ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1780/2010

Deliberând asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 254 din 2 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Vaslui, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta SC G. SA Vaslui în contradictoriu cu pârâta SC C. SA Vaslui și în consecință: A fost respinsă și cererea reconvențională formulată de pârâtă. Pentru a se pronunța în acest sens, tribunalul a reținut că în ceea ce privește cererea de chemare în judecată: Pentru analizarea justă a soluționării a cauzei, instanța de fond a apreciat că înainte de soluționarea pretențiilor bănești, trebuie soluționată evacuarea, și ambele, în raport de probele arătate și cu cererea reconvențională, care prin apărările invocate, dezvăluie o problemă omisă în cererea introductivă, cea a existenței unui drept de retenție.

Astfel, tribunalul a readus la cunoștința părților, că deși nu este expres precizat în lege, dreptul de retenție este recunoscut de practica judiciară care l-a definit în mod constant ca un mijloc de garantare a executării obligației debitorului, prin plată a creanței. Așadar, orice persoană care deține un bun mobil sau imobil al altcuiva, poate să rețină acel bun și deci să refuze restituirea, până când i se plătește datoria legată de bunul respectiv, iar în conformitate cu dispozițiile art. 1444 C. civ. prevede că locatarii nu pot fi dați afară mai înainte de a fi dezdăunați de către locator.

În cauză, temeiul invocat de reclamantă pentru evacuarea din spațiul în litigiu este inexistența unui contract valabil care să-i confere un drept locativ, contractele anterioare încheiate între ei fiind desființate irevocabil de instanța de judecată; iar continuarea locației de către pârâtă în aceste condiții îi aduce reale prejudicii echivalând cu contravaloarea chiriei pe care ar putea-o percepe față de o altă societate.

Tribunalul a reținut însă, că dreptul pârâtei, de a primi imobilul și de a refuza implicit predarea acestuia, a fost tranșat definitiv și irevocabil printr-o hotărâre judecătorească respectiv sentința civilă nr. 1111 din 06 iunie 2007 a Judecătoriei Vaslui potrivit cărora s-a instituit în favoarea pârâtei, din prezenta cauză, un drept de retenție asupra imobilului în litigiu, până la plata sumei de 87.989,48 lei, valoarea reactualizată a sumei de 5.402.625 lei, ce a reprezentat prețul achitat la momentul tranzacției anterioare pentru același imobil. Având în vedere interesul juridic vizând dreptul de retenție și a consecințelor de principiu ale acestui drept, în condițiile în care reclamanta nu și-a îndeplinit această obligație, cererea de evacuare nu poate fi admisibilă.

În ceea ce privește cererea de plată a despăgubirilor, tribunalul a admis împrejurarea că dreptul de retenție nefiind un drept translativ de proprietate, retentorul creditor folosind bunul, nu poate beneficia de fructele bunului respectiv; având obligația de a le preda proprietarului, însă numai după îndeplinirea obligației principale, de plată a datoriei. În speță, reclamanta exclude intervenirea primei ipoteze a plății, invocând intervenția unei compensații, creanța sa reprezentând chiria pe care ar fi trebuit s-o încaseze de la pârâtă în ultimii trei ani. Instanța nu a putut însă împărtăși această opinie decât în eventualitatea existenței unui contract de subînchiriere între locatar și altă persoană, prima având într-adevăr obligația să plătească sumele, astfel încasate, proprietarului bunului.

A admite cererea reclamantei, înseamnă a admite ca justă pasivitatea reclamantei de a-și îndeplini obligația de plată a sumei datorate, impunând pârâtei un contract de locațiune nenegociat pentru o chirie impusă, eliminând astfel consimțământul acesteia din urmă. Mai mult, reclamanta a prezentat ca și probă o listă cu situația unor spații locative închiriate unor societăți comerciale, cu sumele de bani reprezentând nivelul chiriilor percepute, însă instanța nu a putut să facă o speculație în privința obținerii unei chirii din închirierea spațiului în litigiu, aceasta ținând în primul rând de eventualitatea încheierii unui astfel de contract cu altă persoană fizică ori juridică în condițiile, ce țin de termen și cuantumul chiriei, impuse de reclamantă.

Pârâta prin cererea reconvențională a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei rezultată din actualizarea datoriei de la data introducerii acțiunii până la achitarea acesteia și a contravalorii lucrărilor de conservare a imobilului, precum și păstrarea dreptului de retenție până la achitarea integrală a sumelor datorate de reclamantă. Referitor la actualizarea creanțelor stabilite prin hotărâri judecătorești tribunalul a apreciat în raport de dispozițiile art. 371 1 C. proc. civ. competența exclusivă a organului de executare, în cauză existând suficiente criterii de reevaluare, respectiv existența unei expertize tehnice de specialitate care chiar extrajudiciară dacă ar fi, executorul poate să și-o însușească.

Argumentul acestuia în refuzul său în sensul celor solicitate pentru că solicitarea se referă la o perioadă anterioară învestirii sale cu această cauză nu poate fi primită neavând temei legal. Privitor la sumele rezultând din cheltuielile de conservare acestea nu au fost dovedite prin mijloace de probă depuse la dosar deși au fost admise de instanță, însă dreptul de retenție obligă pe detentorul retentor să le suporte. Păstrarea dreptului de retenție în continuare nu-și are justificarea într-o cerere nouă, acest drept existând în condițiile sus expuse, nefiind stins prin plata datoriei sau desființat prin hotărâre judecătorească. Ambele părți au solicitat în cererile lor, obligarea părți adverse la plata cheltuielilor de judecată însă, față de soluțiile date cererilor principale, în temeiul art. 274 C. proc.

civ. au fost respinse. Reclamanta nu și-a onorat obligația decurgând din sentința nr. 1111 din 06 iunie 2007 a Judecătoriei Vaslui - hotărâre irevocabilă prin care apelanta din prezenta cauză a fost obligată să-i restituie pârâtei SC C. SRL Vaslui suma de 87.989,48 lei reprezentând preț actualizat achitat pentru imobilul situat în Vaslui, str. Traian, parterul blocului G3, cât și suma de 1.403,37 contravaloarea lucrărilor efectuate în spațiul comercial - prin aceeași hotărâre s-a instituit un drept de retenție asupra imobilului până la achitarea creanțelor prevăzute în această sentință. A fost respins capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor pentru lipsă de folosință a imobilului, întrucât pârâta fiind titulara unui drept de retenție asupra imobilului, nu datorează lipsa de folosință, neexistând culpă.

În cauză nu există temeiul răspunderii civile delictuale, nefiind vorba de existența unei fapte ilicite, săvârșite cu vinovăție, condițiile art. 998-999 C. civ. nefiind întrunite. Dovezile existente la dosar au arătat că părțile au efectuat procedura prealabilă a concilierii, fapt pentru care a respins și această susținere a reclamantei apelante. Prin decizia comercială nr. 74 din 07 septembrie 2009 a Curții de Apel Iași, secția comercială, a fost respins apelul reclamantei și cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată, reținându-se în considerente aceleași argumente menționate de prima instanță. Prin recursul său, potrivit art. 304 punct 9 C. proc. civ., reclamanta solicită, în esență, constatarea și recunoașterea dreptului său de retenție sub aspectul cuantumurilor creanței cu cheltuieli de judecată.

Recursul este nefondat. În ceea ce privește dreptul de retenție, trebuie reținut că acesta este un mijloc specific de garantare a obligațiilor constând în dreptul creditorului de a refuza să restituie un bun al debitorului aflat în detenția sa până ce debitorul nu-i plătește tot ce îi datorează în legătură cu acel bun. Cu titlu de exemplu, se bucură de un drept de retenție, potrivit legii, vânzătorul asupra bunului vândut până la plata prețului; depozitarul, asupra lucrului depozitat, până la plata cheltuielilor ocazionate de păstrarea lui; precum și locatarul asupra bunului închiriat, până la plata despăgubirilor ce-i sunt datorate de proprietar potrivit legii. Mai trebuie reținut că, dreptul de retenție nu este un drept real accesoriu, o garanție reală, cum este gajul sau ipoteca, și nu conferă retentorului un drept de preferință și nici un drept de urmărire, după cum nu conferă nici dreptul de a folosi lucrul deținut.

Având în vedere această configurație juridică a dreptului de retenție, condiția esențială invocării sale este acea ca datoria pe care deținătorul bunului o pretinde de la creditorul restituirii să se afle în legătură cu lucrul și să fie prilejuit de acesta. Or, în speță, datoria reclamantei pentru plata unor lucrări la imobilul în litigiu nu se află în legătură cu bunurile deținute de pârâtă (procese verbale, lucrări și recepție, certificate de calitate și documente de garanție a echipamentelor de șantier) pe care aceasta a fost obligată să le restituie, ci cel mult în legătură cu imobilul. De altfel, corect instanțele au respins această solicitare a pârâtei, făcută pe cale incidentă, în apărările sale, fără să fi fost formulată o cerere propriu zisă în acest sens, potrivit dispozițiilor procedurale.

Cu alte cuvinte, constatând că reclamanta a formulat numai în apărare un drept de retenție în raport de o datorie a pârâtei, iar aceasta nu are legătură cu actele deținute de pârâtă ce i-au fost cerute a fi restituite, corect instanțele au înlăturat această apărare, criticile reclamantei din recurs, sub acest aspect neputând fi primite. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC G.V. SA Vaslui împotriva Deciziei nr. 74 din 7 septembrie 2009 a Curții de Apel Iași, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 mai 2010.