ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7026/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 332 din 14 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a V a civilă, s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a contestatorului G.G., formulată de pârâții D.G.F.P. Prahova, C.N. Poșta Română și A.V.A.S.; s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune formulată de pârâta D.G.F.P. Prahova; s-a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților D.G.F.P. Prahova, Consiliul local Ploiești, Prefectura Județului Prahova, SC R. SA, A.V.A.S.; Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

S-a respins cererea formulată de reclamantul G.G. în contradictoriu cu D.G.F.P. Prahova, Consiliul Local Ploiești, Prefectura Județului Prahova, SC R. SA, A.V.A.S., Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesual pasivă și ca neîntemeiată în contradictoriu cu pârâta C.N. Poșta Română.

Pentru a dispune în acest sens, tribunalul a reținut următoarele considerente:

Prin notificarea nr. 2929 din 3 aprilie 2001 adresată Prefecturii Județului Prahova, petentul G.G. a solicitat acordarea de despăgubiri bănești, în conformitate cu art. 36 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, pentru imobilul situat în Ploiești, Piața V. (fostă Piața S., fost G.D., județul Prahova) imobil care a fost demolat, în locul său fiind ridicată actuala construcție a P.T.T.R., invocând că este posesorul a aproximativ 6% din capitalul social al Băncii U., ce a avut sediul în imobilul sus menționat, părinții săi G.G. și G.A., al căror moștenitor este, fiind acționari la această bancă.

Notificarea a fost înaintată de către Prefectura Prahova către C.N. Poșta Română SA.

Prin Hotărârea nr. 37 din 29 martie 2002 C.N. Poșta Română SA a dispus respingerea cererii de retrocedare a imobilului, reținându-se că din actele depuse de reclamant rezultă că imobilul a aparținut Societății Anonime Banca U., astfel că cererea nu se încadrează în art. 3 din Legea nr. 10/2001.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, instanța a reținut că este neîntemeiată deoarece reclamantul este cel care a formulat notificarea ce a fost respinsă prin hotărârea C.N. Poșta Română.

În ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune s-a reținut, de asemenea, că este neîntemeiată deoarece reclamantul nu a formulat o acțiune în pretenții pentru plata de despăgubiri ca urmare a exproprierii imobilului, ci ca urmare a parcurgerii procedurii prealabile prevăzute de Legea nr. 10/2001, notificarea fiind formulată în termen legal.

În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților D.G.F.P. Prahova, Consiliul Local Ploiești, Prefectura Județului Prahova, SC R. SA, A.V.A.S. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice s-au reținut următoarele:

Notificarea a fost adresată Prefecturii Județului Prahova care a înaintat-o unității deținătoare și anume pârâta C.N. Poșta Română SA care a și emis decizia contestată și deci, numai această pârâtă are calitate procesuală pasivă.

S-a reținut ca fiind nefondată susținerea reclamantului, în sensul că potrivit art. 22 notificarea înregistrată face dovada deplină în fața oricărei autorități, că toate pârâtele chemate în judecată ar avea obligația de a soluționa notificarea sau că le-ar fi opozabilă hotărârea de stabilire a despăgubirilor.

Referitor la susținerea reclamantului potrivit cu care ar avea calitate procesuală pasivă și SC R. SA, deoarece și ea ar deține parte din imobil, s-a reținut de către instanță că, atâta timp cât nu a fost investită cu soluționarea notificării, aceasta nu poate avea calitate procesual pasivă.

Pe fondul contestației, tribunalul a reținut că reclamantul este moștenitor al părinților săi G.G. și G.A., conform certificatelor de moștenitor nr. M1. și M2., care au avut calitatea de acționari ai unei persoane juridice.

S-a mai reținut că potrivit art. 31 din Legea nr. 10/2001, persoanele arătate la art. 3 alin. (1) lit. b) din acest act normativ au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale, însă probele administrate de reclamant nu sunt suficiente pentru a se stabili toate elementele cerute de Legea nr. 10/2001 în vederea calculării ponderii participației autorilor reclamantului, deoarece deși a depus acțiunile nominative pe care le-au deținut părinții săi, nu a dovedit structura acționarului la momentul naționalizării.

În ce privește situația juridică a imobilului pentru care se pretind măsuri reparatorii s-a reținut că acesta a fost proprietatea Băncii U.F.P. și este compus din teren în suprafață de 1790 mp situat în Ploiești, Bd. I., din care o suprafață de 1040 mp, ocupată de clădiri distruse sau deteriorate în urma bombardamentului, a fost expropriat în baza Legii nr. 171 din 31 mai 1947.

Astfel, prin decizia de expropriere nr. 11 din 15 septembrie 1948 emisă de Curtea de Apel București, secția a II-a civilă, a fost declarată expropriată proprietatea Societ Ano Rom I. din piata G.I.v.S., compusă din teren în suprafață de 1657,92 mp, în cauză nefiind aplicabile dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, deoarece din probele administrate nu rezultă că Banca U.F.P. s-ar fi transformat în societate imobiliară.

Instanța a mai reținut că la dosarul cauzei nu s-a depus titlul de proprietate care să ateste deținerea terenului în patrimoniul Societății Anonime Banca U. la care autorii reclamantului au fost acționari.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul G.G.

Prin decizia civilă nr. 498 A din 8 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul declarat de reclamant, precum și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârâta C.N. Poșta Română SA.

Pentru a pronunța această hotărâre, curtea a reținut următoarele considerente:

Din toate probele administrate, inclusiv răspunsurile date de Ministerul Administrației și Internelor - Arhivele Naționale nu s-a putut identifica un act de proprietate pe numele Banca U.F.P.

La dosar s-a depus doar o matricolă pe perioada 1955 – 1957 din care rezultă că proprietar al imobilului din str. S. a fost I.O.L.L. Căminul, terenul având o suprafață de 1062 mp.

Din încheierea de ședință nr. 6444 din 15 septembrie 1948, pronunțată în Dosarul nr. 746/1948 al Curții de Apel București, secția a III a civilă, rezultă că s-a dispus exproprierea proprietății Societ. Ano. Rom. I. din str. Piața S. și trecută în proprietatea Direcției Generală P.T.T., autoarea cererii de expropriere.

Din compararea conținutului matricolei depusă la dosar cu încheierea de ședință nr. 6444 din 15 septembrie 1948, rezultă că este vorba de aceeași adresă S., dar cu dimensiuni diferite ale terenului.

În anul 1955, terenul apare în proprietatea I.O.L.L. Căminul, pe teren găsindu-se și o clădire pentru care aceasta plătea impozit.

Din aceeași încheiere, rezultă că în afară de terenul expropriat de la Societ. Ano. Rom. I. au mai fost expropriate și construcții, precum și împrejmuirea din fier de la fațadă.

Reclamantul afirmă că toate construcțiile au fost bombardate în 1945.

Cu toate acestea, dacă s-ar lua în considerare susținerea reclamantului că Banca U. s-a transformat în Societ. Ano. Rom. I., atunci încheierea de ședință contrazice susținerile sale cu privire la construcții, de vreme ce în anul 1948 existau construcțiile.

Reclamantul nu a făcut în nici un fel dovada că terenul expropriat s-a aflat în patrimoniul fostei Bănci U. după data de 6 martie 1945 pentru a fi aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte, într-un înscris sub semnătură privată se afirmă că Societ. Ano. Rom. I. ar fi fost proprietară încă din anul 1944 și că averea expropriată a fost proprietatea celor 280 de salariați sindicaliști, funcționari particulari din industrie și instituții economice din Ploiești, iar 25% din valoare era proprietatea Sindicatului funcționarilor particulari din Ploiești.

Este adevărat și faptul că la dosar se mai află un înscris, dar nesemnat, în care se arată că Banca U. s-ar fi transformat în Societ. Ano. Rom. I.

Nu există însă nici un înscris din care să rezulte modul în care a operat aceasta pretinsă transformare, respectiv de transmitere a activului și pasivului fostei Bănci U.

În consecință, Curtea a apreciat că reclamantul nu a făcut în nici un fel dovada că a fost asociat la Societ. Ano. Rom. I. și de asemenea nu a făcut dovada că Banca U. a avut în proprietate terenul pretins după 6 martie 1945 și că acest teren a fost preluat de stat.

Faptul că terenul expropriat de la Societ. Ano. Rom. I. ar fi unul și același cu terenul pe care l-a avut Banca U. înainte de anul 1944 nu-l îndreptățește pe reclamant la măsuri reparatorii, atâta timp cât nu a făcut dovada că a fost și acționar la Societ. Ano. Rom. I., prin preluarea acționarilor fostei Bănci U.

Cu privire la motivul de apel vizând greșita admitere a excepțiilor lipsei calității procesual pasive, Curtea a considerat ca fiind nefondat, deoarece în calea contestației întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 au calitatea de părți titularul notificării și persoana care a răspuns la notificări, deoarece numai între acestea s-a stabilit un raport juridic de drept substanțial.

Faptul că toți pârâții chemați în judecată ar fi beneficiat într-un mod sau altul de expropriere este nerelevant, deoarece obligația de a răspunde la notificare aparține numai deținătorului imobilului și nu oricărei alte persoane care ar fi beneficiat de bunul expropriat.

Nu se poate reține încălcarea de către instanță a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, deoarece acest text de lege privește doar opozabilitatea depunerii în termen a notificării și nu o obligație erga omnes de a răspunde la notificare.

Este adevărat faptul că C.N. Poșta Română SA avea obligația să emită decizie numai pentru partea din imobil pe care o deține, dar acest fapt nu atrage calitatea procesual pasivă a SC R. SA, atâta timp cât aceasta nu a fost sesizată cu notificare și nu a soluționat notificarea.

Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs reclamantul G.G., în susținerea căruia a formulat următoarele critici:

În dezvoltarea primului motiv de recurs, recurentul arată că a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, în calitate de persoană îndreptățită, prin care a solicitat măsuri reparatorii în echivalent valoric pentru imobilul (construcție și teren) proprietatea Băncii U.

Potrivit art. 21 din Lege notificarea a fost înregistrată la Prefectura in a cărei raza s-a aflat imobilul preluat abuziv.

Prefectura județului Prahova a înaintat notificarea către CN Posta Romana SA, care deținea imobilul împreună cu pârâta SC R. SA.

Susține recurentul că împrejurarea că nu a notificat unitățile deținătoare ale imobilului, pentru că un a știut că acestea dețin imobilul, nu poate avea ca efect pierderea dreptului la despăgubiri, respectiv pierderea dreptului de a beneficia de dispozițiile legii speciale.

Ambele unități deținătoare aveau obligația de a soluționa notificarea emițând dispoziția in condițiile procedurii prevăzute de art. 21 din Lege.

Instanțele de fond și apel au pronunțat hotărâri lovite de nulitate întrucât în mod greșit au admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC R. SA, motiv pentru care recurentul susține că se impune admiterea recursului, casarea hotărârilor și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

Totodată, susține că instanțele de fond și apel au pronunțat hotărâri nelegale, întrucât nu s-au pronunțat asupra excepției inadmisibilității și prematurității invocate de SC R. SA, motivarea instanței de apel cu privire la această susținere fiind în sensul că prin nesoluționarea excepției nu s-a adus niciun prejudiciu reclamantului și nu ar fi condus la realizarea unui folos al acestuia, cu alte cuvinte reclamantul un avea niciun interes in soluționarea excepției.

Și pentru acest motiv, susține recurentul că se impune admiterea recursului întrucât în dispozitivul hotărârii nu s-a dispus asupra admiterii sau respingerii excepțiilor, deși instanța avea obligația potrivit art. 137 C. proc. civ. sa se pronunțe asupra excepțiilor înainte de a intra in finalul dezbaterilor.

Recurentul susține ca hotărârile sunt nelegale și sub aspectul respingerii pe fond a contestației.

Curtea de Apel a reținut că reclamantul nu a făcut niciun fel de dovadă că a fost asociat la Societ. Ano. Rom. I. și că Banca U. a avut in proprietate terenul pretins, care după data de 06 martie 1945 a fost preluat de stat.

Recurentul susține că a depus la dosar înscrisuri cu care a dovedit că proprietatea Societ. Ano. Rom. I. cu sediul in Ploiești, str. Piața S. a fost expropriată și trecută în proprietatea Direcției Generale P.T.T., autoarea cererii de expropriere, situație ce rezultă din încheierea de ședință nr. 6444 din 15 septembrie 1948 pronunțata in Dosarul nr. 746/1948 al Curții de Apel București, secția a III a civilă.

Mențiunea din încheierea de ședința nr. 6444/1948, în sensul că pe terenul situat in str. S. se aflau construcții și o împrejmuire de fier nu contrazice afirmațiile reclamantului-recurent în sensul că toate construcțiile au fost bombardate.

De altfel, în motivarea notificării adresată Prefecturii Județului Prahova, reclamantul a arătat că solicită acordarea de despăgubiri bănești in conformitate cu art. 36 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 pentru imobilul care a fost demolat, în locul său fiind ridicată actuala construcție a P.T.T.R.

Se mai susține că prin înscrisurile depuse, fotografiile și expertiza efectuată în cauză de expertul M.S., coroborate cu încheierea nr. 6444/1948 a Curții de Apel București și cu răspunsurile la interogatoriu dat de SC R. SA, a dovedit că imobilul expropriat este în prezent amplasat in Piața V. și a aparținut Băncii U. care a purtat și denumirea de Societ. Ano. Rom. I.

În faza apelului s-au făcut mai multe adrese la autoritățile Statului pentru a se depune titlul de proprietate pentru imobil, dar acestea au refuzat să dea informații sau să depună înscrisuri, recurentul susținând că refuzul nejustificat al autorităților de a comunica instanței datele care rezulta din actele și evidentele lor trebuie sancționat in temeiul art. 108

1

pct. 2 lit. f) C. proc. civ.

Se mai susține că instanța de apel nu a făcut nicio referire la originalul acțiunilor emise de Banca U. (și care se afla in Casa de valori a instanței) pe care părinții reclamantului-recurent le-au deținut în procent de 6%.

Examinând decizia recurată în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:

Ceea ce contestă în primul rând recurentul reprezintă împrejurarea că notificarea a fost soluționată de pârâta CN Poșta Română SA, deși aceasta deține doar o parte din imobil, cealaltă parte fiind deținută de pârâta SC R. SA, împrejurare în raport de care, în mod greșit s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a acesteia .

Critica este nefondată și nu poate fi primită pentru considerentele ce succed.

Având în vedere că obiectul prezentei cauze îl constituie contestația formulată împotriva dispoziției prin care a fost soluționată notificarea adresată în baza Legii nr. 10/2001, calitate procesuală pasivă are numai emitentul dispoziției contestate, astfel cum rezultă din conținutul art. 26 alin. (4) al Legii nr. 10/2001 care prevede expres că în situația atacării în justiție a dispoziției, entitatea care a emis această dispoziție va adopta o poziție procesuală raportată la probele de la dosar.

În acest mod au decis și instanțele de fond, statuând că au calitatea de părți, titularul notificării și persoana care a răspuns notificării, deoarece numai între acestea s-a stabilit un raport juridic de drept substanțial.

Este nerelevant faptul că toți pârâții chemați în judecată ar fi beneficiat într-un mod sau altul de expropriere, deoarece obligația de a răspunde la notificare aparține numai deținătorului imobilului sesizat cu notificare, în condițiile reglementate de Legea nr. 10/2001 și nu oricărei alte persoane care ar fi beneficiat de bunul expropriat.

Această concluzie se impune cu atât mai mult, față de dispozițiile legale menționate, în cadrul contestației întemeiată pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, cum este cazul în speță.

Ca atare, având în vedere că pârâta CN Poșta Română SA este persoana juridică care a emis decizia contestată, critica recurentului sub acest aspect nu poate fi primită.

Mai susține recurentul că hotărârile instanțelor sunt nelegale, întrucât instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepțiilor inadmisibilității și prematurității invocate de SC R. SA, instanța de apel motivând critica cu privire la acest aspect în sensul că prin nesoluționarea excepțiilor nu s-a adus niciun prejudiciu reclamantului.

Și această critică este nefondată.

La termenul din 6 februarie 2008, instanța de fond a pus în discuția părților toate excepțiile invocate, iar în ce privește excepțiile inadmisibilității și prematurității invocate de SC R. SA, a apreciat că nu se impune examinarea distinctă a acestora, întrucât argumentele invocate în susținerea ei sunt aceleași ca în cazul excepției lipsei calității procesuale pasive, asupra căreia s-a pronunțat în sensul admiterii.

Oricum, așa cum a reținut în mod corect instanța de apel, reclamantul nu justifică interes în invocarea acestui aspect, întrucât excepțiile au fost invocate de un pârât, ca mijloc de apărare în favoarea sa, iar o eventuală nesoluționare a acestora l-ar putea prejudicia pe pârât și, nicidecum pe reclamant, care are interes să-i fie admisă acțiunea.

În ce privește fondul contestației, reclamantul formulează critici cu privire la situația de fapt și la probe, care

nu pot forma obiect al analizei acestei instanțe deoarece, în actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

Prin urmare, criticile care tind la schimbarea situației de fapt reținute în etapele procesuale anterioare nu pot fi analizate, neîncadrându-se în cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.

Î

n raport de probele administrate, curtea de apel a reținut următoarea situație de fapt:

Reclamantul este unicul moștenitor al autorilor săi, G.G. și G.A., conform certificatelor de moștenitor nr. M1. și M2., care au avut calitatea de acționari la Societatea Anonimă Banca U.

În ce privește situația juridică a imobilului pentru care reclamantul pretinde măsuri reparatorii, s-a reținut că acesta a fost proprietatea Băncii U.F.P. și este compus din teren în suprafață de 1790 mp situat în Ploiești, Bd. I., din care o suprafață de 1040 mp, ocupată de clădiri distruse sau deteriorate în urma bombardamentului, a fost expropriat în baza Legii nr. 171 din 31 mai 1947.

Instanța a mai reținut că la dosarul cauzei nu s-a depus titlul de proprietate care să ateste deținerea terenului în patrimoniul Societ. Ano. Banca U. la care autorii reclamantului au fost acționari.

Totodată, s-a reținut că reclamantul nu a făcut dovada că a fost asociat la Societ. Ano. Rom. I., de la care s-a preluat imobilul și de asemenea nu a făcut dovada că Banca U. a avut în proprietate terenul pretins și că acest teren a fost preluat de stat.

Ca atare, acesta este motivul pentru care a fost respinsă contestația formulată de reclamant, iar nu împrejurarea că nu a adresat notificarea unităților deținătoare ale imobilului, astfel cum se susține prin motivele de recurs.

Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de lege persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării abuzive a acestora.

Rezultă astfel că o condiție esențială pentru aplicarea drepturilor legii de reparație este aceea ca solicitantul (sau autorul său) să fi avut calitatea de proprietar al bunului preluat de stat, nefiind suficientă dovedirea statutului de

acționar

al autorului, ci și deținerea în proprietate de către persoana juridică a unui imobil, care să fi fost preluat

la

data naționalizării societății.

Or, în speță, reclamantul nu a făcut dovada că autorii săi au fost asociați la Societ. Ano. Rom. I. de la care s-a preluat imobilul și de asemenea nu a făcut dovada că Banca U., la care autorii lui au deținut acțiuni, a avut în proprietate terenul pretins și că acest teren a fost preluat de stat.

În fața instanței de recurs, cauza a suportat mai multe termene, din care unul dintre acestea, la solicitarea recurentului reclamant, în vederea depunerii la dosar a înscrisurilor în dovedirea pretențiilor sale. La termenul din 1 noiembrie 2012, recurentul a depus la dosar un set de înscrisuri, prin care însă nu poate face dovada că este îndreptățit la măsurile reparatorii prevăzute de legea specială.

Pentru considerentele expuse, în raport cu dispozițiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.G. împotriva deciziei civile nr. 498A din 08 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2012.