ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 275/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 275/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu la data de 14 februarie 2013, sub nr.

1769/85/2013, reclamanții W.F.U., P.M.J., K.V.H.J. și K.F.R., au solicitat, în

contradictoriu cu pârâții Municipiul Sibiu prin Primar, Consiliul Local Sibiu,

Primarul municipiului Sibiu și Primăria municipiului Sibiu, să se dispună

obligarea intimaților găsiți vinovați la plata despăgubirilor de 588.000 lei,

cauzate de înstrăinarea fără drept a imobilului lor.

În

motivare, se arată că reclamanții sunt moștenitorii defunctului W.H. Imobilul

care face obiectul cauzei a aparținut defunctului, a fost preluat de stat fără

titlu valabil și nu a fost retrocedat succesorilor, deși aceștia au uzat de

procedura specifică, fiind vândut foștilor chiriași. Imobilul a fost notificat

în anul 2002 în vederea retrocedării, dar la acea dată fusese vândut deja.

În drept,

invocă art. 1349(1), (2), 1381, 1385 C. civ., art. 9 din Legea nr. 10/2001,

art. 1 lit. a) din H.G. nr. 250/2007.

Prin

întâmpinare, intimatul s-a opus admiterii acțiunii, arătând că terenul nu este

liber, în această situație fiind împuternicit doar să facă propuneri CNCI

pentru acordarea de despăgubiri, astfel că acțiunea se dovedește a fi

neîntemeiată. Arată că reclamanții trebuia să uzeze de dispozițiile legii

speciale de reparație prevăzute de Capitolul III (măsuri compensatorii) din

Legea nr. 10/2001 privind restituirile de imobile, cele revendicate nefiind

libere pentru restituirea în natură.

Prin

încheierea din 26 noiembrie 2013, prima instanță a admis excepțiile privind

lipsa calității procesuale pasive a pârâților Consiliul Local Sibiu, Primarul

municipiului Sibiu și Primăria municipiului Sibiu și a dispus scoaterea

acestora din cauză.

Prin

Sentința civilă nr. 456 din 1 aprilie 2014, Tribunalul Sibiu a respins acțiunea

reclamanților împotriva pârâtului Municipiul Sibiu, prin Primar, reținând

următoarele:

Reclamanții,

succesori ai proprietarului tabular, au solicitat despăgubiri pentru

neretrocedarea imobilului. Din copia CF rezultă că antecesorul reclamanților a

fost proprietar tabular al imobilului care a trecut în proprietatea statului

prin efectul naționalizării. În condițiile apariției legislației specifice

reparatorii, reclamanții au obținut Dispoziția nr. 741 din 30 mai 2012 prin

care a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului, astfel că au

promovat prezenta acțiune la data de 2 iulie 2012, când au solicitat

despăgubiri pentru neretrocedare.

Tribunalul

a constatat că legea specială - art. 7 și 9 din Legea nr. 10/2001 - prevede ca

principală măsură retrocedarea imobilelor preluate abuziv. În secundar și

alternativ s-au prevăzut însă măsuri compensatorii (de mai multe feluri),

pentru situația în care restituirea nu este posibilă (cu mai multe variante).

Reclamanții

sunt în situația de a li se acorda despăgubiri în cadrul procedurii speciale

reglementată de Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul la care fac referire

aceștia în petitul cererii a fost înstrăinat către chiriași.

Raportat

la situația de fapt reținută, prima instanță a constatat că nu sunt îndeplinite

condițiile răspunderii civile delictuale reglementată de art. 1349, art. 1381

și art. 1385 din Noul C. civ., nefiind dovedite fapta ilicită (imobilul a fost

vândut în anul 1996 când vânzarea era posibilă, anterior revendicării lui de

către reclamanți în anul 2012) și persoana vinovată. În ce privește

prejudiciul, nu s-a stabilit în ce constă acesta, care sunt dimensiunile lui și

modul în care a fost apreciat de parte.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel reclamanții, solicitând schimbarea hotărârii

atacate în sensul admiterii acțiunii, așa cum a fost formulată.

În

expunerea motivelor, apelanții susțin că prima instanță a reținut în mod greșit

cuantumul despăgubirilor pretinse, de 588.000 lei, reclamanții pretinzând suma

de 533.888 lei. Se susține de asemenea că instanța a reținut greșit că reclamanții

au formulat notificare doar în anul 2012, întrucât din înscrisurile de la dosar

rezultă că au depus notificarea în 2002. Tot o greșeală a instanței de fond

este considerată și omisiunea de a reține că despăgubirile sunt solicitate

pentru terenul din curte de 776 mp, iar nu pentru construcții.

Apelanții

arată că hotărârea este greșită și în ce privește constatarea că nu sunt

îndeplinite cerințele răspunderii delictuale. Se susține că fapta ilicită

constă în înaintarea de către intimat a documentației prevăzută de Legea nr.

18/1991, către instituția Prefectului cu propunere de atribuire gratuită a

terenului de 776 mp.

În ce

privește prejudiciul, apelanții susțin că acesta constă în neprimirea, după

depunerea notificării, a terenului de 776 mp și posibilitatea primirii

despăgubirilor într-un interval foarte îndepărtat și într-un cuantum calculat

sub prețul pieței, la 160 euro/mp.

Prin

Decizia nr. 93 din 2 octombrie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I

civilă, a fost respins ca nefondat apelul reclamanților pentru următoarele

considerente:

Criticile

referitoare la greșita reținere de către prima instanță a cuantumului

despăgubirilor și a datei formulării notificării sunt neîntemeiate, întrucât

acestea reprezintă greșeli materiale care, potrivit art. 281

2a

C.

proc. civ., nu pot fi îndreptate pe calea apelului, ci numai în procedura

instituită de art. 281 și urm. C. proc. civ.

Nici

critica privind omisiunea instanței de a reține că despăgubirile sunt

solicitate pentru terenul din curte de 776 mp, iar nu pentru construcții, nu

este fondată, întrucât prima instanță a făcut referire în considerente la

dispoziția nr. 741/2012, emisă de Primarul municipiului Sibiu, prin care s-a

propus acordarea de despăgubiri pentru imobilul teren de 1115 mp și construcții

situat în Sibiu, str. G., nr. 34, care nu mai poate fi restituit în natură.

În ce

privește îndeplinirea cerințelor pentru atragerea răspunderii delictuale a

pârâtului Municipiul Sibiu, instanța de apel a constatat că la data de 19

februarie 2002, reclamanții au formulat notificare în temeiul Legii nr.

10/2001, solicitând restituirea în natură a imobilului din Sibiu, str. G., nr.

32, casă și grădină.

Prin

dispoziția nr. 741/2012 emisă de Primarul municipiului Sibiu s-a respins

cererea de restituire în natură și s-a propus acordarea de despăgubiri pentru

imobil, reținându-se că cele două corpuri de clădiri rezultate în urma

dezmembrării, după preluare de către Statul Român, și terenul de sub

construcții au fost vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, iar terenul de 776

mp a fost atribuit proprietarilor actuali ai construcțiilor, în temeiul Legii

nr. 18/1991.

Ca

urmare, așa cum rezultă și din extrasul de carte funciară, suprafața de 776 mp

nu a fost înstrăinată, ci atribuită prin ordin al Prefectului, în baza unor

dispoziții legale.

Pe cale

de consecință, contrar susținerilor apelanților, nu se poate reține existența

vreunei fapte ilicite în sarcina pârâtului Municipiul Sibiu.

De

asemenea, în ce privește prejudiciul, se constată că prin dispoziția menționată

mai sus, s-a propus acordarea de despăgubiri inclusiv pentru terenul de 776 mp,

iar reclamanții au avut la îndemână posibilitatea să atace dispoziția în

instanță, conform art. 26 din Legea nr. 10/2001. Ca urmare, nu se poate reține

că atribuirea terenului în favoarea actualilor proprietari ai construcțiilor

le-a provocat reclamanților un prejudiciu, câtă vreme aceștia au obținut o

dispoziție care le consfințește dreptul la despăgubiri pentru acest teren.

Față de

cele ce preced, Curtea de apel a constatat că instanța de fond a reținut în mod

corect că în cauză nu sunt îndeplinite cerințele pentru atragerea răspunderii

delictuale, astfel că prima instanță a făcut o aplicare corectă a normelor

legale ce reglementează regimul juridic al răspunderii delictuale.

Împotriva

hotărârii au declarat recurs reclamanții în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

arătând că litigiul de față ridică problema răspunderii civile a autorității

administrative investită cu soluționarea unei cereri de restituire a unui

imobil. Invocă grava neglijență a acestei autorități care a condus la pierderea

posibilității restituirii în natură, posibilitate care a existat la data

depunerii notificării și încă un an și jumătate după aceea. Susțin că amânarea

posibilității primirii despăgubirilor, este exagerat de mare existând riscul

decesului a două notificatoare, alte două decedând deja pe parcursul

procedurii.

Recurenții

arată că acțiunea se bazează pe normele generale ale răspunderii civile

delictuale și pe dispozițiile speciale ale art. 33 din Legea nr. 10/2001 care

prevăd că "încălcarea dispozițiilor prezentei legi atrage, după caz,

răspunderea disciplinară, administrativă, contravențională, civilă sau

penală".

Reluând

expunerea situației de fapt, recurenții au arătat că, la data introducerii

notificării, terenul liber cu rol de curte (grădină) în suprafață de 776 mp era

în proprietatea statului.

Deși avea

obligația să indisponibilizeze terenul aflat în proprietatea statului în

vederea restituirii, la un an și trei luni de la primirea notificării Primăria

a propus Instituției Prefectului împroprietărirea gratuită a celor două familii

de foști chiriași cu suprafața de 776 mp teren liber, iar Instituția

Prefectului a emis ordinele 444 și 445 din 2003. Pe acest teren a fost ridicată

recent o casă nouă.

Precizează

că timp de 10 ani au efectuat numeroase demersuri la Primăria Sibiu pentru

emiterea dispoziției. În anul 2012 li s-a prezentat textul nesemnat încă al

dispoziției primarului prin care urmau să li se restituie 712 mp teren, retras

ulterior. Arată că și-au oferit disponibilitatea de a accepta un alt teren în

schimb, însă li s-a refuzat constant acest drept.

În ceea

ce privește elementele răspunderii civile delictuale, arată că prejudiciul

constă în imposibilitatea de a mai beneficia de dreptul de proprietate asupra

unui teren de 776 mp. Evaluarea acestui teren s-a făcut prin expertiză

extrajudiciară, la suma de 736.433 lei însă au înțeles să solicite doar

valoarea de 533.888 lei, valoare ce nu a fost contestată de pârât.

Apreciază

că prejudiciul trebuie să fie gândit retroactiv și ultraactiv. Retroactiv

întrucât Primăria nu a respectat un termen rezonabil de soluționare a

notificării. Ultraactiv prin faptul că prin dispoziția atacată s-au propus

despăgubiri prin echivalent, în contextul apariției Legii nr. 165/2013 care

acordă doar puncte urmând ca abia din anul 2017 să acorde despăgubiri bănești

în rate anuale de câte 14% pe an.

Culpa

pârâtului constă în necoordonarea activităților celor două mari direcții ale

legislației cu caracter reparator: legislația fondului funciar și cea a caselor

naționalizate. Legea nr. 10/2001 este o lege posterioară și specială raportată

la Legea nr. 18/1991, astfel că, în măsura în care a fost depusă o notificare

pentru un anumit imobil, se indisponibilizează atât construcția cât și terenul.

Menționează

că fapta ilicită s-a produs la 07 mai 2003 când pârâtul, în loc să restituie

terenul, a întocmit formalitățile pentru atribuirea terenului rămas după

vânzarea terenului aferent către foștii chiriași, fiind încălcate dispozițiile

art. 1, 7 și 9 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la acea dată.

Apreciază

că invocarea de către pârât în apărare a unor texte ulterioare, și îndeosebi de

după modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 este incorectă.

După

apariția Legii nr. 10/2001 apare cu claritate faptul că utilizarea art. 36

alin. (2) din Legea nr. 18/1991 a rămas fără aplicare în privința foștilor

chiriași deveniți noi proprietari, el rămânând în vigoare pentru celelalte

ipoteze în care nu există legături cu acest nou act normativ cu caracter

special și derogator.

Legătura

de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu apare cu evidență, îndeosebi

după apariția Legii nr. 165/2013 și eșalonarea despăgubirilor până în anul

2024, având în vedere și vârsta recurenților, prejudiciul este evident.

În opinia

recurenților, dacă autoritatea administrativă a încălcat grav aspectele de fond

ale Legii nr. 10/2001 și îndeosebi scopul și spiritul acesteia iar reparația

stabilită de actul normativ special fie că nu mai poate fi aplicată și/sau

reparația este împinsă în timp cu mult peste limitele în care notificatorii să

se mai poată bucura de ea, se impune antrenarea răspunderii civile.

Răspunderea

(sancțiunea) civilă se constituie într-un înlocuitor al reparației specifice

prevăzută de Legea nr. 10/2001 atunci când aceasta nu mai poate fi aplicată în

forma cea mai adecvată prevăzută de legea specială. Concret, în măsura în care

la data depunerii notificării există posibilitatea restituirii în natură iar

autoritatea administrativă din neglijentă sau cu intenție, înstrăinează

imobilul către terți, cu consecința primirii despăgubirii prin echivalent după

circa două decenii se impune a fi sancționată civil.

Susțin că

prin despăgubirea solicitată nu realizează o depășire a nivelului de despăgubire

stabilit prin Legile nr. 10/2001 și 165/2013. Reparația este doar în timp,

despăgubirea urmând a fi achitată fără a mai aștepta până în 2024. Sancțiunea

ar interveni doar prin aceea că despăgubirea s-ar plăti din bugetul

municipiului Sibiu, acolo unde s-a produs greșeala iar nu din bugetul statului

prin ANRP.

Invocă și

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu motivarea că

instanța nu a răspuns amplelor argumente din apel, în primul rând argumentelor

privind indisponibilizarea terenurilor pentru care s-au depus notificări și

imposibilitatea atribuirii lor foștilor chiriași deveniți noi proprietari. Față

de amploarea motivelor, soluționarea apelului printr-o singură frază "Ca

urmare, așa cum rezultă și din extrasul de carte funciară, suprafața de 776 mp

nu a fost înstrăinată, ci atribuită prin ordin al Prefectului, în baza unor

dispoziții legale", echivalează cu nemotivarea.

Susțin că

există jurisprudență în ceea ce privește obligarea unității administrativ

teritoriale la plata de despăgubiri bănești.

Intimații

au formulat întâmpinare solicitând, pe lângă excepțiile procesuale a căror

soluționare a intrat în puterea lucrului judecat, pe fond, respingerea

recursului.

Analizând

decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține

următoarele:

Critica

recurenților încadrată în motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., vizează împrejurarea că instanța de apel nu ar fi răspuns,

corespunzător exigențelor legale, argumentelor privind indisponibilizarea terenurilor

pentru care s-au depus notificări și imposibilitatea atribuirii lor foștilor

chiriași, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Înalta

Curte constată că, în soluționarea acestui motiv de apel, instanța a avut a

aprecia asupra incidenței art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 care

interzice înstrăinarea imobilului ce face obiectul notificării, în condițiile

în care reclamanții au susținut că terenul - obiect al litigiului nu era

aferent imobilului, cel aferent fiind vândut odată cu construcția.

Din

analiza considerentelor deciziei atacate, rezultă că instanța de apel a răspuns

motivului referitor la interdicția de înstrăinare a terenului. Faptul că a

înlăturat interpretarea dată de către reclamanți textului de lege menționat nu

echivalează cu o nemotivare a hotărârii, câtă vreme, în considerentele deciziei

recurate, instanța a expus raționamentul ce i-a format convingerea și pentru

care a validat soluția fondului. Astfel, verificând situația terenului în

litigiu, instanța de apel a apreciat că acesta nu a fost înstrăinat, pentru a

se opune interdicția prevăzută în art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, ci a

fost atribuit în baza legii, concluzionând că nu există faptă ilicită și

răspunzând în acest fel astfel criticii reclamanților din apel.

Cum

instanța de apel a reținut inexistența unei fapte ilicite și a prejudiciului,

analiza celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale a devenit lipsită

de relevanță în pronunțarea soluției.

Prin cea

de-a doua critică, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurentul a susținut că elementele răspunderii civile delictuale nu au fost

corect identificate.

Înalta

Curte apreciază că în mod judicios instanța de apel a constatat că reclamanții

nu au făcut dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, în

ceea ce privește fapta ilicită și prejudiciul.

Astfel

reclamanții arată că fapta ilicită ar consta în neindisponibilizarea, din

momentul notificării, a terenului rămas după înstrăinarea construcțiilor în

baza Legii nr. 112/1995, teren liber aflat sub incidența normelor Legii nr.

10/2001 și nu ale Legii nr. 18/1991, ce putea fi restituit în natură

moștenitorilor fostului proprietar. Această împrejurare a permis pârâtului să

întocmească și să înainteze Instituției Prefectului documentația de atribuire

dreptului de proprietate către proprietarii construcției. În acest sens aduc ca

argument faptul că Legea nr. 10/2001 este o lege specială, ulterioară Legii nr.

18/1991, ce se impunea a fi aplicată cu prioritate de către autoritatea publică

locală învestită cu soluționarea notificării.

Nu se

poate reține un astfel de raționament, având în vedere că cele două legi nu se

suprapun în reglementarea aceleiași situații juridice dedusă judecății, nefiind

astfel incidente principiile ce reglementează raportul dintre norma specială și

norma generală, întrucât terenul aferent unei construcții înstrăinate de stat

nu este un teren liber în accepțiunea Legii nr. 10/2001.

Având în

vedere că terenul aparținea unității locative înstrăinată de stat în baza Legii

nr. 112/1995, acestuia i-a fost aplicat regimul juridic reglementat de art. 36

alin. (2) din Legea nr. 18/1991, în procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991

fiind emis Ordinul prefectului de atribuire în proprietate, act administrativ

ce nu a fost cenzurat jurisdicțional sub aspectul legalității.

În plus,

corect instanța de apel a apreciat că nu s-au încălcat dispozițiile art. 21

alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care atribuirea în

proprietate a terenului nu reprezintă o operațiune de înstrăinare în sensul

articolului menționat, pentru a opera sancțiunea nulității absolute.

Față de

aceste considerente, urmează a fi înlăturate susținerile recurenților în sensul

că autoritatea administrativă ar fi încălcat grav aspectele de fond ale Legii

nr. 10/2001 înstrăinând terenul către un terț și neacordând astfel reparația

sub forma cea mai adecvată prevăzută de lege.

Susțin

recurenții că un aspect al faptei ilicite este și împrejurarea că, prin

derularea și finalizarea procedurii de atribuire reglementată de Legea nr.

18/1991, nu mai pot beneficia de dreptul de proprietate asupra terenului, însă

această interpretare excede situației lor juridice, întrucât legea specială de

reparație, în forma în vigoare la data soluționării notificării, nu le confirmă

un drept de proprietate asupra imobilului, care ar fi supraviețuit în

patrimoniul autorului lor și este actual, ci asigură, sub diferite forme,

repararea prejudiciului suferit prin preluarea abuzivă a imobilului de către

stat în perioada comunistă, numai una dintre aceste forme fiind restituirea în

natură. În cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă, se recurge

la alte forme de reparație, respectiv atribuirea în compensare a altor bunuri

sau prin puncte, potrivit dispozițiilor în vigoare ale Legii nr. 165/2013, de

imediată aplicare. Prin urmare nu se poate vorbi de încălcarea unui drept de

proprietate asupra imobilului pe care reclamanții să îl prezume ca existând în

patrimoniul lor și de care să fi fost împiedicați a beneficia.

Greșit

afirmă recurenții că utilizarea textelor normative din Legea nr. 1/2009 este

incorectă, întrucât forma modificată a Legii nr. 10/2001 era în vigoare la data

soluționării notificării, fiind de imediată aplicare.

În ceea

ce privește prejudiciul, recurenții au susținut că are un caracter atât

retroactiv, cât și ultraactiv întrucât, neacordând reparația la timp și sub

forma cea mai adecvată prevăzută de lege, aceea a restituirii în natură,

autoritatea administrativă a amânat momentul efectiv al primirii

despăgubirilor, ce vor fi astfel supuse regimului reglementat de Legea nr.

165/2013.

În acest

sens recurenții reclamanți au apreciat că răspunderea civilă delictuală a

pârâtului este generată de faptul că nu a soluționat notificarea în termenul

legal, fapt ce a creat posibilitatea înstrăinării terenului. Nu poate fi

stabilită o legătură de cauzalitate între cele două împrejurări, situația

juridică a terenului nefiind influențată de stadiul soluționării notificării,

în condițiile în care, astfel cum s-a menționat, imobilul nu putea fi

considerat teren liber în accepțiunea Legii nr. 10/2001 pentru ca această lege

să reprezinte un impediment în aplicarea Legii nr. 18/1991 sau o cauză de

suspendare a procedurilor de atribuire. Pe de altă parte, consecința nerespectării

termenului de recomandare prevăzut în lege este aceea că dă posibilitatea

persoanei îndreptățite de a învesti instanța cu o cerere privind soluționarea

pe fond a notificării, fără a atrage alte sancțiuni civile.

De

asemenea, în condițiile în care nu s-a dovedit încălcarea Legii nr. 10/2001 în

ceea ce privește dispoziția de soluționare a notificării reclamanților, nu se

poate aprecia că intervenția Legii nr. 165/2013, care finalizează procesul de

acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv în

perioada regimului comunist și care se aplică în etapa de executare a

dispoziției, ar genera un prejudiciu, în legătură cauzală directă cu fapta

imputată pârâtului.

Recurenții

se plâng, sub aspectul culpei delictuale a pârâtului, și cu privire la faptul

că nu li s-a acordat un teren în schimb, însă acest aspect excede cadrului

procesual pendinte, fiind o problemă de legalitate și temeinicie a dispoziției

de acordare a măsurilor reparatorii, motiv pentru care putea fi invocat în căile

de atac exercitate împotriva acelei decizii. Cum dispoziția primarului a rămas

nemodificată, se prezumă că este legală și temeinică și în ceea ce privește

natura despăgubirilor.

Înalta

Curte mai reține și faptul că recurenții s-au prevalat pentru prima dată în

motivele de recurs de dispozițiile art. 33 din Legea nr. 10/2001 care atrag

răspunderea civilă în cazul încălcării dispozițiilor acestei legi, însă acest

temei juridic, care trimite la instituția dreptului comun a răspunderii civile

delictuale, nu poate fi analizat distinct întrucât, în această fază procesuală,

nu pot fi invocate motive de fapt sau de drept care nu au fost analizate în

etapele jurisdicționale anterioare.

În

consecință, cum în cauză nu a fost dovedită încălcarea unei norme legale, care să

atragă caracterul ilicit al operațiunii de atribuire a terenului, în

conformitate cu Legea nr. 18/1991, chiriașilor care au cumpărat construcția în

baza Legii nr. 112/1995 și nici existența unui prejudiciu, corect instanțele de

fond au constatat neîndeplinirea condițiilor de atragere a răspunderii civile

delictuale.

Față de

aceste împrejurări, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., constatând că nu

sunt incidente motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanții W.F.U., P.M.J., K.V.H.J. și

K.F.R. împotriva Deciziei nr. 93 din 2 octombrie 2014 a Curții de Apel Alba

Iulia, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 28 ianuarie 2015.

Procesat de GGC - GV