ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 785/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 785/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Prin cererea

formulată la 1 februarie 2008, reclamanții S.N. și S.N., au solicitat instanței

- în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București

prin Primar General - să oblige pârâții la restituirea prețului actualizat,

plătit pentru apartamentul nr. 2, situat în București, sector 2 și respectiv la

plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului.

La 1 iunie 2009,

reclamanții și-au precizat acțiunea, arătând că înțeleg să solicite obligarea

pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, la plata prețului de piață al

nemișcătorului.

Pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice a formulat cerere în garanție, prin care a solicitat

obligarea chematei în garanție S.C. Apolodor S.A. la plata comisionului de 1%

încasat la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu

reclamanții.

La 3 iunie 2009,

urmare decesului reclamantei S.N., au fost introduși în cauză moștenitorii

S.C.V. și S.A.

După un prim ciclu

procesual, finalizat prin trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului, în

vederea soluționării cererii vizând plata despăgubirilor pentru îmbunătățirile

necesare și utile aduse imobilului, Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

prin Sentința nr. 1.701 din 21 septembrie 2012, a admis cererea și în

consecință a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, să plătească

reclamanților suma de 15.107 euro, echivalent în lei la data plății,

reprezentând îmbunătățirile necesare și utile aduse apartamentului ce a făcut

obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 2232/1997, încheiat între

reclamanții Stanciu și Primăria Municipiului București, reprezentată de S.C. A.

S.A.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut în esență că, la data formulării cererii, art.

48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prevedea că, chiriașii au dreptul la

despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință

prin îmbunătățirile necesare și utile, iar în cazul în care imobilul care se

restituie, a fost preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire revine

statului sau unității deținătoare.

În același sens este

și art. 48.3. din Normele metodologice de punere în aplicare a Legii nr.

10/2001 potrivit căruia dacă imobilul respectiv a fost preluat fără titlu

valabil, obligația de despăgubire către chiriaș revine statului sau unității

deținătoare.

Ca atare, opțiunea

între cele două categorii alternative de debitori ai obligației de despăgubire

aparține creditorului obligației de despăgubire.

Or, dacă

îmbunătățirile necesare și utile au fost făcute la cererea expresă sau cu

acordul expres al locatorului, debitorul obligației de restituire a

despăgubirilor este unitatea deținătoare.

Prin urmare,

Tribunalul a constatat că pe acest capăt de cerere, atât pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului cât și pârâtul

Municipiul București au calitate procesuală pasivă, aceasta fiind justificată

de dispozițiile legale în vigoare la momentul sesizării instanței.

De asemenea, se

arată, potrivit celor reținute în ciclul procesual anterior, cu putere de lucru

judecat, preluarea imobilului de către stat s-a făcut fără titlu valabil, iar

îmbunătățirile necesare și utile aduse de reclamanți apartamentului, au fost

evaluate la suma de 15.107 euro, astfel cum s-a stabilit prin raportul de

expertiză tehnică în specialitatea construcții și evaluare imobiliară, depus la

dosar.

În consecință, văzând

și manifestarea de voință a reclamanților în sensul obligării Ministerului de

Finanțe, în calitate de reprezentant al statului, la plata îmbunătățirilor

necesare și utile aduse imobilului, tribunalul a admis cererea și a dispus

obligarea pârâtului la plata sumei de 15.107 euro, echivalent în lei la data

plății.

În temeiul art. 274

C. proc. civ. același pârât a fost obligat să plătească reclamanților

cheltuieli de judecată în cuantum de 3.000 RON din care 2.000 RON reprezintă

onorariu de avocat și 1.000 RON onorariu de expert.

Soluția a fost

menținută de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, care, prin Decizia nr. 60 A din 26 februarie 2013, a

respins ca nefondat apelul formulat de pârât, pe care l-a mai obligat la plata

sumei de 1.000 lei către intimații-reclamanți, reprezentând cheltuieli de

judecată, reduse conform art. 274 (3) C. proc. civ.

Pentru a decide

astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că, din perspectiva

aplicării în timp a prevederilor art. 48 din Legea nr. 10/2001, acestea sunt

dispoziții de drept substanțial care, se aplică în forma în care erau în

vigoare la data sesizării instanței, în considerarea caracterului previzibil pe

care trebuie să-l aibă legea.

Or, potrivit alin.

(3) al textului în discuție, în forma în vigoare la data de 1 februarie 2008

(data introducerii acțiunii) în cazul în care imobilul ce se restituie a fost

preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire revine statului sau

unității deținătoare, creditorul acestei obligații având drept de opțiune în

ceea ce privește alegerea debitorului, cu excepția situației în care

îmbunătățirile necesare și utile au fost făcute la cererea expresă sau cu

acordul expres al locatorului, caz în care debitorul obligației de plată a

despăgubirilor, este unitatea deținătoare, ipoteză care, se reține, nu se

regăsește în speță.

Față de aceste

dispoziții legale, conchide instanța de apel, și de împrejurarea că, în cauză,

preluarea fără titlu valabil a imobilului a fost dovedită și reținută cu putere

de lucru judecat, rezultă că intimații-reclamanți aveau posibilitatea de a

chema în judecată, pentru plata contravalorii îmbunătățirilor cu caracter

necesar și util, la alegere, fie Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, fie Municipiul București.

Aceștia au optat însă

a se îndrepta împotriva Statului Român, astfel că sentința apelată este legală

și temeinică sub aspectul stabilirii titularului obligației de plată; în

consecință, criticile prin care apelantul a susținut că nu are legitimare procesuală

pasivă în raportul juridic dedus judecății au fost privite, ca neîntemeiate.

Tot astfel, ca o

consecință a caracterului neîntemeiat al criticilor care au vizat obligația

principală, instanța de control judiciar a reținut caracterul nefondat și al criticilor

privind greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată, pentru lipsa

culpei procesuale.

Astfel, de vreme ce

s-a reținut că apelantul-pârât are legitimare procesuală pasivă și a fost

obligat la plata unei sume de bani pe care a contestat-o, acesta a căzut în

pretenții la judecata în primă instanță, astfel că este în culpă procesuală și

în mod corect a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate de

reclamanți, la cererea acestora din urmă.

Curtea de apel a mai

reținut că, deși prin cererea de apel, apelantul-pârât a solicitat

"respingerea cauzei pe fond, ca neîntemeiată", acesta nu a formulat

critici care să pună în discuție însăși temeinicia cererii de obligare la plata

sumei de 15.107 euro, care să necesite o examinare distinctă.

În cauză, a declarat

recurs în termen legal, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice care, invocând

temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, cu modificările

ulterioare, aplicabil cauzei de față, critică decizia dată în apel, după cum urmează:

- în mod greșit s-a

respins excepția lipsei calității procesuale pasive, menținându-se în sarcina

Ministerului Finanțelor Publice obligația de plată pentru suma de 15.107 euro,

echivalent în lei la data plății, reprezentând îmbunătățirile necesare și utile

aduse imobilului.

Astfel, se arată că,

contrar legii, instanțele au legitimat procesual Ministerul Finanțelor Publice,

considerând că acesta este una și aceeași persoană cu Statul român prin

Ministerul Finanțelor Publice, făcându-se "o gravă" confuzie între

cele două entități juridice.

Or, se arată, în

prezenta cauză Ministerul Finanțelor Publice nu are legitimare procesuală

întrucât nu există identitate între cel care este titularul obligației din

raportul juridic de desdăunare și cel care trebuie să stea în judecată în

calitate de pârât și anume Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

subiect de drept total distinct.

De altfel,

deposedarea reclamanților de apartamentul în litigiu, în urma desființării

contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă,

întrunește condițiile unei tulburări de drept, prin fapta unui terț, de natură

să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului,

respectiv a Primăriei Municipiului București, prin mandatar S.C. Apolodor S.A.

Ca atare, calitatea

procesuală pasivă în cauza dedusă judecății îi aparținea Primăriei Municipiului

București.

- instanțele au

aplicat greșit prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., dispunând

nejustificat obligarea pârâtului la plata sumelor de 3.000 RON, la fond și

1.000 RON, în apel, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Astfel, cuantumul

onorariului avocațial - cuvenit prin prisma proporționalității sale cu

amplitudinea și complexitatea activității depuse - este exagerat, cauza neputând

fi apreciată ca având o complexitate majoră, care să justifice acordarea unor

astfel de onorarii.

Pe de altă parte,

conchide recurentul, nu poate fi reținută nici culpa sa procesuală, în

condițiile în care nu a dat dovadă de rea credință ori neglijență și nu se face

vinovat de declanșarea litigiului.

Recursul se privește

ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.

Se impune a preciza,

de la început, că în ciclul procesual anterior a fost dezlegată, cu putere de

lucru judecat, chestiunea vizând încheierea contractului de vânzare-cumpărare

al apartamentului în litigiu, cu încălcarea prevederilor art. 9 al Legii nr.

112/1995.

Desființarea

contractului de vânzare-cumpărare, încheiat în baza actului normativ mai sus

citat, reprezintă cauza juridică a acțiunii în pretenții la îndemâna

cumpărătorului, fondată pe dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001.

Potrivit alin. (1) al

textului (în redactarea în vigoare la data introducerii acțiunii) cei care au

avut calitatea de chiriași ai imobilelor supuse retrocedării au dreptul la

despăgubire pentru sporul de valoare adus acestora, prin îmbunătățirile

necesare și utile.

Cu referire la

ipoteza în care imobilul ce se restituie a fost preluat fără titlu valabil,

alin. (3) al aceluiași articol dispune că obligația de restituire revine

statului sau unității deținătoare.

Ca atare, legea

instituia un drept de opțiune în favoarea creditorului obligației de

despăgubire.

Ulterior, prin Legea

nr. 1/2009, a fost schimbat subiectul pasiv al acestei obligați, modificându-se

persoana debitorului care, este persoana îndreptățită, respectiv cel care a

beneficiat de restituirea nemișcătorului.

În contextul în care,

așa cum s-a arătat, acțiunea a fost introdusă la 1 februarie 2008, anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, conflictul de legi în timp a fost

corect soluționat de instanțe în baza principiului neretroactivității legii

noi, și nu a principiului tempus regit actum, câtă vreme modificările aduse nu

privesc norme de procedură.

Așa cum judicios a

observat instanța de apel, făcând trimitere și la prevederile art. 48.3 ale

H.G. nr. 250/2007, privind normele metodologice de aplicare a Legii nr.

10/2001, opțiunea între cele două categorii alternative de debitori ai

obligației de despăgubire, aparține creditorului acestei obligații, cu excepția

situației în care îmbunătățirile necesare și utile au fost făcute la cererea

expresă sau cu acordul locatorului, situație în care obligația de acordare a

despăgubirilor pentru îmbunătățirile necesare și utile, revine unității

deținătoare.

Cât privește

susținerea recurentului, referitoare la "confuzia" făcută de instanțe

între cele două persoane juridice, Statul Român și respectiv Ministerul

Finanțelor Publice - este de observat că Statul, nu poate fi privit ca o

entitate abstractă, prin raportare la prevederile art. 50 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, Ministerul Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului Român,

legitimându-se astfel procesual pasiv și în raportul juridic dedus judecății,

în ce privește cererea de obligare la plata despăgubirilor pentru sporul de

valoare adus imobilului (prin îmbunătățirile necesare și utile) atâta vreme cât

reclamanții și-au exprimat opțiunea privind alegerea debitorului, opțiune

permisă de art. 48 din lege, în redactarea anterioară modificărilor operate

prin Legea nr. 1/2009.

Recursul nuanțează

chestiunea calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor

Publice, cu referire și la prevederile art. 1337 și 1341 C. civ. de la 1864,

motivându-se faptul că răspunderea pentru evicțiune se angajează în sarcina

vânzătorului care, în speță, este Primăria Municipiului București, în timp ce

recurentul are calitatea de terț față de actul juridic al înstrăinării.

Critica nu poate fi

primită întrucât se întemeiază pe dispozițiile dreptului comun referitoare la

răspunderea pentru evicțiune or, materia este reglementată de legea specială.

Așa cum s-a arătat,

temeiul juridic al cererii dedusă judecății este art. 48 alin. (1) și (3) din

Legea nr. 10/2001, în redactarea în vigoare la data inițierii demersului

judiciar, a cărui aplicare în mod corect au făcut-o instanțele, tranșând

problema raportului dintre norma generală și cea specială.

Nefondată este și

critica vizând obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor

de judecată către reclamanți, față de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., potrivit cărora, partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la

cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Dispoziția legală

menționată prevede o singură condiție pentru obligarea uneia dintre părțile

litigante la plata cheltuielilor avansate de cealaltă parte pe parcursul

desfășurării procesului, anume faptul că aceasta să fi căzut în pretenții,

adică să fi pierdut procesul.

Nu poate fi primită

susținerea recurentului potrivit căreia culpa procesuală și deci, obligația de

a plăti cheltuielile de judecată, aparține Primăriei Municipiului București,

prin mandatar S.C. A. S.A., parte în contractul de vânzare-cumpărare nr.

2.232/1997 întrucât, din moment ce tribunalul a admis acțiunea reclamanților,

în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și l-a obligat pe

acesta să plătească valoarea îmbunătățirilor, necesare și utile aduse

apartamentului, acesta a căzut în pretenții, devenind perfect aplicabile

dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

Tot astfel, menținând

soluția dată de tribunal în ce privește obligarea pârâtului Ministerul

Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumelor solicitate prin acțiune,

în mod judicios Curtea de Apel a reținut și obligația acestuia de a plăti

cheltuielile de judecată pentru fond și apel, tot cu aplicarea corectă a

prevederilor art. 274 C. proc. civ.

Așa fiind, față de

cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva

Deciziei civile nr. 60A din 26 februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă.

Obligă recurentul

pârât la plata sumei de 1.500 RON către intimații reclamanți.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 martie 2014.

Procesat de GGC - AM