ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 275/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu la data de 14 februarie 2013, sub nr. 1769/85/2013, reclamanții W.F.U., P.M.J., K.V.H.J. și K.F.R., au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Sibiu prin Primar, Consiliul Local Sibiu, Primarul municipiului Sibiu și Primăria municipiului Sibiu, să se dispună obligarea intimaților găsiți vinovați la plata despăgubirilor de 588.000 lei, cauzate de înstrăinarea fără drept a imobilului lor. În motivare, se arată că reclamanții sunt moștenitorii defunctului W.H. Imobilul care face obiectul cauzei a aparținut defunctului, a fost preluat de stat fără titlu valabil și nu a fost retrocedat succesorilor, deși aceștia au uzat de procedura specifică, fiind vândut foștilor chiriași.

Imobilul a fost notificat în anul 2002 în vederea retrocedării, dar la acea dată fusese vândut deja. În drept, invocă art. 1349(1), (2), 1381, 1385 C. civ., art. 9 din Legea nr. 10/2001, art. 1 lit. a) din H.G. nr. 250/2007. Prin întâmpinare, intimatul s-a opus admiterii acțiunii, arătând că terenul nu este liber, în această situație fiind împuternicit doar să facă propuneri CNCI pentru acordarea de despăgubiri, astfel că acțiunea se dovedește a fi neîntemeiată. Arată că reclamanții trebuia să uzeze de dispozițiile legii speciale de reparație prevăzute de Capitolul III (măsuri compensatorii) din Legea nr. 10/2001 privind restituirile de imobile, cele revendicate nefiind libere pentru restituirea în natură.

Prin încheierea din 26 noiembrie 2013, prima instanță a admis excepțiile privind lipsa calității procesuale pasive a pârâților Consiliul Local Sibiu, Primarul municipiului Sibiu și Primăria municipiului Sibiu și a dispus scoaterea acestora din cauză. Prin Sentința civilă nr. 456 din 1 aprilie 2014, Tribunalul Sibiu a respins acțiunea reclamanților împotriva pârâtului Municipiul Sibiu, prin Primar, reținând următoarele: Reclamanții, succesori ai proprietarului tabular, au solicitat despăgubiri pentru neretrocedarea imobilului. Din copia CF rezultă că antecesorul reclamanților a fost proprietar tabular al imobilului care a trecut în proprietatea statului prin efectul naționalizării.

În condițiile apariției legislației specifice reparatorii, reclamanții au obținut Dispoziția nr. 741 din 30 mai 2012 prin care a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului, astfel că au promovat prezenta acțiune la data de 2 iulie 2012, când au solicitat despăgubiri pentru neretrocedare. Tribunalul a constatat că legea specială - art. 7 și 9 din Legea nr. 10/2001 - prevede ca principală măsură retrocedarea imobilelor preluate abuziv. În secundar și alternativ s-au prevăzut însă măsuri compensatorii (de mai multe feluri), pentru situația în care restituirea nu este posibilă (cu mai multe variante). Reclamanții sunt în situația de a li se acorda despăgubiri în cadrul procedurii speciale reglementată de Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul la care fac referire aceștia în petitul cererii a fost înstrăinat către chiriași.

Raportat la situația de fapt reținută, prima instanță a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale reglementată de art. 1349, art. 1381 și art. 1385 din Noul C. civ., nefiind dovedite fapta ilicită (imobilul a fost vândut în anul 1996 când vânzarea era posibilă, anterior revendicării lui de către reclamanți în anul 2012) și persoana vinovată. În ce privește prejudiciul, nu s-a stabilit în ce constă acesta, care sunt dimensiunile lui și modul în care a fost apreciat de parte. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, solicitând schimbarea hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii, așa cum a fost formulată. În expunerea motivelor, apelanții susțin că prima instanță a reținut în mod greșit cuantumul despăgubirilor pretinse, de 588.000 lei, reclamanții pretinzând suma de 533.888 lei.

Se susține de asemenea că instanța a reținut greșit că reclamanții au formulat notificare doar în anul 2012, întrucât din înscrisurile de la dosar rezultă că au depus notificarea în 2002. Tot o greșeală a instanței de fond este considerată și omisiunea de a reține că despăgubirile sunt solicitate pentru terenul din curte de 776 mp, iar nu pentru construcții. Apelanții arată că hotărârea este greșită și în ce privește constatarea că nu sunt îndeplinite cerințele răspunderii delictuale. Se susține că fapta ilicită constă în înaintarea de către intimat a documentației prevăzută de Legea nr. 18/1991, către instituția Prefectului cu propunere de atribuire gratuită a terenului de 776 mp. În ce privește prejudiciul, apelanții susțin că acesta constă în neprimirea, după depunerea notificării, a terenului de 776 mp și posibilitatea primirii despăgubirilor într-un interval foarte îndepărtat și într-un cuantum calculat sub prețul pieței, la 160 euro/mp.

Prin Decizia nr. 93 din 2 octombrie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a fost respins ca nefondat apelul reclamanților pentru următoarele considerente: Criticile referitoare la greșita reținere de către prima instanță a cuantumului despăgubirilor și a datei formulării notificării sunt neîntemeiate, întrucât acestea reprezintă greșeli materiale care, potrivit art. 281 2a C. proc. civ., nu pot fi îndreptate pe calea apelului, ci numai în procedura instituită de art. 281 și urm. C. proc. civ. Nici critica privind omisiunea instanței de a reține că despăgubirile sunt solicitate pentru terenul din curte de 776 mp, iar nu pentru construcții, nu este fondată, întrucât prima instanță a făcut referire în considerente la dispoziția nr. 741/2012, emisă de Primarul municipiului Sibiu, prin care s-a propus acordarea de despăgubiri pentru imobilul teren de 1115 mp și construcții situat în Sibiu, str. G., nr. 34, care nu mai poate fi restituit în natură.

În ce privește îndeplinirea cerințelor pentru atragerea răspunderii delictuale a pârâtului Municipiul Sibiu, instanța de apel a constatat că la data de 19 februarie 2002, reclamanții au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea în natură a imobilului din Sibiu, str. G., nr. 32, casă și grădină. Prin dispoziția nr. 741/2012 emisă de Primarul municipiului Sibiu s-a respins cererea de restituire în natură și s-a propus acordarea de despăgubiri pentru imobil, reținându-se că cele două corpuri de clădiri rezultate în urma dezmembrării, după preluare de către Statul Român, și terenul de sub construcții au fost vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, iar terenul de 776 mp a fost atribuit proprietarilor actuali ai construcțiilor, în temeiul Legii nr. 18/1991.

Ca urmare, așa cum rezultă și din extrasul de carte funciară, suprafața de 776 mp nu a fost înstrăinată, ci atribuită prin ordin al Prefectului, în baza unor dispoziții legale. Pe cale de consecință, contrar susținerilor apelanților, nu se poate reține existența vreunei fapte ilicite în sarcina pârâtului Municipiul Sibiu. De asemenea, în ce privește prejudiciul, se constată că prin dispoziția menționată mai sus, s-a propus acordarea de despăgubiri inclusiv pentru terenul de 776 mp, iar reclamanții au avut la îndemână posibilitatea să atace dispoziția în instanță, conform art. 26 din Legea nr. 10/2001. Ca urmare, nu se poate reține că atribuirea terenului în favoarea actualilor proprietari ai construcțiilor le-a provocat reclamanților un prejudiciu, câtă vreme aceștia au obținut o dispoziție care le consfințește dreptul la despăgubiri pentru acest teren.

Față de cele ce preced, Curtea de apel a constatat că instanța de fond a reținut în mod corect că în cauză nu sunt îndeplinite cerințele pentru atragerea răspunderii delictuale, astfel că prima instanță a făcut o aplicare corectă a normelor legale ce reglementează regimul juridic al răspunderii delictuale. Împotriva hotărârii au declarat recurs reclamanții în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că litigiul de față ridică problema răspunderii civile a autorității administrative investită cu soluționarea unei cereri de restituire a unui imobil. Invocă grava neglijență a acestei autorități care a condus la pierderea posibilității restituirii în natură, posibilitate care a existat la data depunerii notificării și încă un an și jumătate după aceea.

Susțin că amânarea posibilității primirii despăgubirilor, este exagerat de mare existând riscul decesului a două notificatoare, alte două decedând deja pe parcursul procedurii. Recurenții arată că acțiunea se bazează pe normele generale ale răspunderii civile delictuale și pe dispozițiile speciale ale art. 33 din Legea nr. 10/2001 care prevăd că "încălcarea dispozițiilor prezentei legi atrage, după caz, răspunderea disciplinară, administrativă, contravențională, civilă sau penală". Reluând expunerea situației de fapt, recurenții au arătat că, la data introducerii notificării, terenul liber cu rol de curte (grădină) în suprafață de 776 mp era în proprietatea statului.

Deși avea obligația să indisponibilizeze terenul aflat în proprietatea statului în vederea restituirii, la un an și trei luni de la primirea notificării Primăria a propus Instituției Prefectului împroprietărirea gratuită a celor două familii de foști chiriași cu suprafața de 776 mp teren liber, iar Instituția Prefectului a emis ordinele 444 și 445 din 2003. Pe acest teren a fost ridicată recent o casă nouă. Precizează că timp de 10 ani au efectuat numeroase demersuri la Primăria Sibiu pentru emiterea dispoziției. În anul 2012 li s-a prezentat textul nesemnat încă al dispoziției primarului prin care urmau să li se restituie 712 mp teren, retras ulterior. Arată că și-au oferit disponibilitatea de a accepta un alt teren în schimb, însă li s-a refuzat constant acest drept.

În ceea ce privește elementele răspunderii civile delictuale, arată că prejudiciul constă în imposibilitatea de a mai beneficia de dreptul de proprietate asupra unui teren de 776 mp. Evaluarea acestui teren s-a făcut prin expertiză extrajudiciară, la suma de 736.433 lei însă au înțeles să solicite doar valoarea de 533.888 lei, valoare ce nu a fost contestată de pârât. Apreciază că prejudiciul trebuie să fie gândit retroactiv și ultraactiv. Retroactiv întrucât Primăria nu a respectat un termen rezonabil de soluționare a notificării. Ultraactiv prin faptul că prin dispoziția atacată s-au propus despăgubiri prin echivalent, în contextul apariției Legii nr. 165/2013 care acordă doar puncte urmând ca abia din anul 2017 să acorde despăgubiri bănești în rate anuale de câte 14% pe an.

Culpa pârâtului constă în necoordonarea activităților celor două mari direcții ale legislației cu caracter reparator: legislația fondului funciar și cea a caselor naționalizate. Legea nr. 10/2001 este o lege posterioară și specială raportată la Legea nr. 18/1991, astfel că, în măsura în care a fost depusă o notificare pentru un anumit imobil, se indisponibilizează atât construcția cât și terenul. Menționează că fapta ilicită s-a produs la 07 mai 2003 când pârâtul, în loc să restituie terenul, a întocmit formalitățile pentru atribuirea terenului rămas după vânzarea terenului aferent către foștii chiriași, fiind încălcate dispozițiile art. 1, 7 și 9 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la acea dată.

Apreciază că invocarea de către pârât în apărare a unor texte ulterioare, și îndeosebi de după modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 este incorectă. După apariția Legii nr. 10/2001 apare cu claritate faptul că utilizarea art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 a rămas fără aplicare în privința foștilor chiriași deveniți noi proprietari, el rămânând în vigoare pentru celelalte ipoteze în care nu există legături cu acest nou act normativ cu caracter special și derogator. Legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu apare cu evidență, îndeosebi după apariția Legii nr. 165/2013 și eșalonarea despăgubirilor până în anul 2024, având în vedere și vârsta recurenților, prejudiciul este evident.

În opinia recurenților, dacă autoritatea administrativă a încălcat grav aspectele de fond ale Legii nr. 10/2001 și îndeosebi scopul și spiritul acesteia iar reparația stabilită de actul normativ special fie că nu mai poate fi aplicată și/sau reparația este împinsă în timp cu mult peste limitele în care notificatorii să se mai poată bucura de ea, se impune antrenarea răspunderii civile. Răspunderea (sancțiunea) civilă se constituie într-un înlocuitor al reparației specifice prevăzută de Legea nr. 10/2001 atunci când aceasta nu mai poate fi aplicată în forma cea mai adecvată prevăzută de legea specială. Concret, în măsura în care la data depunerii notificării există posibilitatea restituirii în natură iar autoritatea administrativă din neglijentă sau cu intenție, înstrăinează imobilul către terți, cu consecința primirii despăgubirii prin echivalent după circa două decenii se impune a fi sancționată civil.

Susțin că prin despăgubirea solicitată nu realizează o depășire a nivelului de despăgubire stabilit prin Legile nr. 10/2001 și 165/2013. Reparația este doar în timp, despăgubirea urmând a fi achitată fără a mai aștepta până în 2024. Sancțiunea ar interveni doar prin aceea că despăgubirea s-ar plăti din bugetul municipiului Sibiu, acolo unde s-a produs greșeala iar nu din bugetul statului prin ANRP. Invocă și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu motivarea că instanța nu a răspuns amplelor argumente din apel, în primul rând argumentelor privind indisponibilizarea terenurilor pentru care s-au depus notificări și imposibilitatea atribuirii lor foștilor chiriași deveniți noi proprietari.

Față de amploarea motivelor, soluționarea apelului printr-o singură frază "Ca urmare, așa cum rezultă și din extrasul de carte funciară, suprafața de 776 mp nu a fost înstrăinată, ci atribuită prin ordin al Prefectului, în baza unor dispoziții legale", echivalează cu nemotivarea. Susțin că există jurisprudență în ceea ce privește obligarea unității administrativ teritoriale la plata de despăgubiri bănești. Intimații au formulat întâmpinare solicitând, pe lângă excepțiile procesuale a căror soluționare a intrat în puterea lucrului judecat, pe fond, respingerea recursului. Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Critica recurenților încadrată în motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., vizează împrejurarea că instanța de apel nu ar fi răspuns, corespunzător exigențelor legale, argumentelor privind indisponibilizarea terenurilor pentru care s-au depus notificări și imposibilitatea atribuirii lor foștilor chiriași, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii. Înalta Curte constată că, în soluționarea acestui motiv de apel, instanța a avut a aprecia asupra incidenței art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 care interzice înstrăinarea imobilului ce face obiectul notificării, în condițiile în care reclamanții au susținut că terenul - obiect al litigiului nu era aferent imobilului, cel aferent fiind vândut odată cu construcția. Din analiza considerentelor deciziei atacate, rezultă că instanța de apel a răspuns motivului referitor la interdicția de înstrăinare a terenului.

Faptul că a înlăturat interpretarea dată de către reclamanți textului de lege menționat nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii, câtă vreme, în considerentele deciziei recurate, instanța a expus raționamentul ce i-a format convingerea și pentru care a validat soluția fondului. Astfel, verificând situația terenului în litigiu, instanța de apel a apreciat că acesta nu a fost înstrăinat, pentru a se opune interdicția prevăzută în art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, ci a fost atribuit în baza legii, concluzionând că nu există faptă ilicită și răspunzând în acest fel astfel criticii reclamanților din apel. Cum instanța de apel a reținut inexistența unei fapte ilicite și a prejudiciului, analiza celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale a devenit lipsită de relevanță în pronunțarea soluției.

Prin cea de-a doua critică, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susținut că elementele răspunderii civile delictuale nu au fost corect identificate. Înalta Curte apreciază că în mod judicios instanța de apel a constatat că reclamanții nu au făcut dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, în ceea ce privește fapta ilicită și prejudiciul. Astfel reclamanții arată că fapta ilicită ar consta în neindisponibilizarea, din momentul notificării, a terenului rămas după înstrăinarea construcțiilor în baza Legii nr. 112/1995, teren liber aflat sub incidența normelor Legii nr. 10/2001 și nu ale Legii nr. 18/1991, ce putea fi restituit în natură moștenitorilor fostului proprietar.

Această împrejurare a permis pârâtului să întocmească și să înainteze Instituției Prefectului documentația de atribuire dreptului de proprietate către proprietarii construcției. În acest sens aduc ca argument faptul că Legea nr. 10/2001 este o lege specială, ulterioară Legii nr. 18/1991, ce se impunea a fi aplicată cu prioritate de către autoritatea publică locală învestită cu soluționarea notificării. Nu se poate reține un astfel de raționament, având în vedere că cele două legi nu se suprapun în reglementarea aceleiași situații juridice dedusă judecății, nefiind astfel incidente principiile ce reglementează raportul dintre norma specială și norma generală, întrucât terenul aferent unei construcții înstrăinate de stat nu este un teren liber în accepțiunea Legii nr. 10/2001.

Având în vedere că terenul aparținea unității locative înstrăinată de stat în baza Legii nr. 112/1995, acestuia i-a fost aplicat regimul juridic reglementat de art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, în procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991 fiind emis Ordinul prefectului de atribuire în proprietate, act administrativ ce nu a fost cenzurat jurisdicțional sub aspectul legalității. În plus, corect instanța de apel a apreciat că nu s-au încălcat dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care atribuirea în proprietate a terenului nu reprezintă o operațiune de înstrăinare în sensul articolului menționat, pentru a opera sancțiunea nulității absolute. Față de aceste considerente, urmează a fi înlăturate susținerile recurenților în sensul că autoritatea administrativă ar fi încălcat grav aspectele de fond ale Legii nr. 10/2001 înstrăinând terenul către un terț și neacordând astfel reparația sub forma cea mai adecvată prevăzută de lege.

Susțin recurenții că un aspect al faptei ilicite este și împrejurarea că, prin derularea și finalizarea procedurii de atribuire reglementată de Legea nr. 18/1991, nu mai pot beneficia de dreptul de proprietate asupra terenului, însă această interpretare excede situației lor juridice, întrucât legea specială de reparație, în forma în vigoare la data soluționării notificării, nu le confirmă un drept de proprietate asupra imobilului, care ar fi supraviețuit în patrimoniul autorului lor și este actual, ci asigură, sub diferite forme, repararea prejudiciului suferit prin preluarea abuzivă a imobilului de către stat în perioada comunistă, numai una dintre aceste forme fiind restituirea în natură. În cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă, se recurge la alte forme de reparație, respectiv atribuirea în compensare a altor bunuri sau prin puncte, potrivit dispozițiilor în vigoare ale Legii nr. 165/2013, de imediată aplicare.

Prin urmare nu se poate vorbi de încălcarea unui drept de proprietate asupra imobilului pe care reclamanții să îl prezume ca existând în patrimoniul lor și de care să fi fost împiedicați a beneficia. Greșit afirmă recurenții că utilizarea textelor normative din Legea nr. 1/2009 este incorectă, întrucât forma modificată a Legii nr. 10/2001 era în vigoare la data soluționării notificării, fiind de imediată aplicare. În ceea ce privește prejudiciul, recurenții au susținut că are un caracter atât retroactiv, cât și ultraactiv întrucât, neacordând reparația la timp și sub forma cea mai adecvată prevăzută de lege, aceea a restituirii în natură, autoritatea administrativă a amânat momentul efectiv al primirii despăgubirilor, ce vor fi astfel supuse regimului reglementat de Legea nr. 165/2013.

În acest sens recurenții reclamanți au apreciat că răspunderea civilă delictuală a pârâtului este generată de faptul că nu a soluționat notificarea în termenul legal, fapt ce a creat posibilitatea înstrăinării terenului. Nu poate fi stabilită o legătură de cauzalitate între cele două împrejurări, situația juridică a terenului nefiind influențată de stadiul soluționării notificării, în condițiile în care, astfel cum s-a menționat, imobilul nu putea fi considerat teren liber în accepțiunea Legii nr. 10/2001 pentru ca această lege să reprezinte un impediment în aplicarea Legii nr. 18/1991 sau o cauză de suspendare a procedurilor de atribuire. Pe de altă parte, consecința nerespectării termenului de recomandare prevăzut în lege este aceea că dă posibilitatea persoanei îndreptățite de a învesti instanța cu o cerere privind soluționarea pe fond a notificării, fără a atrage alte sancțiuni civile.

De asemenea, în condițiile în care nu s-a dovedit încălcarea Legii nr. 10/2001 în ceea ce privește dispoziția de soluționare a notificării reclamanților, nu se poate aprecia că intervenția Legii nr. 165/2013, care finalizează procesul de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist și care se aplică în etapa de executare a dispoziției, ar genera un prejudiciu, în legătură cauzală directă cu fapta imputată pârâtului. Recurenții se plâng, sub aspectul culpei delictuale a pârâtului, și cu privire la faptul că nu li s-a acordat un teren în schimb, însă acest aspect excede cadrului procesual pendinte, fiind o problemă de legalitate și temeinicie a dispoziției de acordare a măsurilor reparatorii, motiv pentru care putea fi invocat în căile de atac exercitate împotriva acelei decizii.

Cum dispoziția primarului a rămas nemodificată, se prezumă că este legală și temeinică și în ceea ce privește natura despăgubirilor. Înalta Curte mai reține și faptul că recurenții s-au prevalat pentru prima dată în motivele de recurs de dispozițiile art. 33 din Legea nr. 10/2001 care atrag răspunderea civilă în cazul încălcării dispozițiilor acestei legi, însă acest temei juridic, care trimite la instituția dreptului comun a răspunderii civile delictuale, nu poate fi analizat distinct întrucât, în această fază procesuală, nu pot fi invocate motive de fapt sau de drept care nu au fost analizate în etapele jurisdicționale anterioare.

În consecință, cum în cauză nu a fost dovedită încălcarea unei norme legale, care să atragă caracterul ilicit al operațiunii de atribuire a terenului, în conformitate cu Legea nr. 18/1991, chiriașilor care au cumpărat construcția în baza Legii nr. 112/1995 și nici existența unui prejudiciu, corect instanțele de fond au constatat neîndeplinirea condițiilor de atragere a răspunderii civile delictuale. Față de aceste împrejurări, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., constatând că nu sunt incidente motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții W.F.U., P.M.J., K.V.H.J. și K.F.R. împotriva Deciziei nr. 93 din 2 octombrie 2014 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 ianuarie 2015. Procesat de GGC - GV