ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1663/2010

Deliberând asupra recursului de față,

din actele și lucrările dosarului, constată următoarele :

Prin

sentința comercială nr. 8750 din 4 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul

București, secția a VI a comercială, a fost respinsă acțiunea formulată de

reclamanta SC D.E. SRL în contradictoriu cu pârâta SC D.C. SRL, în ceea ce

privește debitul principal.

A fost constatată nulă cererea

reclamantei de acordare a penalităților de întârziere.

A fost obligată reclamanta să achite

pârâtei suma de 500 lei cheltuieli de judecată.

Tribunalul a reținut că reclamanta a

solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 142.000 lei, reprezentând 30.000

euro + T.V.A. și a penalităților de întârziere calculate până la data achitării

integrale a sumei datorate.

Instanța de fond a reținut că

reclamanta își întemeiază pretenția pe un contract de cesiune a contractului de

închiriere din 27 iulie 2007, exemplarul depus la instanță fiind nedatat. Deși

în cererea de chemare în judecată s-a invocat existența actului adițional din

data de 17 august 2007 care permitea cesiunea contractului de locatiune,

reclamanta nu a făcut această dovadă.

În ceea ce privește cesiunea

contractului de locatiune prevăzută de art. 1418 C. civ. tribunalul a apreciat

că acesta nu are ca obiect întregul contract, ci numai drepturile locatarului,

care rămâne în continuare obligat față de locator, cu excepția cazului când

locatorul îl liberează pe locatar, iar cesiunea se dublează cu o delegație

perfectă.

S-a mai reținut că în actul de cesiune

nu a fost prevăzut nici o obligație de plată a pârâtei către reclamantă, iar

această operațiune de vânzare a dreptului de folosință nu putea să dea naștere

în patrimoniul reclamantului a unui drept de a încasa o eventuală chirie.

Împotriva acestei hotărâri, în termen

legal, a declarat apel reclamanta, care a solicitat obligarea pârâtei la plata

sumei de 142.000 lei, cu cheltuieli de judecată aferente.

în motivarea căii de atac s-a arătat,

în esență, că la data semnării contractului de închiriere, reclamanta în

calitate de locator, a achitat suma de 40.000 euro + T.V.A., sumă ce reprezenta

plata pe un an a chiriei datorate conform contractului de închiriere.

Potrivit dispozițiilor contractului de

închiriere și actului adițional din 17 august 2007, s-a prevăzut dreptul

locatarului de a subînchiria sau cesiona spațiul închiriat, motiv pentru care

apelanta a cedat contractul către pârâta intimată.

Prin notificarea din 22 august 2008

s-a adus la cunoștința locatorului cesionarea contractului de închiriere, iar

la pct. 2 din notificare se prevede că sumele plătite în avans de către cedent

cu titlu de plată a chiriei se consideră ca fiind plătite de către cesionar,

cedentul și cesionarul urmând a se desocoti ulterior printr-un proces de

predare - primire.

Reclamanta apreciază că temeiul legal

al acțiunii, aceasta se întemeiază pe dispozițiile contractuale, acestea

reprezentând legea părților și că a achitat în avans suma de 30.000 euro

locatorului, acesta din urmă nemaiavând dreptul de a pretinde chirie de la

cesionar, urmând ca reclamanta și pârâta să se desocotească ulterior cu privire

la restituirea sumei achitate.

S-a mai arătat că reclamanta a

solicitat de la pârâtă numai contravaloarea chiriei pe care a achitat-o în

avans, însă pârâta nu a achitat-o proprietarului și pe care refuză nejustificat

să o restituie.

Prin Decizia comercială nr. 480 din 17

noiembrie  2009 a Curții de Apel București, secția a V- a comercială, a fost

respins ca nefondat apelul reclamantei reținându-se în considerentele deciziei

că reclamanta a încheiat contractul de închiriere din 27 iunie 2007 cu SC L.I.

SRL, având ca obiect închirierea spațiului comercial în suprafață de 51,30 mp

pe o perioadă de 5 ani și tribunalul a reținut în mod corect inexistența

obligației de plată a vreunei sume de bani de către pârâtă reclamantei în

temeiul contractului încheiat.

Împotriva acestei decizii reclamanta a

declarat recurs criticând soluția dată în apel sub aspectul greșitei constatări

a inexistenței obligații de plată în sarcina părții adverse căreia i-a adus la

cunoștință de schimbarea locatarului, urmând ca intimata să preia spațiul în

folosință prin cesionarea contractului.

Înalta Curte, din oficiu, la acest

termen a invocat nulitatea cererii de recurs în raport de dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. și a rămas în pronunțare pe această excepție.

Criticile formulate de recutentă prin

raportare la soluția pronunțată și la argumentele folosite de instanță în

fundamentarea acesteia și succesiunea de fapte și afirmații din cuprinsul

cererii de recurs nefiind structurată din punct de vedere juridic în așa fel

încât să se poată reține măcar din oficiu vreo critică susceptibilă de a fi

încadrată în cazurile de modificare ori de casare prevăzută de art 304 C. proc.

civ., în limita cărora să se poată exercita controlul judiciar în recurs,

sancțiunea care intervine este nulitatea recursului.

Prin urmare din examinarea

susținerilor recurentei înalta Curte constată că acestea se referă la

netemeinicia probelor administrate, astfel că motivele invocate de recurentă nu

sunt motive de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 pct. 1 și

9 C. proc. civ., astfel încât urmează să se aplice sancțiunea nulității cererii

de recurs, conform art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea cererii de recurs

formulată de reclamanta SC D.E. S.R.L. Neptun împotriva Deciziei nr. 480 din 17

noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a V - a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

11 mai 2010.