ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1470/2015

Decizia nr. 1470/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2194 din 28 iunie 2013, admis acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B. - C., a anulat Decizia administrativ jurisdicțională nr. 163/CJ/954/2012 din 16 ianuarie 2013, obligând pârâtul la plata sumei de 934,3 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamant.

Motivele de casare;

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul B., invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat.

Un prim motiv de recurs invocat de recurentul-pârât se referă la aprecierea instanței de fond în sensul că termenul prevăzut de art. 31 alin. (2) din O.G. nr. 12/2008 este un termen de decădere, iar încălcarea acestuia conduce la nulitatea Deciziei administrativ-jurisdicționale nr. 163/CJ/954/2012 emisă de C.

Recurentul consideră că, în mod eronat instanța de fond a soluționat cauza neținând seama că termenul de 5 (cinci) zile la care se face referire este un termen de recomandare, iar nerespectarea lui nu afectează validitatea actelor, ci poate atrage eventuale sancțiuni disciplinare pentru cei care se fac vinovați de nerespectarea lui.

Reclamantul avea posibilitatea, susține recurentul, să observe că termenul în care trebuia să i se formuleze un răspuns la plângere a fost depășit, dar cu toate acestea a acceptat împrejurarea, deși avea posibilitatea atacării deciziei de imputare într-un dosar separat la instanță în termen de 6 (șase) luni.

Mai opinează recurentul că termenele de decădere sunt prevăzute expres în actele normative, fără a fi prezumate, iar nulitatea actelor se constată de către instanța de contencios administrativ, numai dacă sancțiunea nulității este prevăzută în mod expres de textul de lege.

O altă critică adusă hotărârii primei instanțe, se referă la faptul că în mod greșit s-a apreciat că durata „formei de pregătire” și a misiunii a fost mai mică decât cea stabilită în angajamentul încheiat inițial la plecarea din țară.

În speță, se aplică prevederile art. 5

1

alin. (2) din H.G. nr. 518/1995 coroborate cu dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. b) din Ordinul B. nr. M140/1999, avându-se în vedere că misiunea externă a intimatului a început la 28 decembrie 2005 și s-a încheiat la 11 ianuarie 2007, chiar dacă perioada efectivă a cursului a fost mai mică decât durata misiunii.

Mai mult, intimatul a primit drepturile legale pentru întreaga perioadă.

O altă critică vizează constatarea nulității absolute a angajamentului încheiat intimatul-reclamant motivat de faptul că actul a fost semnat în necunoștință de cauză.

Această împrejurare nu este posibilă, susține recurentul, deoarece fiecare misiune desfășurată în afara țării presupune o pregătire specială de care a beneficiat și intimatul.

În fine, recurentul susține că instanța de fond a anulat numai decizia administrativ-jurisdicțională, nu și decizia de imputare, iar intimatul, după finalizarea cursului nu a solicitat să revină în țară.

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza Încheierii de ședință din data de 7 octombrie 2014, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., sens în care a fost pronunțată Încheierea de ședință din 19 noiembrie 2014.

II. Analiza motivelor de casare, conform dispozițiilor art. 499 din N.C.P.C.

Motivele de recurs ce privesc greșita constatare a nulității Deciziei nr. 163/CJ/1954/2012 din 16 ianuarie 2013 sunt fondate, având în vedere că termenul de 5 (cinci) zile de înaintare a plângerii către C. nu este prevăzut sub sancțiunea decăderii sau nulității.

Nerespectarea acestui termen poate duce la anularea deciziei emise de C. numai în cazul în care se dovedește existența unei vătămări a drepturilor reclamantului sau dacă este depășit termenul de 60 de zile pentru emiterea deciziei, conform art. 31 alin. (3) din O.G. nr. 121/1998.

Or, în speță, reclamantul nu a indicat vreo vătămare a drepturilor sale, iar termenul de 60 de zile a fost respectat, astfel cum a reținut și judecătorul fondului, la fila 9 din sentința pronunțată.

Sunt, de asemenea, fondate criticile aduse soluției de anulare a actului administrativ contestat pentru greșita apreciere a duratei perioadei de pregătire a reclamantului în SUA.

Din cuprinsul invitației - ordin de călătorie pentru studenții militari internaționali aflați la fila 33 dosar fond, rezultă că reclamantului i s-a indicat să plece din țară în jurul datei de 28 decembrie 2005, în scopul începerii stagiului.

Stagiul autorizat a fost detaliat în actul sus-menționat, astfel:

- 28 decembrie 2005 - 03 martie 2006, limba engleză;

- 06 martie 2006 - 06 iulie 2006, specialist îngrijirea sănătății;

- 07 iulie 2006 - 08 august 2006, Obs Med/Sănătate/Ig - Conus;

- 09 august 2006 - 11 ianuarie 2007, farmacist specialist.

România urma să plătească costurile legate de călătorie, cazare și diurnă pe întreaga perioadă 28 decembrie 2005 - 11 ianuarie 2007, ceea ce în fapt s-a și întâmplat.

Angajamentul de plată semnat de reclamant a conținut aceeași perioadă: 28 decembrie 2005 - 11 ianuarie 2007, astfel încât este eronată afirmația făcută de judecătorul fondului conform căreia acesta nu cunoștea datele cursurilor pe care urma să le frecventeze.

Recurentul însuși avea cunoștință despre aceeași perioadă în care și-a achitat obligația de plată a cheltuielilor.

Faptul că ultimul curs s-a finalizat în data de 14 decembrie 2006 și nu în data de 11 ianuarie 2007 cum era prevăzut nu are relevanță asupra perioadei de pregătire și nu se poate considera că a avut o durată mai mică de 1 (un) an.

Actele normative și administrative incidente în speță, respectiv Legea nr. 138/1999, H.G. nr. 518/1995 și Ordinul nr. M/140 din 29 noiembrie 1999 obligă ca după terminarea diferitelor forme de pregătire în străinătate, cadrele militare să-și desfășoare activitatea la B., cel puțin 5 (cinci) ani pentru cele care frecventează forma de pregătire cu durata de 1-3 ani (art. 4 alin. (1) lit. b) din ordin).

În acest scop, cadrele militare semnează un angajament.

Având în vedere că forma de pregătire din cuprinsul ivitației-ordin de călătorie era de peste 1(un an), Înalta Curte apreciază că aceasta coincide cu misiunea pentru care a fost trimis în străinătate reclamantul, neputându-se face o distincție între durata strictă a cursurilor și durata celorlalte perioade, când militarul s-a aflat în călătorie sau a exercitat o muncă de voluntariat, fără să înștiințeze recurentul de finalizarea stagiului.

Față de acestea, în temeiul art. 497 N.C.P.C. coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul va fi admis și în consecință se va casa sentința atacată, respingându-se acțiunea ca neîntemeiată, fără a mai fi necesar a se face o analiză a efectelor anulării deciziei emise de C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de B. împotriva sentinței nr. 2194 din 28 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată.

Respinge acțiunea, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 martie 2015.