ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 670/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin Sentința civilă nr. 201 din 12 februarie 2007 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, s-a admis contestația formulată de reclamanta N.R.M., s-a constatat calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei, conform prevederilor Legii nr. 10/2001, pentru imobilul situat în București, sector 1, identificat conform raportului de expertiză întocmit de expert I.S., pe care instanța l-a omologat, respectiv: subsol 2 boxe și depozit, parter întreg cu excepția părților comune a 2 garaje și camera portarului; etaj 7 camera de serviciu; a obligat pârâta să emită decizie de restituire în natură a următoarelor părți din imobilul descris mai sus și marcat cu culoare roșie în raportul de expertiză; subsol 2 boxe și depozit (anexa 2a); parter 2 garaje și 1 magazie (anexa 2b); etaj 1 ap. 57 și ap. 58 (anexa 2c).

Pentru restul imobilului descris mai sus și marcat în raportul de expertiză cu culoare albastră, a fost obligată pârâta la măsuri reparatorii în conformitate cu Legea nr. 10/2001 respectiv; pentru ap. nr. 1 și ap. nr. 2 situate la parter (anexa 2 b); pentru apartamentul 4, 8 și 9 situate la etajul 1 (anexa 2 c) și pentru camera de serviciu situată la etajul 7 (anexa 2d). Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamata, cât și pârâtul: Apelurile astfel promovate au fost soluționate prin Decizia civilă nr. 203A din 13 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, în sensul respingerii lor ca nefondate. Această decizia a instanței de apel a fost atacată cu recurs de apelanta reclamantă.

Prin Decizia civilă nr. 287 din 21 ianuarie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală, a fost admis recursul și s-a dispus casarea în parte a deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului declarat de reclamanta apelantă. În rejudecarea apelului, cauza a fost înregistrată pe rolul Secției a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuala a Curții de Apel București sub nr. 3495/2/2009. La data de 19 noiembrie 2009, instanța de apel a admis cererea apelantei reclamante, de suspendare a judecării apelului, în condițiile art. 244 pct. 2 C. proc. civ., până la soluționarea în mod irevocabil a dosarului nr. 1803/299/2008 al Curții de Apel București (care avea ca obiect unul dintre spațiile care fac obiectul cererii de restituire soluționată prin dispoziția contestată în litigiul pendinte).

La data de 18 martie 2011, apelanta reclamantă a solicitat repunerea cauzei pe rol, această solicitare fiind admisă prin Încheierea de ședință din data de 28 aprilie 2011. La același termen de judecată - 28 aprilie 2011 - apelanta reclamantă a formulat o a doua cerere de suspendare a judecății, întemeiată pe aceleași dispoziții ale art. 244 pct. 1 din C. proc. civ., în raport de un alt dosar având ca obiect acțiune în revendicare - cu nr. 1802./3/2008 - ce se află în etapa rejudecării apelului după casare. Această nouă cerere de suspendare a judecății prezentului apel a fost respinsă, potrivit considerentelor expuse în încheierea de ședință din aceeași dată. Ulterior, Curtea a dispus administrarea în cauză a probei cu expertiză-probă a cărei administrare se impunea în puterea prevederilor art. 315 din C. proc.

civ., necesitatea efectuării acesteia fiind stabilită prin decizia de casare. Pentru administrarea acestei probe, instanța a stabilit în sarcina părților obligația de a plăti câte 1.000 RON cu titlu de onorariu provizoriu de expertiză. În pofida obligației astfel stabilite de instanță la termenul de judecată din data de 23 iunie 2011, apelanta reclamantă nu s-a conformat obligației procesuale ce îi revenea în decursul a trei termene de judecată care au fost acordate în acest scop - 15 septembrie 2011, 13 octombrie 2011 și 10 noiembrie 2011. În plus, deși părțile au fost înștiințate de expert cu privire la data efectuării lucrărilor la fața locului necesare identificării imobilului în litigiu, acestea nu au dat curs convocării expertului desemnat și, în aceste condiții, expertul a fost pus în imposibilitate de a da curs însărcinării primite din partea instanței.

La termenul de judecată din data de 10 noiembrie 2011, după ce a fost respinsă o nouă cerere a apărătorului apelantei de amânare a cauzei (motivată de necesitatea achitării onorariul de expertiză), cerere formulată în contextul solicitării de strigare a cauzei la începutul ședinței de judecată, ca fiind o amânare care nu comportă discuții, același apărător a învederat instanței că nu înțelege să mai rămână la strigarea dosarului potrivit ordinii în care era înscris în lista de ședință, și, deși a fost interpelat de instanță cu privire la formularea unei cereri de judecare în lipsă, a precizat că urmează a depune prin serviciul registratură o astfel de solicitare. La aceeași dată, constatând că nu s-a formulat/depus cerere de judecare în lipsă, Curtea a dispus suspendarea judecării apelului în conformitate cu prevederile art. 242 pct. 2 din C. proc.

civ. Apelanta a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei la data de 03 aprilie 2013. Primind această cerere, Curtea a stabilit termen pentru soluționarea ei la data de 23 mai 2013 și, totodată, a stabilit din oficiu ca la același termen să se discute și incidentul perimării cererii de apel. Constatând că de la data la care s-a dispus suspendarea judecării apelului pendinte - 10 noiembrie 2011 - și până la data la care apelanta a solicitat repunerea pe rol a cauzei - 03 aprilie 2013 - a trecut o perioadă mai mare de un an și reținând că în perioada suspendării judecății nu se impunea a fi îndeplinit din oficiu vreun act de procedură (în sensul dispozițiilor tezei a II-a a art. 248 alin. (1) C. proc.

civ.) Curtea a constatat că sunt întrunite condițiile legale care atrag sancțiunea perimării cererii de apei formulate de apelanta reclamantă N.R.M. În ce privește culpa apelantei pentru această situație, Curtea a apreciat că este dovedită de următoarele aspecte: În calitate de parte în proces, aceasta avea obligațiile ce rezidă din dispozițiile art. 129 alin. (1) coroborat cu art. 723 C. proc. civ., respectiv de a urmări desfășurarea și finalizarea procesului pendinte și de a-și exercita drepturile procesuale cu bună credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege.

În condițiile în care apelanta reclamantă nu a formulat cererea de reluare a cursului judecății înainte de împlinirea termenului de perimare de un an, deși o astfel de cerere era scutită de taxa de timbru, a formulat cererea de recurs împotriva încheierii de suspendare cu numai opt zile înainte de împlinirea termenului de perimare (respectiv la data de 02 noiembrie 2012); a lăsat să se suspende judecata recursului astfel promovat, lipsind chiar de la primul termen acordat, Curtea a apreciat că partea a adoptat o conduită procesuală menită să împiedice judecarea apelului pendinte, cu scopul de a se soluționa în prealabil acțiunea în revendicare (din dosarul nr. 1802./3/2008) în raport de care formulase cererea de suspendare a judecării prezentei cauze, conduită care nu numai că este contrară rigorilor stabilite prin art. 129 alin. (1) coroborat cu art. 723 din C. proc.

civ., dar tinde a lipsi de efecte soluția instanței de respingere a cererii de suspendare a judecății în temeiul prevederilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea respectivului dosar. Curtea a reținut că recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea cursului judecății nu poate fi calificat drept un act întrerupător de perimare - în sensul prevederilor art. 249 din C. proc. civ.

atâta vreme cât apelanta a manifestat un dezinteres evident față de judecarea acesteia, neprezentându-se la termenul de judecată stabilit și neformulând ulterior o cerere de reluare a judecării respectivului recurs, spre a dovedi că finalitatea actului de procedură astfel îndeplinit era aceea a "judecării procesului". Curtea a apreciat că toate aceste aspecte dovedesc fără echivoc conduita procesuală culpabilă a apelantei reclamante, respectiv faptul că pasivitatea sa în formularea unei cereri de reluare a cursului judecății nu a avut un scop legitim, astfel că acesteia îi sunt aplicabile prevederile art. 248 din C. proc. civ. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei la instanța de apel în vederea continuării judecății.

A invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3 și 9 C. proc. civ. În motivarea recursului a susținut că hotărârea instanței de apel prin care aceasta a constatat perimat recursul declarat împotriva încheierii de suspendare a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 3 și 9 C. proc. civ., întrucât numai Înalta Curte putea pronunța o hotărâre în acest sens, cu atât mai mult cu cât recursul a fost declarat în termen și nu este perimat. Cât privește constatarea perimării cererii de apel, susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că instanța s-a pronunțat asupra cererii de apel înainte ca Înalta Curte să soluționeze recursul declarat împotriva încheierii de suspendare, că apelul nu se putea perima atâta timp cât recursul împotriva încheierii de suspendare a fost declarat în termen, iar cererea de repunere pe rol a fost formulată până la împlinirea termenului de perimare.

Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed: Mai întâi, Înalta Curte observă că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., care reglementează situația în care hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii. Curtea de apel nu a constatat perimat recursul declarat de reclamantă împotriva încheierii de suspendare, așa cum greșit susține recurenta.

Instanța a constatat doar că judecata acestui recurs este suspendată ca urmare a neprezentării recurentei-reclamante la termenul de judecată, ceea ce dovedește un dezinteres evident pentru soluționarea căii de atac promovate, precum și lipsa scopului legitim al pasivității părții în ceea ce privește formularea unei cereri de reluare a cursului judecății. Așadar, în niciun caz nu s-ar putea susține teza încălcării competenței de ordine publică a unei alte instanțe, în speță a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Nefondate sunt și criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 249 C. proc. civ. "Perimarea se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes.". Recursul declarat de reclamantă împotriva încheierii de suspendare a judecății în temeiul dispozițiilor art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ. nu are caracterul unui act întrerupător al termenului de perimare. Aceasta deoarece, dacă pretinsul act de procedură nu are în vedere continuarea judecății, el nu poate întrerupe curgerea perimării. Or, așa cum în mod corect a reținut curtea de apel, momentul declarării acestui recurs (cu numai opt zile înainte de împlinirea termenului de perimare), neprezentarea la termenul de judecată stabilit de Înalta Curte de Casație și Justiție unită cu lipsa unei cereri de judecare a cauzei în lipsă, neformularea unei cereri de repunere pe rol a acestei pricini, sunt argumente pertinente în favoarea concluziei că finalitatea actului de procedură astfel îndeplinit nu era a aceea a soluționării procesului.

Dimpotrivă, întreaga conduită procesuală a recurentei-reclamante a fost de tergiversare a judecății în această cauză, în scopul soluționării prealabile a unei alte cereri, în revendicare, în raport cu care curtea de apel respinsese cererea de suspendare a judecății întemeiată pe dispozițiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Această conduită echivalează cu încălcarea obligației de exercitare a drepturilor procesuale cu bună credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege, prevăzută de art. 723 C. proc. civ. Cum perimarea este o sancțiune procesuală care se bazează pe prezumția de desistare a părții de la cererea făcută, dedusă din faptul nestăruinței vreme îndelungată în judecată, prezumție ce nu a fost înlăturată în cauza pendinte, Înalta Curte constată că aceasta a fost corect aplicată de instanța de apel.

Pentru considerentele expuse, recursul declarat de reclamanta N.R.M. va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta N.R.M. împotriva Deciziei civile nr. 123 din 20 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de munca și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 februarie 2014. Procesat de GGC - AM