ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1780/2010

Deliberând asupra

recursului de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

254 din 2 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Vaslui, a fost

respinsă acțiunea formulată de reclamanta SC G.

SA Vaslui în contradictoriu cu

pârâta SC C. SA Vaslui și în consecință:

A fost respinsă și

cererea reconvențională formulată de pârâtă.

Pentru a se pronunța

în acest sens, tribunalul a reținut că în ceea ce privește cererea de chemare

în judecată:

Pentru analizarea

justă a soluționării a cauzei, instanța de fond a apreciat că înainte de

soluționarea pretențiilor bănești, trebuie soluționată evacuarea, și ambele, în

raport de probele arătate și cu cererea reconvențională, care prin apărările

invocate, dezvăluie o problemă omisă în cererea introductivă, cea a existenței

unui drept de retenție.

Astfel, tribunalul a

readus la cunoștința părților, că deși nu este expres precizat în lege, dreptul

de retenție este recunoscut de practica judiciară care l-a definit în mod

constant ca un mijloc de garantare a executării obligației debitorului, prin

plată a creanței.

Așadar, orice

persoană care deține un bun mobil sau imobil al altcuiva, poate să rețină acel

bun și deci să refuze restituirea, până când i se plătește datoria legată de

bunul

respectiv, iar în conformitate cu

dispozițiile art. 1444 C. civ. prevede că locatarii nu pot fi

dați afară

mai înainte de a fi dezdăunați de către locator.

În

cauză, temeiul invocat de reclamantă pentru evacuarea din spațiul în litigiu

este

inexistența

unui contract valabil care să-i confere un drept locativ, contractele

anterioare

încheiate între ei fiind desființate

irevocabil de instanța de judecată; iar continuarea locației de

către

pârâtă în aceste condiții îi aduce reale prejudicii echivalând cu

contravaloarea chiriei pe care ar putea-o percepe față de o altă societate.

Tribunalul a reținut

însă, că dreptul pârâtei, de a primi imobilul și de a refuza implicit predarea

acestuia, a fost tranșat definitiv și irevocabil printr-o hotărâre

judecătorească respectiv sentința civilă nr. 1111 din 06 iunie 2007 a

Judecătoriei Vaslui potrivit cărora s-a instituit în favoarea pârâtei, din

prezenta cauză, un drept de retenție asupra imobilului în litigiu, până la

plata sumei de 87.989,48 lei, valoarea reactualizată a sumei de 5.402.625 lei,

ce a reprezentat prețul achitat la momentul tranzacției anterioare pentru

același imobil.

Având în vedere

interesul juridic vizând dreptul de retenție și a consecințelor de principiu

ale acestui drept, în condițiile în care reclamanta nu și-a îndeplinit această

obligație, cererea de evacuare nu poate fi admisibilă.

În ceea ce privește cererea

de plată a despăgubirilor, tribunalul a admis împrejurarea că dreptul de

retenție nefiind un drept translativ de proprietate, retentorul creditor

folosind bunul, nu poate beneficia de fructele bunului respectiv; având

obligația de a le preda proprietarului, însă numai după îndeplinirea obligației

principale, de plată a datoriei.

În speță, reclamanta

exclude intervenirea primei ipoteze a plății, invocând intervenția unei

compensații, creanța sa reprezentând chiria pe care ar fi trebuit s-o încaseze

de la pârâtă în ultimii trei ani.

Instanța nu a putut

însă împărtăși această opinie decât în eventualitatea existenței unui contract

de subînchiriere între locatar și altă persoană, prima având într-adevăr

obligația să plătească sumele, astfel încasate, proprietarului bunului.

A admite cererea

reclamantei, înseamnă a admite ca justă pasivitatea reclamantei

de a-și îndeplini obligația de plată a sumei

datorate, impunând pârâtei un contract de locațiune

nenegociat pentru o

chirie impusă, eliminând astfel consimțământul acesteia din urmă.

Mai mult, reclamanta

a prezentat ca și probă o listă cu situația unor spații locative închiriate

unor societăți comerciale, cu sumele de bani reprezentând nivelul chiriilor

percepute, însă instanța nu a putut să facă o speculație în privința obținerii

unei chirii din închirierea spațiului în litigiu, aceasta ținând în primul rând

de eventualitatea încheierii unui astfel de contract cu altă persoană fizică

ori juridică în condițiile, ce țin de termen și cuantumul chiriei, impuse de

reclamantă.

Pârâta

prin cererea reconvențională a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei

rezultată din actualizarea datoriei de la data introducerii acțiunii până la

achitarea acesteia și a contravalorii lucrărilor de conservare a imobilului, precum

și păstrarea dreptului de retenție până la achitarea integrală a sumelor

datorate de reclamantă.

Referitor

la actualizarea creanțelor stabilite prin hotărâri judecătorești tribunalul a

apreciat în raport de dispozițiile art. 371

1

C. proc. civ. competența

exclusivă a organului de executare, în cauză existând suficiente criterii de

reevaluare, respectiv existența unei expertize tehnice de specialitate care

chiar extrajudiciară dacă ar fi, executorul poate să și-o însușească.

Argumentul

acestuia în refuzul său în sensul celor solicitate pentru că solicitarea se

referă la o perioadă anterioară învestirii sale cu această cauză nu poate fi

primită neavând temei legal.

Privitor

la sumele rezultând din cheltuielile de conservare acestea nu au fost dovedite

prin mijloace de probă depuse la dosar deși au fost admise de instanță, însă

dreptul de retenție obligă pe detentorul retentor să le suporte.

Păstrarea

dreptului de retenție în continuare nu-și are justificarea într-o cerere nouă, acest

drept existând în condițiile sus expuse, nefiind stins prin plata datoriei sau

desființat prin hotărâre judecătorească.

Ambele părți au

solicitat în cererile lor, obligarea părți adverse la plata cheltuielilor de

judecată însă, față de soluțiile date cererilor principale, în temeiul art. 274

C. proc. civ. au fost respinse.

Reclamanta nu și-a

onorat obligația decurgând din sentința nr. 1111 din 06 iunie 2007 a

Judecătoriei Vaslui - hotărâre irevocabilă prin care apelanta din prezenta

cauză a fost obligată să-i restituie pârâtei SC C. SRL Vaslui suma de 87.989,48

lei reprezentând preț actualizat achitat pentru imobilul situat în Vaslui, str.

Traian, parterul blocului G3, cât și suma de 1.403,37 contravaloarea lucrărilor

efectuate în spațiul comercial - prin aceeași hotărâre s-a instituit un drept

de retenție asupra imobilului până la achitarea creanțelor prevăzute în această

sentință.

A fost respins

capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor pentru lipsă de folosință a

imobilului, întrucât pârâta fiind titulara unui drept de retenție asupra

imobilului, nu datorează lipsa de folosință, neexistând culpă.

În cauză nu există

temeiul răspunderii civile delictuale, nefiind vorba de existența unei fapte

ilicite, săvârșite cu vinovăție, condițiile art. 998-999 C. civ. nefiind

întrunite.

Dovezile existente la

dosar au arătat că părțile au efectuat procedura prealabilă a concilierii, fapt

pentru care a respins și această susținere a reclamantei apelante.

Prin decizia comercială nr. 74 din 07 septembrie 2009 a

Curții de Apel Iași,

secția comercială, a fost respins apelul reclamantei și cererea intimatei de

acordare a cheltuielilor de judecată, reținându-se în considerente aceleași

argumente menționate de prima instanță.

Prin recursul său,

potrivit art. 304 punct 9 C. proc. civ., reclamanta solicită, în esență,

constatarea și recunoașterea dreptului său de retenție sub aspectul

cuantumurilor creanței cu cheltuieli de judecată.

Recursul este

nefondat.

În ceea ce privește

dreptul de retenție, trebuie reținut că acesta este un mijloc specific de

garantare a obligațiilor constând în dreptul creditorului de a refuza să

restituie un bun al debitorului aflat în detenția sa până ce debitorul nu-i

plătește tot ce îi datorează în legătură cu acel bun. Cu titlu de exemplu, se

bucură de un drept de retenție, potrivit legii, vânzătorul asupra bunului

vândut până la plata prețului; depozitarul, asupra lucrului depozitat, până la

plata cheltuielilor ocazionate de păstrarea lui; precum și locatarul asupra

bunului închiriat, până la plata despăgubirilor ce-i sunt datorate de

proprietar potrivit legii.

Mai trebuie reținut

că, dreptul de retenție nu este un drept real accesoriu, o garanție reală, cum

este gajul sau ipoteca, și nu conferă retentorului un drept de preferință și

nici un drept de urmărire, după cum nu conferă nici dreptul de a folosi lucrul

deținut.

Având în vedere

această configurație juridică a dreptului de retenție, condiția esențială

invocării sale este acea ca datoria pe care deținătorul bunului o pretinde de

la creditorul restituirii să se afle în legătură cu lucrul și să fie prilejuit

de acesta.

Or, în speță, datoria

reclamantei pentru plata unor lucrări la imobilul în litigiu nu se află în

legătură cu bunurile deținute de pârâtă (procese verbale,

lucrări și

recepție, certificate de calitate și

documente de garanție a echipamentelor de șantier) pe care aceasta a fost

obligată să le restituie, ci cel mult în legătură cu imobilul.

De altfel, corect

instanțele au respins această solicitare a pârâtei, făcută pe cale incidentă,

în apărările sale, fără să fi fost formulată o

cerere

propriu zisă

în acest sens, potrivit dispozițiilor procedurale.

Cu alte cuvinte,

constatând că reclamanta a formulat numai în apărare un drept de retenție în

raport de o datorie a pârâtei, iar aceasta nu are legătură cu actele deținute

de pârâtă ce i-au fost cerute a fi restituite, corect instanțele au înlăturat

această apărare, criticile reclamantei din recurs, sub acest aspect neputând fi

primite.

În consecință, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă ca

nefondat recursul reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de

reclamanta SC G.V. SA Vaslui împotriva Deciziei nr. 74 din 7 septembrie 2009 a

Curții de Apel Iași, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 mai 2010.