ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3851/2011
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3851/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de față;
Din examinarea actelor și lucrărilor
dosarului, constată următoarele:
Prin Sentința comercială nr. 564 din 7 mai 2010 Tribunalul
Timiș a admis în parte cererea principală formulată de către SC U. SA Timișoara
în contradictoriu cu SC M.C. SRL și a dispus evacuarea pârâtei SC M.C. SRL din
imobilul situat în Timișoara, respingându-se în rest cererea.
S-a respins cererea conexă formulată
de către SC M.C. SRL în contradictoriu cu SC U. SA.
Pentru a hotărî astfel tribunalul a
reținut, în esență, că între părți au fost încheiate Contractele de închiriere
cu numerele 1262 din 13 septembrie 2002 - prin care SC U. SA a pus la
dispoziția SC M.C. SRL - spațiul situat în Timișoara, și un altul, încheiat la
data de 20 ianuarie 2006 prin care cea dintâi a pus la dispoziția reclamantei
din cererea conexă folosința unei suprafețe de 26,55 mp în incinta imobilului
din strada Z. pentru o perioadă de 18 luni începând cu data de 20 ianuarie
2006.
Durata locațiunii în temeiul
primului contract a fost stabilită la 120 de luni (începând cu 13 septembrie
2002).
S-a constatat că în anul 2005,
pârâta SC U. SA a pierdut proprietatea imobilului a cărui folosință a făcut
obiectul Contractului cu numărul 1262 din 13 septembrie 2002 în urma vânzării
acestuia în cadrul procedurii de executare silită, bunul fiind adjudecat de
către SC A.G. SRL, fapt despre care SC M.C. a avut cunoștință fiind parte (sub
denumirea acesteia de la acea dată - SC M. SRL) în Dosarul cu numărul
5307/com/2005 pe rolul Tribunalului Timiș - soluționat prin Sentința nr.
996/COM/2005 - când s-a reținut că locațiunea a încetat nefiind opozabilă
noului proprietar întrucât contractul nu a primit dată certă și nu s-au
realizat formalitățile de proprietate imobiliară.
Tranzacția încheiată între SC A.G.
SRL și SC M.C. SRL ulterior soluționării Dosarului cu numărul 5307/com/2005 în
primă instanță, a prevăzut plata către aceasta din urmă a echivalentului în lei
al sumei de 11.000 Euro, obligația SC M. SRL fiind aceea de a preda cheile
imobilului și de a nu uza de căile de atac prevăzute de lege împotriva
sentinței prin care dosarul a fost soluționat.
S-a reținut în concluzie că problema
efectelor Contractului de închirierea nr. 1262 din 13 septembrie 2009 a făcut
obiect de preocupare pentru instanța de judecată, aspectul fiind tranșat prin
Sentința nr. 996/COM din 31 octombrie 2005.
S-a apreciat că existând autoritate
de lucru judecat, întrucât încă de la data sesizării instanței contractul a
cărui reziliere se solicită nu mai era în ființă, aspect constatat de către o
instanță de judecată și care nu mai poate fi contrazis, nu se mai poate pune problema
desființării ca urmare a neexecutării culpabile a unei obligații (așa cum
rezilierea presupune) de vreme ce acestea (obligațiile decurgând din contract)
nu mai sunt în ființă.
În consecință cererea reclamantei în
dosarul conex, SC M.C. SRL în sensul constatării rezilierii contractului a fost
respinsă.
Cererea privind constatarea că a
operat compensarea creanțelor între părțile în proces (a acesteia împotriva
pârâtei provenită din îmbunătățirile aduse imobilului închiriat și a pârâtei
împotriva sa derivată din plata chiriei aferentă imobilului până în anul 2009)
a fost respinsă întrucât cerința reciprocității (cel puțin) nu este
îndeplinită, titulara dreptului de a percepe chiria (în eventualitatea chiar a
continuării locațiunii) nefiind pentru perioada ulterioară anului 2005, așa cum
s-a arătat deja, fosta proprietară a imobilului ci cumpărătoarea.
Referitor la cererea privind
recunoașterea unui drept de retenție asupra imobilului din Timișoara, str. Z.
s-a apreciat că aceasta este nefondată întrucât reclamanta nu a dovedit că are
împotriva pârâtei o creanță în strânsă legătură cu bunul.
Astfel, chiar dacă reclamanta ar fi
adus îmbunătățiri imobilului, acestea nu ar fi putut fi validate decât în
cuantumul stabilit de către părți prin contract, iar potrivit de asemenea
contractului, acestea ar fi trebuit executate în cuantumul chiriei pe care
locatara nu a achitat-o tocmai din acestea motive.
Or, în acord cu cele de mai sus
reclamanta nu se poate prevala de o creanță provenită din înfrângerea limitelor
convenției pentru a obține recunoașterea dreptului de retenție.
Referitor la cererea formulată de
către SC U. SA în contradictoriu cu SC M.C. SRL s-a reținut, în esență că,
contractul ce stă la baza derulării raporturilor juridice dintre părțile în
proces nu conține nici un fel de considerații cu privire la condițiile în care
poate opera rezilierea, astfel încât instituția va rămâne circumscrisă tuturor
regulilor prevăzute pentru rezilierea judiciară, respectiv verificarea de către
instanță a îndeplinirii cerințelor și pronunțarea rezilierii (în cazul
constatării temeiniciei acesteia) care va produce efecte pentru viitor.
Astfel s-a apreciat că rezilierea ar
putea interveni și produce efecte în cauză conform art. 1020 - 1021 C. civ., de
la data pronunțării de către instanță și pentru viitor, motiv pentru care
cererea privind constatarea rezilierii contractului ale cărui efecte au încetat
prin ajungerea locațiunii la termen, a fost respinsă.
În ce privește al doilea capăt al
cererii formulate de către SC U. SA, privind obligarea pârâtei să emită facturi
fiscale în considerarea lucrărilor de îmbunătățire a imobilului pe care le-a
efectuat s-a reținut că reclamanta justifică un interes doar în a solicita
instanței să constate că pârâta are o creanță provenită din îmbunătățirile pe
care le-a adus imobilului în cuantum egal cu echivalentul în lei al sumei de
6.165 Euro, egală cu cea pe care, la rândul ei o deține față de pârâtă și care
provine din plata chiriei și, în consecință, să ceară instanței că a intervenit
compensarea.
Or, reclamanta nu a formulat un
astfel de petit, limitându-se doar să arate că, ulterior emiterii facturilor va
proceda la compensare, context în care interesul său nu este actual, iar
cererea privind obligarea pârâtei să emită facturi în valoarea de ea stabilită,
nefondată prin raportare la considerațiile inserate mai sus.
Referitor la capătul de cerere
privind evacuarea paratei din imobil s-a constatat că pârâta nu s-a achitat de
obligația de a restitui la sfârșitul locațiunii bunul închiriat, că art. 480 C.
civ. conferă proprietarului dreptul de a beneficia de plenitudinea atributelor
pe care dreptul de proprietate i le conferă și a fost admisă cererea de
evacuare a pârâtei din imobilul în suprafață de 51,38 mp situat în Timișoara.
Curtea de Apel Timișoara, secția
comercială prin Decizia civilă nr. 118/A din 28 aprilie 2011 a admis excepția
lipsei calității procesuale active a reclamanților C.E., C.O.Ș. și C.G., a
respins apelul reclamantei SC M.C. SRL, a luat act de renunțarea la judecata
apelului de către reclamanta SC U. SA prin lichidator și a fost obligată
apelanta SC M.C. SRL la plata sumei de 3.000 RON cheltuieli de judecată,
reprezentând onorariu avocat către intimații C.E., C.O.Ș. și C.G.
Instanța de apel examinând cu
precădere excepția lipsei calității procesuale a persoanelor nou introduse în
cauză cu titlu de reclamanți intimați C.E., C.O.Ș. și C.G., a constatat că
excepția este fondată, întrucât neexistând în realitate o creanță litigioasă în
cauză al cărei titular să se afirme reclamanta principală SC U. SA, nici alte
persoane fie ele cesionare nu pot dobândi calitatea procesuală pe care nu a
avut-o nici reclamanta principală.
În ceea ce privește apelul declarat
de SC U. SA, Curtea în temeiul art. 246 C. proc. civ. a luat act de renunțarea
la judecata apelului.
Referitor la apelul declarat de
către reclamanta reconvențională SC M.C. SRL, instanța de apel a reținut, în
esență, că expertiza a fost efectuată la arhiva Tribunalului Timiș pe baza
materialului documentar existent la dosarul cauzei și a celui pus la dispoziția
expertului de către părți, respectiv la domiciliul expertului. Prin urmare nu
are nici o justificare pretenția apelante de a nu fi fost citată la efectuarea
actelor de expertizare.
Instanța de apel a constatat că,
criticile din apel referitoare la neacordarea pretențiilor bănești în sumă de
64.834 RON și 21.125,90 RON, nu mai fac obiectul soluționării pe fond a
apelului, întrucât prin încheierea de ședință din 10 februarie 2011 reținând
faptul că pârâta reconvențională SC U. SA a intrat în procedura insolvenței,
s-a dispus suspendarea judecății în apel a acestor petite conform prevederilor
art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.
Referitor la critica privind
evacuarea, instanța de apel relevat că evacuarea a fost dispusă de către
tribunal prin considerarea corectă a faptului că termenul locațiunii între
părți a expirat, astfel că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1020 - 1021 C.
civ. referitoare la condițiile rezilierii contractului de închiriere, și în continuare
că modul de executare a obligațiilor contractuale nu mai au caracterul
determinant pentru pronunțarea evacuării.
Totodată instanța de apel a statuat
în același mod că din moment ce contractul părților a expirat la 20 iunie 2007,
apărarea pe care a dezvoltat-o apelanta pârâtă principală în fața primei
instanțe prin care a invocat lipsa culpei sale în neexecutarea contractului de
locațiune în sensul că a achitat chiria și mai mult în temeiul clauzei
contractului a întrebuințat cheltuieli superioare chiriei de plătit pentru
îmbunătățirea celor două spații închiriate succesiv nu are legătură juridică cu
cauza obiectivă a încetării contractului de locațiune și anume ajungerea la
termen.
Cât privește dreptul la o
relocațiune datorită investițiilor efectuate asupra acelui spațiu, și prin
susținerea dreptului apelantei de retenție, raportat la sumele de bani pe care
le solicită de la locatoarea SC U. SA pârâtă reconvențională, instanța de apel
a relevat mai întâi că între părți nu a existat o manifestare de voință
suficient de probată care să conducă la concluzia că relocațiunea ar fi fost
posibilă între aceleași părți. Pe de altă parte invocarea relocațiunii la o
dată mult ulterioară încetării închirierii prin ajungere la termen s-a apreciat
ca fiind nejustificată, procedura relocațiunii presupunând, după caz, fie o
clauză înserată în contractul părților în acest sens, fie o demarare a unor
negocieri pentru o nouă locațiune, ambele proceduri precedând expirării
termenului inițial al un ei locațiuni.
Nici critica referitoare la
respingerea de către tribunal a cererii de acordare a dreptului de retenție în
favoare reclamantei reconvenționale apelante, nu a fost reținută ca întemeiată,
deoarece cât timp parții care invocă dreptul de retenție nu i s-a recunoscut
dreptul legitim, necontestat și lipsit de echivoc, de a obține o despăgubire
bănească pentru îmbunătățire sau după caz plusul de valoare aduse spațiului
închiriat, aceleiași părți nu i se poate recunoaște nici dreptul de a reține
spațiul litigios până la dezdăunarea sa, lipsind legătura juridică între cauza
dreptului de retenție și efectul nedezdăunării chiriașului.
Împotriva acestei decizii pârâta SC
M.C. SRL a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9
C. proc. civ.
În susținerea motivelor de recurs
indicate, recurenta, fără o argumentare în parte a fiecărui punct ale art. 304
C. proc. civ., a arătat, în esență, că instanța de fond nu a motivat hotărârea
raportat la petitele formulate în raport de raportul juridic dintre părți, iar
lipsa motivării echivalează cu lipsa dovedirii cercetării judecătorești.
Făcând în continuare referiri la
sentința instanței de fond, recurenta arată că s-a reținut greșit situația de
fapt, formându-și în mod eronat convingerea exclusiv pe baza unei prezumții
asupra tranzacției încheiate cu SC A.G. SRL și fără a administra alt probatoriu
nu a intrat în cercetarea fondului față de primele capete de cerere.
Redând solicitările făcute în fața
instanței de apel, referitor la verificarea probatoriului administrat,
rezultatele expertizei în construcții și expertizei contabile efectuate,
recurenta susține că nu se poate dispune nici rezilierea contractului și nici
nu se poate dispune evacuarea atât timp cât nu sunt în debit cu chiria, aceasta
compensându-se cu chiria lunar, iar reclamanta mai este în debit cu suma de
94.767,41 RON.
Recurenta susține că deși a
solicitat refacerea raportului de expertiză, instanța de apel a apreciat că
această critică este nefondată, fără a observa că obiectivele depuse la fila
132 dosar de fond sunt obiective suplimentare față de cele încuviințate de
instanță inițial și deci erau necesare documente contabile suplimentare și că
prin cererile depuse la dosar expertul a solicitat acordarea unui termen pentru
a studia actele societăților pentru a răspunde noilor obiective solicitate.
De asemenea, recurenta susține că
cererea formulată de cesionarii C.E., C.O.Ș. și C.G. privind acordarea
cheltuielilor de judecată nu a fost pusă în discuția părților pentru
respectarea principiului contradictorialității fiindu-le astfel încălcat
dreptul la apărare respectiv posibilitatea de a solicita micșorarea onorariului
avocațial.
Un ultim aspect învederat de către
recurentă privește, în opinia sa, viciul de procedură privind societatea
A&A C. IPURL în apel întrucât deși citația a fost transmisă prin fax, din
verificările efectuat a constatat că numărul de fax al acesteia este diferit de
cel la care s-a făcut comunicarea.
Pentru aceste motive recurenta a
solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
Recursul este nefondat.
Recursul în reglementarea
procedurală actuală este cale de atac extraordinară supusă regulilor cuprinse
în Titlul V intitulat căile extraordinare de atac. Pentru promovarea
recursului, se instituie și obligativitatea pentru recurentă de a indica
motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor.
Din expunerea motivării recursului
redată succint mai sus rezultă cu evidență să s-au antamat chestiuni de fond
care nu vizează nelegalitatea, or, în recurs se examinează soluția anterior
pronunțată din punctul de vedere al cerințelor art. 304 pct. 1 - 9 C. proc.
civ. În acest sens art. 304 C. proc. civ. prevede că modificarea sau casarea
unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de
pct. 1 - 9, care, însă nu se regăsesc în motivarea recursului.
Indicarea pct. 6, 7, 8 și 9 ale art.
304 C. proc. civ. nu îndeplinesc cerințele legale pentru promovarea și
susținerea acestei căi extraordinare de atac. Nu în ultimul rând trebuie reținut
că recursul nu are caracter devolutiv pentru ca instanța astfel învestită să
treacă la examinarea fondului litigiului, lucru firesc câtă vreme recurenta a
beneficiat de o astfel de cale de atac.
În întreaga argumentare a recursului
recurenta a făcut referiri la probele administrate, rapoartele de expertiză
efectuate, la solicitările făcute în fața instanței de apel fără a indica
aspectele de nelegalitate, sau dispozițiile legale ce au fost încălcate sau
aplicate greșit de către instanța de apel.
Mai este de reținut și faptul că
recurenta, a supus spre examinare instanței de recurs apărări care depășesc
cadrul procesual determinat în fața instanței de apel, străine raportului
juridic dedus judecății, care nu mai pot fi reanalizate în recurs.
De altfel, recurenta face abstracție
de motivarea instanței de apel pe care nici nu o analizează nici nu ține cont
de argumentele inserate în motivare, ci face critici paralele hotărârii
recurate.
Critica ce vizează cuantumul
cheltuielilor de judecată, va fi respinsă întrucât recurenta nu a arătat în
concret care sunt dispozițiile legale încălcate în legătură cu determinarea și
acordarea acestora.
Aprecierea cuantumului acestora este
în căderea instanței și în raport de dovezile care s-au făcut se aplică
dispozițiile art. 274 C. proc. civ., care în speță nu au fost încălcate.
Susținerea conform căreia cererea
privind cheltuielile de judecată nu a fost pusă în discuția părților și prin
aceasta le-a fost încălcat dreptul la apărare nu poate fi reținută, întrucât
cererea a fost făcută în cadrul dezbaterilor pe fondul cauzei când apărătorul
recurentei avea posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere cu privire la
solicitarea intimaților reclamanți de obligare la plata cheltuielilor de
judecată.
În conformitate cu dispozițiile art.
306 (3) C. proc. civ. critica privind citarea prin fax a lichidatorului A&A
C. IPURL va fi încadrată în pct. 5 al art. 304 C. proc. civ., punct ce vizează
situația când prin hotărârea dată s-au încălcat formele de procedură prevăzute
sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Potrivit dispozițiilor art. 86
1
din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării
proceselor, „dovada comunicării actelor poate fi făcută și prin orice alt
înscris depus la dosarul cauzei prin care se atestă, sub semnătură, primirea
fiecărui act de procedură care a fost comunicat”. Din înscrisul depus la fila
53 dosar apel se constată că citarea a fost făcută conform dispozițiilor legale
menționate, astfel că susținerea recurentei este nefondată. De altfel, această
critică nu are relevanță atâta timp cât recurenta nu a dovedit vătămarea
pricinuită în sensul dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Prin urmare, față de dispozițiile
procedurale care limitează posibilitățile de rediscutare a probelor, după ce
s-a judecat fondul și apelul, prevederi raționale față de modul de organizare a
sistemului căilor de atac, în care recursul este cale de atac de reformare,
nedevolutivă, criticile bazate pe aceste chestiuni vor fi înlăturate, întrucât
nu vizează nelegalitatea soluției care a fost pronunțată de Curtea de Apel
Timișoara, secția comercială.
În concluzie, cu referire la
motivele invocate se va reține că recurenta s-a îndepărtat de la dispozițiile
menționate de art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 C. proc. civ. sub aspectul conținutului
lor iar prin argumentele aduse s-a cerut instanței de recurs să statueze asupra
cauzei ca atare, judecând în fond și nu doar să verifice decizia din apel în ce
privește modul de aplicare a legii.
În consecință, față de cele ce
preced, conform art. 312 C. proc. civ., recursul se va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul
declarat de pârâta SC M.C. SRL împotriva Deciziei civile nr. 118/A din 28
aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 24 noiembrie 2011.