ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 90/2014

Deliberând asupra cauzei de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., reține următoarele: Prin decizia civilă nr. 769A din 26 octombrie 2011 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă B.B.J.K. împotriva sentinței civile nr. 538 din 9 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă. Împotriva acestei decizii reclamanta B.B.J.K. a declarat recurs, în cuprinsul căruia a solicitat și repunerea în termenul de declarare a recursului. A arătat reclamanta că decizia curții de apel nu i-a fost legal comunicată, invocând în acest sens regulamentul CE nr. 1393/2007, care prevede că „Actele judiciare sunt transmise direct și în cel mai scurt timp”, fiind însoțite de un formular tradus în limba oficială a statului membru în cauză.

Prin încălcarea acestor prevederi legale comunitare, care au prioritate în dreptul intern al României, procedura de comunicare a deciziei atacate este nelegală, pentru că nu a dat, în realitate, posibilitatea părții de a lua efectiv cunoștință de conținutul acesteia. A solicitat admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului. Analizând cererea de repunere în termenul de recurs și respectiv excepția tardivității recursului, Înalta Curte constată următoarele: Conform art. 103 C. proc. civ. „Neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei”.

În cuprinsul cererii de repunere în termenul de declarare a recursului, reclamanta a învederat că procedura de comunicare a deciziei atacate este nelegală, întrucât nu ar fi fost întocmită conform cu regulamentul CE nr. 1393/2007. Această susținere este nefondată, pentru următoarele considerente: Sistemul prevăzut de Regulamentul CE nr. 1393/2007 urmărește să instituie un mecanism de notificare și de comunicare intracomunitar ce are ca finalitate buna funcționare a pieței interne, după cum se reține în hotărârea Curții Europene de Justiție (Camera întâi) din 19 decembrie 2012, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 T.F.U.E. de S¹d Rejonowy w Koszalinie (Polonia).

Regulamentul CE nr. 1393/2007 prevede el însuși, în secțiunea 2, alte mijloace de transmitere posibile, fără să stabilească de altfel o ierarhie între acestea (hotărârea din 9 februarie 2006, Plumex, C‑473/04, Rec.), precum transmiterea pe cale consulară sau diplomatică, precum și notificarea sau comunicarea prin intermediul agenților diplomatici sau consulari, prin intermediul serviciilor de curierat ori, la cererea oricărei persoane interesate, direct prin intermediul funcționarilor judiciari, al autorităților sau al altor persoane competente din statul de primire. Aceste reguli de comunicare nu sunt incompatibile cu prevederile C. proc. civ., varianta în vigoare la momentul declarării căii de atac a recursului, care prevede la art. 112 C. proc.

civ. că partea care locuiește în străinătate, va arăta și domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul”. Reclamanta s-a conformat acestor prevederi legale din dreptul intern român, alegând-și domiciliul la sediul avocatului ales, respectiv București str. T., sector 6, încă din data de 9 aprilie 2010, unde a fost legal citată pe toată durata procesului. Așadar, instanța constată că afirmația recurentei, în sensul că decizia recurată nu ar fost comunicată la sediul avocatului ales este nefondată. Înalta Curte constată că prin cererea de apel reclamanta și-a ales domiciliul pentru comunicarea actelor de procedură la sediul avocatului ales, iar pe parcursul procesului nu a învederat instanței schimbarea acestui domiciliu ales.

Împrejurarea că dovada de comunicare a deciziei atacate a fost afișată la sediul avocatului ales, acesta nesemnând pentru primirea ei, nu constituie motiv temeinic de repunere în termenul de declarare a recursului, nefiind dovedită situația în care partea ar fi fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei să ia cunoștință de decizia în cauză. În consecință, la adresa avocatului ales i-a fost comunicată reclamantei decizia atacată, la data de 2 decembrie 2011. Potrivit art. 301 C. proc. civ. recursul trebuia declarat în termenul legal de 15 zile, calculat de la această dată, termen care a expirat la data de 18 decembrie 2011. În cauză, recursul a fost declarat la data de 11 decembrie 2012, cu depășirea termenului legal.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 103 C. proc. civ., va respinge cererea de repunere în termen, ca neîntemeiată și, în consecință, în raport de dispozițiile art. 301 C. proc. civ. va respinge recursul, ca tardiv formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca neîntemeiată cererea de repunere în termenul de declarare a recursului, formulată de reclamanta B.B.J.K. Respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamanta B.B.J.K. împotriva deciziei civile nr. 769A din 26 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 ianuarie 2014.