ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6011/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6011/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

1286 din 30 octombrie 2006, pronunțată de Tribunalul Sibiu în Dosarul civil nr.

931/85/2006, a fost respinsă contestația formulată de către contestatorii C.M.,

M.C. și G.C., prin mandatar M.L., în contradictoriu cu pârâtul Primarul

municipiului Sibiu.

Pentru a se pronunța

această sentință s-au reținut următoarele:

Conform

C.F. Sibiu proprietari au fost C.S. și C.M.

Imobilul

a trecut în proprietatea Statului Român în baza Decretului nr. 223/74 prin

Decizia nr. 100/1987 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular Județean

Sibiu, fără plata de despăgubiri.

Ulterior,

imobilul a fost înstrăinat chiriașilor D.E. și A. conform Legii nr. 112/1995 -

prin contractul de vânzare cumpărare din 1998. Contractul a fost atacat de

foștii proprietari C., iar prin sentința civilă nr. 9305/2001 irevocabilă

acesta a fost menținut.

C.M.

și S. au formulat notificare conform Legii nr. 10/2001 și au solicitat

restituirea în natură a imobilului iar intimatul, prin Dispoziția din 2006, a

respins cererea de restituire în natură însă s-a propus Comisiei Centrale

pentru stabilirea despăgubirilor acordarea de titluri de despăgubire.

Reclamanții-contestatori,

au calitate de persoane îndreptățite, conform art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001,

imobilul a fost preluat abuziv conform art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001

însă, urmare a faptului că imobilul a fost înstrăinat în mod legal și

irevocabil foștilor chiriași, restituirea în natură nu mai este posibilă. Legea

nr. 10/2001 instituie regula restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv,

însă în situația în care restituirea în natură nu mai este posibilă se acordă

măsuri reparatorii.

Nemaifiind

posibilă restituirea în natură conform art. 1 și 9, în baza art. 18 din Legea nr.

10/2001 se pot acorda doar măsuri reparatorii prin echivalent, s-a respins

contestația formulată și s-a menținut dispoziția atacată ca temeinică și

legală.

Împotriva

acestei sentințe au formulat apel contestatorii, solicitând admiterea apelului,

schimbarea în totalitate a sentinței instanței de fond, în sensul de a dispune

anularea Dispoziției din 2006 emisă de Primarul Municipiului Sibiu, și

obligarea intimatului la emiterea unei noi dispoziții de restituire în natură

pentru imobilul înscris în C.F. Sibiu, în suprafață de 373 mp, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

In dezvoltarea

motivelor de apel s-a susținut că, prin sentința criticată s-a arătat că nu mai

este posibilă restituirea în natură, deoarece imobilul ar fi fost înstrăinat

„în mod legal" foștilor chiriași. S-a considerat că această motivație nu

este corectă deoarece foștii chiriași au cumpărat imobilul în perioada în care

pe rolul instanțelor judecătorești se aflau procese legate de acest imobil. In

plus, pe rolul Judecătoriei Sibiu se afla Dosarul nr. 8369/2001, în care s-a

solicitat să se constate că preluarea imobilului a fost abuzivă și rectificarea

de C.F.

Instanța

de fond a reținut că imobilul a fost preluat abuziv și că ei sunt persoane

îndreptățite conform art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001.

Abuzul

constă tocmai în confiscarea imobilului de către stat împotriva voinței lor.

În

acest sens, a fost emisă Legea nr. 10/2001 care prevede că „imobilele preluate

în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane

juridice în perioada 6 martie 1045-22 decembrie 1989, precum și cele preluate

de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se

restituie, de regulă în natură, în condițiile prezentei legi".

Notificarea

lor, respinsă prin dispoziția primarului, a fost formulată și înregistrată la data

de 08 mai 2001.

Conform

dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „în termen de 60 de zile

de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor

doveditoare potrivit art. 22 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe,

prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de

restituire în natură „ - Primăria municipiului Sibiu a răspuns la notificarea

înregistrată de petenții C.S. și C.M. la data de 27 iunie 2006, prin Dispoziția

din 2006, și comunicată la data de 17 iulie 2006, deci după 5 ani.

Legea

ar fi aplicată în mod părtinitor atâta vreme cât celor cărora li s-a răspuns în

termenul legal de 60 zile li s-au restituit imobilele în natură, iar petenților

C. li s-a respins notificarea deoarece autoritatea care trebuia să emită

decizia nu a respectat dispozițiile legale cu privire la termenul de emitere a

dispoziției.

După

apariția Legii nr. 112/1995 petenții-apelanți au formulat cerere de restituire

în natură a apartamentului preluat abuziv, fiind respinsă restituirea în natură

și oferindu-li-se despăgubiri care nu au fost acceptate. Solicitarea a fost

restituirea în natură. Prin procesul ce a format obiectul Dosarului 6373/1997

al Judecătoriei Sibiu au contestat decizia comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995.

În

cursul soluționării în faza de fond a judecății în Dosarul nr. 6373/1997

numitul D.E. a avut calitatea de intervenient în nume propriu.

Deși

cunoștea despre litigiul privitor la apartament, în urma repetatelor refuzuri

de vânzare de către SC U. SA Sibiu - administratorul Statului, și având

calitatea de intervenient în litigiul menționat, numitul D.E. a formulat o

acțiune în instanță de obligare la încheierea de contract de vânzare-cumpărare

între SC U. Sibiu și el (Dosar nr. 2915/1998, sentința civilă nr. 3290/1998 a

Judecătoriei Sibiu). Judecătoria Sibiu i-a dat câștig de cauză în ciuda

faptului că locuința era în litigiu (Dosar nr. 6373/1997) nesoluționat, și a

faptului că, potrivit Legii nr. 112/1995, art. 9 alin. (6), era exceptat de la

posibilitatea cumpărării imobilului deoarece acesta înstrăinase, după 1990, o

locuință proprietate personală. Numitul D.E. a declarat că nu a avut

proprietate personală și nu a înstrăinat după 1990 așa ceva.

Au

mai susținut că au atacat cu apel sentința nr. 9305/2001 a Judecătoriei Sibiu,

apel respins prin Decizia nr. 371/2002, menționându-se în continuare aceeași

interpretare eronată a termenului de locuință în sensul Legii nr. 5/1973 (lege

abrogată). Această soluție a fost menținută și în recurs, motivarea temeiniciei

și legalității sentinței fiind aceeași și anume că petenții nu au intervenit în

dosarul de obligare la încheiere contract de vânzare-cumpărare dintre D. și SC

U. SA. Toate acestea în condițiile în care atât D. cât și SC U. SA știau de

existența unui alt Dosar aflat pe rolul instanței (nr. 6373/1997). Or, în

aceste condiții nu se putea afirma că au fost respectate dispozițiile legale.

Prin

Decizia nr. 8/A/2007 Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a respins, ca

nefondat, apelul declarat de contestatorii C.M., M.C. și G.C., împotriva

sentinței nr. 1286 din 30 octombrie 2006 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția

civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Primarul Municipiului Sibiu.

Pentru

a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că sunt neîntemeiate motivele

de apel formulate de către contestatari, întrucât, în cauză, devin incidente

prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, în conformitate cu care

măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în cazul în care imobilul

a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, în condițiile în care

imobilul solicitat a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 către foștii

chiriași, D.E. și A.

Iar

referitor la același aspect, s-a reținut că legalitatea contractului de

vânzare-cumpărare, având ca obiect imobilul aflat în litigiu, a fost analizată

prin prisma Legii nr. 112/1995 de către instanțele judecătorești care au

respins acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat

între SC U. SA Sibiu, în calitate de vânzător, și D.E. și A., în calitate de

cumpătători, conform sentinței civile nr. 9305/2001 a Judecătoriei Sibiu,

rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 371/2002 a Tribunalului

Sibiu și Decizia civilă nr. 2576/2002 a Curții de Apel Alba Iulia.

Pe

de altă parte, s-a reținut că este lipsit de relevanță faptul că preluarea

imobilului solicitat a fost abuzivă, în baza Decretului nr. 223/1974, fără a

primi vreo despăgubire, întrucât prin dispoziția contestată s-a stabilit deja

faptul că notificarea formulată de apelanți face obiectul Legii nr. 10/2001,

făcându-se propunere de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent.

De

asemenea, contestatorii nu pot invoca faptul că notificarea formulată nu a fost

soluționată în termenul legal, întrucât acestea au atacat în instanță

modalitatea de preluare a imobilului, considerând că a fost preluat fără titlu

valabil, cu consecința anulării încheierii de intabulare a bunului imobil și a

radierii dreptului de proprietate al Statului Român, iar în conformitate cu

prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, procedura de soluționare a

notificării pe cale administrativă a fost suspendată.

Împotriva

deciziei respective, la data de 6 martie 2007, în termen legal, au declarat

recurs reclamanții C.M., M.C. și G.C., criticând-o ca fiind nelegală și

solicitând modificarea sau casarea acesteia pentru motivele prevăzute în art. 304

pct. 5, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., în sensul admiterii apelului declarat

împotriva hotărârii primei instanțe, care să fie schimbată în tot,

admițându-li-se contestația așa cum a fost formulată împotriva Dispoziției din 2006

emisă de Primarul Municipiului Sibiu.

Prin

motivele de recurs depuse odată cu cererea, recurenții au susținut în primul rând

faptul că instanța de apel a soluționat cauza în mod greșit, motivarea deciziei

fiind contradictorie și neconformă cu realitatea.

În

dezvoltarea acestui motiv de recurs s-a susținut că, în temeiul art. 84, 112 pct.

4 și de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanța are obligația să stabilească

corect cadrul procesual, normele legale și instituțiile juridice aplicabile, în

raport de situația de fapt invocată prin acțiune, iar dispozițiile art. 46 alin.

(1) și alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevăd faptul că actele juridice de

înstrăinare încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, aflate în vigoare la

data înstrăinării, sunt valabile, însă cele având ca obiect imobilele preluate

fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută în afară de cazul când actul

a fost încheiat cu bună-credință.

S-a

susținut că actul de vânzare-cumpărare încheiat între SC U. SA Sibiu și foștii

chiriași D.E. și A. și având ca obiect apartamentul aflat în litigiu s-a

întemeiat pe reaua-credință a cumpărătorilor, câtă vreme, cu minime diligențe,

acestea puteau afla situația juridică a imobilului, la data respectivă

aflându-se pe rolul instanțelor judecătorești o acțiune în revendicare.

În

susținerea aceluiași motiv de recurs, s-a susținut că instanța de apel nu s-a

pronunțat și cu privire la aceste elemente noi care au fost depuse ca

probatorii în apel, ci s-a limitat doar să dea eficiență unor hotărâri

judecătorești, fără a analiza întregul context al probelor, buna-credință a

foștilor chiriași fiind înfrântă prin datele concrete ce rezultă din

probatorii.

În

al doilea rând, s-a arătat faptul că, într-adevăr, preluarea de către stat a

apartamentului în litigiu a fost realizată prin efectul Decretului nr. 223/1974,

dar valabilitatea titlului emis în condițiile arătate nu este în concordanță

nici măcar cu prevederile acestui act normativ, titlul statului nefiind

valabil.

Sub

acest aspect, a arătat faptul că pe rolul Judecătoriei Sibiu se află Dosarul nr.

8369/2001 având drept obiect constatarea faptului că imobilul aflat în litigiu a

fost preluat de Statul Român fără titlu valabil, constatarea nulității

încheierii de intabulare din 1987 și restabilirea situației anterioare de carte

funciară, în sensul reînscrierii dreptului de proprietate asupra imobilului pe

numele reclamanților.

S-a

susținut că, în mod greșit, instanța de apel le-a respins cererea de suspendare

a apelului, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acestui dosar,

întrucât constatarea nevalabilității titlului Statului Român de preluare a

imobilului solicitat, duce și la constatarea nulității actului de proprietate

al subdobânditorului și implicit la restituirea în natură a imobilului.

S-a

considerat că se impune suspendarea recursului până la soluționarea dosarului

respectiv.

Un

ultim motiv de recurs a vizat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 18 lit. c)

din Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul în litigiu a fost înstrăinat foștilor

chiriași, cu nesocotirea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Prin

încheierea din 2 noiembrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală, a admis cererea formulată de

recurentele-reclamante, dispunând în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ., suspendarea judecării cauzei până la soluționarea irevocabilă a

procesului ce formează obiectul Dosarului civil nr. 8369/2001 al Judecătoriei

Sibiu.

Ulterior,

pe data de 29 septembrie 2010, intimatul Primarul municipiului Sibiu a

solicitat repunerea pe rol a cauzei întrucât Dosarul nr. 8369/2001 al

Judecătoriei Sibiu a fost soluționat irevocabil, această instanță pronunțând

sentința civilă nr. 698 din 22 ianuarie 2001, menținută prin Decizia civilă nr.

416 din 3 iunie 2010 a Tribunalului Sibiu, recursul fiind repus pe rol prin

încheierea din 12 noiembrie 2010.

Analizând

recursul declarat de reclamante prin prisma criticilor formulate și motivele de

casare și modificare invocate, Înalta Curte constată că este nefondat și-l va

respinge, ca atare, avându-se în vedere considerentele ce vor urma:

Astfel,

referitor la primul motiv de recurs invocat, se constată că nu sunt aplicabile

prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., decizia instanței de apel nefiind

contradictorie sau neconformă cu realitatea.

În

acest sens, Curtea de Apel Alba Iulia a răspuns motivului de apel invocat de

reclamanți referitor la emiterea cu întârziere a dispoziției contestate, ca

răspuns la notificarea ce i-a fost adresată în baza Legii nr. 10/2001, arătând

faptul că procedura de soluționare a acesteia a fost suspendată în baza

prevederilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, câtă vreme recurenții au

atacat în instanță, în contradictoriu cu Statul Român, Consiliul Local Sibiu, SC

U. SA Sibiu și D.E. și A., solicitând constatarea nevalabilității titlului

Statului Român de preluare a imobilului aflat în litigiu, anularea încheierii

de intabulare a bunului și radierea dreptului de proprietate al Statului Român

din Cartea Funciară, precum și constatarea nulității actului de înstrăinare și

a încheierii de intabulare întocmită în baza Legii nr. 10/2001.

Al

doilea motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.,

este de asemenea nefondat, nefiind încălcate dispozițiile art. 84, 112 pct. 4

și art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Aceasta,

întrucât, instanța de apel a menținut corect hotărârea primei instanțe care a

soluționat acțiunea formulată de reclamanți, în cadrul procesual cu care a fost

investită, respectiv o cerere formulată în baza Legii nr. 10/2001, în instanță

contestându-se Dispoziția din 2006 emisă de Primarul municipiului Sibiu, prin

care le-a fost respinsă cerere de restituire în natură și le-au fost acordate

măsuri reparatorii în echivalent.

Sub

acest aspect, instanțele au fost investite cu o contestație întemeiată pe

dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel încât sunt lipsite

de relevanță motivele de recurs formulate de către reclamanți referitor la

aplicarea prevederilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, susținându-se

că actul de vânzare-cumpărare încheiat de chiriașii-cumpărători în baza Legii nr.

112/1995 este lovit de nulitate, câtă vreme dobânditorii nu au fost de

bună-credință la încheierea convenției de înstrăinare.

Pe

de altă parte, valabilitatea acestui contract a fost consacrată cu putere de lucru

judecat de către instanțele judecătorești, în litigiile anterioare purtate

între aceleași părți, prin sentința civilă nr.  9303/2001 a Judecătoriei Sibiu,

rămasă definitivă și irevocabilă, fiind respinsă acțiunea civilă în constatarea

nulității contractului de vânzare-cumpărare din 1998 încheiat între SC U. SA

Sibiu și D.E. și A.

Aceleași

aspecte de fapt și de drept au fost reținute și prin sentința civilă nr. 698

din 22 ianuarie 2010 a Judecătoriei Sibiu, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 416

din 03 iunie 2010 a Tribunalului Sibiu, prin care s-a constatat că imobilul

aflat în litigiu a fost preluat de Statul Român, fără titlu valabil, însă au

fost respinse celelalte capete de cerere formulate având ca obiect rectificare

Carte Funciară și restabilirea situației anterioare.

Contrara

susținerilor recurenților, chiar dacă prin hotărârea respectivă s-a statuat

asupra nevalabilității titlului Statului Român de preluare a acestui imobil,

consacrarea respectivă nu are influență în soluționarea prezentului litigiu

care este soluționat în cadrul procesual al unei legi speciale, respectiv Legea

nr. 10/2001.

Prin

urmare, în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 18 lit.

c) din acest act normativ, dispoziții care prevăd faptul că „măsurile

reparatorii se stabilesc numai prin echivalent dacă imobilul a fost înstrăinat cu

respectarea dispozițiilor legale”.

Or,

în cauză, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile s-a statuat

asupra valabilității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.

112/1995 și având ca obiect imobilul solicitat, în natură, de către recurenți.

Mai

mult chiar, în cauză, contractul de vânzare-cumpărare respectiv a fost încheiat

tot ca urmare a pronunțării unei hotărâri judecătorești, respectiv sentința

civilă nr. 3290 din 13 aprilie 1998 a Judecătoriei Sibiu.

Pentru

aceste considerente, se constată că nu este întemeiat nici motivul de recurs

prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condițiile în care

instanțele au făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 18 lit. c) din Legea

nr. 10/2001, că imobilul aflat în litigiu a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995

către chiriașii-cumpărători, iar valabilitatea acestui contract a fost

stabilită prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În

această privință, instanța de apel a dat o eficiență corespunzătoare acestor

hotărâri judecătorești, fără însă a omite a se pronunța asupra întregului

material probator administrat în cauză.

În

ceea ce privește motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 6și

8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu au fost dezvoltate critici care să

se poată circumscrie acestor motive de casare și modificare.

În

consecință, față de cele arătate, se constată că nu subzistă motivele de casare

și modificare invocate de către reclamanți, astfel încât, în baza art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., recursul declarat de aceștia se va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții C.M., M.C. și G.C. împotriva Deciziei

civile nr. 8/ A din 10 ianuarie 2007 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 noiembrie 2010.