ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1663/2010

Deliberând asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele : Prin sentința comercială nr. 8750 din 4 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI a comercială, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta SC D.E. SRL în contradictoriu cu pârâta SC D.C. SRL, în ceea ce privește debitul principal. A fost constatată nulă cererea reclamantei de acordare a penalităților de întârziere. A fost obligată reclamanta să achite pârâtei suma de 500 lei cheltuieli de judecată. Tribunalul a reținut că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 142.000 lei, reprezentând 30.000 euro + T.V.A. și a penalităților de întârziere calculate până la data achitării integrale a sumei datorate.

Instanța de fond a reținut că reclamanta își întemeiază pretenția pe un contract de cesiune a contractului de închiriere din 27 iulie 2007, exemplarul depus la instanță fiind nedatat. Deși în cererea de chemare în judecată s-a invocat existența actului adițional din data de 17 august 2007 care permitea cesiunea contractului de locatiune, reclamanta nu a făcut această dovadă. În ceea ce privește cesiunea contractului de locatiune prevăzută de art. 1418 C. civ. tribunalul a apreciat că acesta nu are ca obiect întregul contract, ci numai drepturile locatarului, care rămâne în continuare obligat față de locator, cu excepția cazului când locatorul îl liberează pe locatar, iar cesiunea se dublează cu o delegație perfectă.

S-a mai reținut că în actul de cesiune nu a fost prevăzut nici o obligație de plată a pârâtei către reclamantă, iar această operațiune de vânzare a dreptului de folosință nu putea să dea naștere în patrimoniul reclamantului a unui drept de a încasa o eventuală chirie. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel reclamanta, care a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 142.000 lei, cu cheltuieli de judecată aferente. în motivarea căii de atac s-a arătat, în esență, că la data semnării contractului de închiriere, reclamanta în calitate de locator, a achitat suma de 40.000 euro + T.V.A., sumă ce reprezenta plata pe un an a chiriei datorate conform contractului de închiriere.

Potrivit dispozițiilor contractului de închiriere și actului adițional din 17 august 2007, s-a prevăzut dreptul locatarului de a subînchiria sau cesiona spațiul închiriat, motiv pentru care apelanta a cedat contractul către pârâta intimată. Prin notificarea din 22 august 2008 s-a adus la cunoștința locatorului cesionarea contractului de închiriere, iar la pct. 2 din notificare se prevede că sumele plătite în avans de către cedent cu titlu de plată a chiriei se consideră ca fiind plătite de către cesionar, cedentul și cesionarul urmând a se desocoti ulterior printr-un proces de predare - primire. Reclamanta apreciază că temeiul legal al acțiunii, aceasta se întemeiază pe dispozițiile contractuale, acestea reprezentând legea părților și că a achitat în avans suma de 30.000 euro locatorului, acesta din urmă nemaiavând dreptul de a pretinde chirie de la cesionar, urmând ca reclamanta și pârâta să se desocotească ulterior cu privire la restituirea sumei achitate.

S-a mai arătat că reclamanta a solicitat de la pârâtă numai contravaloarea chiriei pe care a achitat-o în avans, însă pârâta nu a achitat-o proprietarului și pe care refuză nejustificat să o restituie. Prin Decizia comercială nr. 480 din 17 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a V- a comercială, a fost respins ca nefondat apelul reclamantei reținându-se în considerentele deciziei că reclamanta a încheiat contractul de închiriere din 27 iunie 2007 cu SC L.I. SRL, având ca obiect închirierea spațiului comercial în suprafață de 51,30 mp pe o perioadă de 5 ani și tribunalul a reținut în mod corect inexistența obligației de plată a vreunei sume de bani de către pârâtă reclamantei în temeiul contractului încheiat.

Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs criticând soluția dată în apel sub aspectul greșitei constatări a inexistenței obligații de plată în sarcina părții adverse căreia i-a adus la cunoștință de schimbarea locatarului, urmând ca intimata să preia spațiul în folosință prin cesionarea contractului. Înalta Curte, din oficiu, la acest termen a invocat nulitatea cererii de recurs în raport de dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. și a rămas în pronunțare pe această excepție. Criticile formulate de recutentă prin raportare la soluția pronunțată și la argumentele folosite de instanță în fundamentarea acesteia și succesiunea de fapte și afirmații din cuprinsul cererii de recurs nefiind structurată din punct de vedere juridic în așa fel încât să se poată reține măcar din oficiu vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare prevăzută de art 304 C. proc.

civ., în limita cărora să se poată exercita controlul judiciar în recurs, sancțiunea care intervine este nulitatea recursului. Prin urmare din examinarea susținerilor recurentei înalta Curte constată că acestea se referă la netemeinicia probelor administrate, astfel că motivele invocate de recurentă nu sunt motive de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 pct. 1 și 9 C. proc. civ., astfel încât urmează să se aplice sancțiunea nulității cererii de recurs, conform art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nulitatea cererii de recurs formulată de reclamanta SC D.E. S.R.L. Neptun împotriva Deciziei nr. 480 din 17 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a V - a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 mai 2010.