011, reclamantul a fost informat că s-a declanșat evaluarea respectării regimului juridic al incompatibilităților, în perioada exercitării funcțiilor și demnităților publice, informare care privea lucrarea din 27 mai 2011. Această adresă a fost primită de reclamantul-intimat la data de 14 iulie 2011, astfel cum rezultă din confirmarea de primire aflată la dosarul de fond. Ulterior, prin adresa din 14 martie 2012, reclamantul a fost înștiințat că lucrarea din data de 13 martie 2012 a fost conexată la lucrarea din data de 27 mai 2011, adresa a fost primită de reclamant la 18 martie 2012. Prin adresa din 23 aprilie 2012, reclamantul a fost informat că s-au identificat elemente privind încălcarea regimului incompatibilităților și conflictelor de interese, însă această adresă a fost restituită de P.R.

expeditorului, ca urmare a expirării termenului de păstrare. Din probele cauzei, rezultă că ulterior acestei comunicări nu s-a întocmit o nouă procedură de comunicare, astfel că susținerile reclamantului însușite de instanța de fond sunt întemeiate. Însă, în cauză, problema care se impune a fi analizată este aceea dacă neîndeplinirea celei de-a doua proceduri de comunicare are ca efect nulitatea raportului de evaluare. Instanța de recurs a apreciat că neîndeplinirea unei noi proceduri de comunicare nu atrage nulitatea raportului de evaluare, pentru argumentele arătate în continuare. Potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, în lipsa confirmării de primire, inspectorul de integritate poate întocmi raportul de evaluare după îndeplinirea unei noi proceduri de comunicare.

Textul de lege care impune efectuarea unei noi proceduri de comunicare nu conține și sancțiunea aplicabilă în caz de nerespectare a dispoziției normei legale. Trebuie precizat că structura logică a unei norme juridice este fundamentată pe trei elemente și anume ipoteza, dispoziția și sancțiunea. Sancțiunea este elementul de structură al normei juridice prin care se stabilesc consecințele ce decurg din nerespectarea dispoziției, mai exact, ce anume măsuri se vor lua împotriva subiectului care a încălcat legea. În funcție de scopul urmărit sancțiunea poate fi aceea a anulării actelor juridice întocmite cu nerespectarea legii. În cazul analizat norma de drept nu conține o sancțiune expresă, astfel că reclamantul care pretinde anularea actului ar fi trebuit să dovedească vătămarea produsă și imposibilitatea de asanare a acestei vătămări.

Într-adevăr, prin lipsa celei de-a comunicări, reclamantului i-a fost afectat dreptul la apărare în procedura administrativă, însă acest aspect poate fi remediat în etapa judiciară a procedurii. Spre deosebire de nemotivarea actului, când partea nu cunoaște motivele adoptării soluției administrative ceea ce o pune în situația de a nu cunoaște temeiurile măsurii luate, în cazul raportului de evaluare, autoritatea emitentă a indicat temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza întocmirii raportului. Potrivit Legii nr. 176/2010 împotriva raportului de evaluare se poate formula cale de atac la instanța de judecată, astfel că în această etapă reclamantul va putea combate toate susținerile emitentului actului.

În concluzie, instanța de fond a soluționat greșit cauza, prin anularea raportului de evaluare, pentru un motiv formal a cărui nerespectare nu a fost sancționată de legiuitor cu nulitatea, iar reclamantul nu a dovedit că în etapa judiciară nu ar fi putut să-și exercite dreptul la apărare. Instanța de recurs a avut în vedere și Decizia Curții Constituționale nr. 663/2012. Întrucât agenția întocmește numai rapoarte de evaluare a unor fapt a căror finalitate conferă dreptul de sesizare a instanțelor de judecată sau a altor instituții, omisiunea îndeplinirii celei de a doua comunicări nu constituie motiv de nulitate a raportului de evaluare, apărările urmând a fi formulate în fața instanței de judecată.

2. Contestația în anulare Împotriva deciziei nr. 2957 din 20 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, intimatul-pârât D.V.M. a formulat contestație în anulare, întemeiată pe prevederile art. 318 alin. (1) C. proc. civ. Contestatorul susține că hotărârea instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale constând în admiterea recursului A.N.I. pentru un motiv invocat de instanță, care nu a fost pus în discuția părților, respectiv inexistența sancțiunii prevăzute de lege ca urmare a nerefaceri comunicărilor de informare către agenție. Se mai susține de către contestator faptul că în mod greșit instanța de recurs a interpretat dispozițiile art. 20 și art. 21 din Legea nr. 176/2010 și că reprezintă o greșeală materială aprecierea instanței că problema ce se impune a fi analizată este aceea dacă îndeplinirea celei de-a doua proceduri de comunicare are ca efect nulitatea raportului de evaluare.

O altă greșeală, în opinia contestatorului, este faptul că, deși a reținut că reclamantului i-a fost afectat dreptul la apărare în procedura administrativă, a instanței de recurs, contrar dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a apreciat că această încălcare poate fi remediată în etapa judiciară a procedurii. 3. Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare Examinând cauza și decizia atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte reține aspectele arătate în continuare. Conform celor expuse anterior, contestația în anulare este formulată în temeiul art. 318 alin. (1) C. proc.

civ., conform cărora: „Art. 318. - Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.” Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege. Motivele contestației în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textele care o reglementează sunt de strictă interpretare. În cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de art. 318 alin. (1) C. proc.

civ. Prima ipoteză a textului, invocată de contestator, vizează numai greșelile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate, greșeli comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs, ca fiind tardiv formulat etc. Fiind un text de excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv. În cauză, Înalte Curte reține că aspectele invocate de contestator nu demonstrează existența unei greșeli materiale care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate, în sensul dispozițiilor citate ale art. 318 teza I C. proc.

civ., care au în vedere o greșeală materială evidentă în legătură cu aspecte formale ale judecății, un „defect fundamental”, care să fie de natură a conduce în mod automat, fără excepție, la o altă dezlegare a pricinii în recurs. Sunt asemenea greșeli materiale cele menționate anterior, greșita anulare a cererii, ca netimbrată; greșita respingere a recursului, ca tardiv formulat, în absența cărora dezlegarea dată de instanță ar fi fost cu totul alta. În fapt, prin criticile formulate, contestatorul critică legalitatea și temeinicia soluției pronunțate în recurs, aspecte care exced cadrului procedural al contestației în anulare, cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege.

În soluționarea prezentei cauze, Înalta Curte are în vedere, mutatis mutandis, și jurisprudența C.E.D.O., în care se reținut, cu referire la cererea de revizuire, că „în conformitate cu jurisprudența sa constantă, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care consacră, printre altele, preeminența dreptului ca parte a moștenirii comune a părților contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Brumărescu, citată mai sus). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești.

Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat (…). O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855/21.12.2010)”. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 320 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată de D.V.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de D.V.M. împotriva deciziei civile nr. 2957 din 20 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 martie 2015.