ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6903/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1460 din 29

februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea precizată formulată de reclamantul

M.V.C. în contradictoriu cu pârâtele D.G.A. și D.N.A., ca nefondată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut situația de fapt potrivit căreia,

în data de 26 martie 2010, reclamantul M.V.C., în urma unei solicitări

telefonice a unui subcomisar din cadrul pârâtei D.G.A., s-a deplasat la sediul

acestei instituții, unde a fost audiat ca martor în Dosarul penal nr. 12/P/2008

al D.N.A.

Cu această ocazie,

reclamantul a depus la D.G.A. cererea înregistrată la 26 martie 2010, prin care

a solicitat, în baza art. 190 alin. (1) și (5) C. proc. pen., restituirea sumei

de 20 lei reprezentând costul deplasării la sediul instituției unde a fost

audiat ca martor.

Pârâta D.G.A. i-a

comunicat reclamantului cu adresa din 19 aprilie 2010 că cererea sa de

decontare a transportului aferent deplasării pentru audiere în calitate de

martor a fost înaintată unității de parchet care a dispus chemarea

reclamantului pentru audieri în Dosarul nr. 12/P/2008, respectiv D.N.A., secția

de combatere a corupției, cererea fiind înaintată prin adresa din 12 aprilie 2010.

Ulterior, reclamantul

a formulat o cerere de decontare a transportului, întemeiată pe art. 190 C.

proc. pen. și pârâtei D.N.A., trimisă prin poștă și primită de pârâtă la data

de 03 iunie 2010. Reclamantul susține că a depus o astfel de cerere și personal

la sediul D.N.A.

Analizând actele

dosarului, Curtea a constatat faptul că nu rezultă că pârâta D.N.A. a

soluționat cererea reclamantului de decontare a cheltuielilor efectuate pentru

deplasarea sa ca martor la sediul D.G.A. în data de 26 martie 2010.

De asemenea, la data

de 04 mai 2010 și 10 septembrie 2010, reclamantul a formulat petiții către M.A.I.

și D.G.A., din cadrul acestui minister, în care invoca nerespectarea

dispozițiilor legale cu privire la modul în care s-a procedat cu cererea sa de

decontare transport, la care a primit răspunsurile emise de pârâta D.G.A. prin

adresele din 27 mai 2010 și din 22 septembrie 2010. În cuprinsul acestor

răspunsuri, pârâta D.G.A. își argumentează soluția de trimitere a cererii

reclamantului de decontare transport către D.N.A. atât pe dispozițiile C. proc.

pen., cât și pe dispozițiile O.G. nr. 27/2002 privind soluționarea petițiilor.

Reclamantul invocă

nesoluționarea de către pârâte în termenul legal a cererii sale de decontare a

transportului, invocând dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. De

asemenea, reclamantul susține că pârâta D.G.A. nu a respectat dispozițiile art.

6

1

din O.G. nr. 27/2002 cu ocazia soluționării cererii sale de

decontare transport din 26 martie 2010.

Curtea a

apreciat acțiunea reclamantului ca fiind neîntemeiată, având în vedere că

cererii sale de decontare transport nu îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.

554/2004 a contenciosului administrativ sau dispozițiile O.G. nr. 27/2002

privind soluționarea petițiilor, ci dispozițiile C. proc. pen.

Astfel,

reclamantul a solicitat pârâtelor D.G.A. și D.N.A. decontarea cheltuielilor

efectuate cu deplasarea la sediul D.G.A. unde a fost audiat ca martor în Dosarul

penal nr. 12/P/2008, instrumentat de D.N.A., în temeiul art. 190 C. proc. pen.

Competența

de soluționare a acestei cereri revine organului care a dispus chemarea și în

fața căruia s-a prezentat martorul, astfel cum prevede expres art. 190 alin. (5)

C. proc. pen., iar împotriva modului de soluționare a cererii sale, C. proc. pen.

prevede calea de atac a plângerii reglementată de art. 275-278 C. proc. pen., putându-se

formula plângere fie la procurorul care supraveghează activitatea organului de

cercetare penală, fie la procurorul ierarhic superior.

Prin

urmare, a reținut judecătorul fondului, împotriva refuzului D.G.A. de a-i

soluționa cererea, pârâtul avea, potrivit C. proc. pen.ă, posibilitatea de a

formula plângere la procurorul care instrumenta Dosarul nr. 12/P/2008, iar

împotriva refuzului acestuia de a-i soluționa cererea, putea formula plângere

la procurorul general al D.N.A., nefiind aplicabile dispozițiile Legii nr. 554/2004

a contenciosului administrativ, având în vedere că dispozițiile C. proc. pen.

au caracter special față de dispozițiile legii contenciosului administrativ.

De

asemenea, având în vedere dispozițiile exprese ale Codului de procedură penală

privind modul de soluționare a cererii de decontare cheltuieli formulate de

martori, Curtea a apreciat că nu sunt aplicabile în cauză nici dispozițiile art.

6

1

din O.G. nr. 27/2002, astfel că revine competența de a verifica

dacă organul de cercetare penală a procedat corect și cu respectarea termenelor

legale, în ceea ce privește înaintarea cererii reclamantului către procuror,

chiar procurorului care instrumentează dosarul penal respectiv și nu instanței

de contencios administrativ.

Împotriva acestei

sentințe, a formulat recurs reclamantul M.V.C., susținând că hotărârea atacată

este nelegală și netemeinică pentru următoarele motive, respectiv argumente:

- Instanța de fond nu

a ținut seama de probele aflate la dosar, potrivit cărora în calitatea sa de martor

a epuizat toate demersurile prevăzute de art. 275 - 278 C. proc. pen. pentru recuperarea

cheltuielilor sale de deplasare, adresându-se atât organului care a dispus

chemarea sa ca martor, cât și procurorului care supraveghează cauza și

procurorului ierarhic superior;

- În mod greșit

instanța de fond a considerat că, în speță, nu sunt aplicabile prevederile art.

1 din Legea nr. 554/2004, în speță nefiind reglementată o altă procedură

judiciară pentru situația în care procurorul care supraveghează cauza sau

procurorul ierarhic superior refuză nejustificat să analizeze o cerere de

decontare a cheltuielilor de transport pentru martori(menționate la art. 190 alin.

(1) și (5) C. proc. pen.). În acest sens art. 52 din Constituție prevede

dreptul de petiționare al persoanei vătămate într-un drept de către o

autoritate publică.

Recurentul nu și-a

încadrat în drept, din punct de vedere procedural, motivele de recurs.

Analizând actele și

lucrările dosarului de fond, precum și criticile formulate de recurent în

legătură cu sentința atacată și care se încadrează în prevederile art. 304 pct.

9 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este

neîntemeiat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 5 alin.

(2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „nu pot fi atacate

pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau

desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură

judiciară”.

În speță, instanța de

fond a stabilit în mod corect că reclamantul a formulat o cerere de restituire

a cheltuielilor efectuate în calitatea sa de martor într-un proces penal, fiind

aplicabile prevederile art. 190 alin. (5) și art. 275 - 278 C. proc. pen., iar în

fapt acesta s-a adresat D.G.A. din cadrul M.A.I. care, la rândul său, a trimis

cererea parchetului care instrumentează respectivul dosar penal, respectiv

D.N.A., care are obligația să o soluționeze conform normelor de procedură

penală. Eventualul abuz reclamat de petent, constând în refuzul nejustificat al

autorităților competente de a-i rezolva cererea privind cheltuielile de

transport, în ciuda epuizării mijloacelor prevăzute la dispoziția sa de codul

de procedură penală, excede competenței instanței de contencios administrativ,

intrând în sfera altor ramuri de drept, fiind vorba de o răspundere

disciplinară, penală sau civilă după caz, a persoanelor obligate să soluționeze

respectiva cerere.

Pentru considerentele

menționate, cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a

fi respins ca nefondat, hotărârea instanței de fond fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de M.V.C. împotriva sentinței civile nr. 1460 din 29 februarie 2012 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 octombrie 2013.