ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 452/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Hotărârea nr. 1498 din 10 septembrie 2009,

Plenul C.S.M. a respins ca neîntemeiate cererile formulate de petenții C.G., D.M.,

M.C., M.A. și L.L., judecători în cadrul Tribunalului Dâmbovița, pentru

recunoașterea gradului profesional de judecător de curte de apel.

În motivarea

hotărârii în discuție se arată, în esență, că dobândirea gradului profesional

se poate face numai în urma promovării concursului, organizat la nivel

național, în limita posturilor vacante existente, după cum impun prevederile art.

43 și 45 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și

procurorilor, republicată.

Pe de altă parte, în

cadrul hotărârii analizate se precizează faptul că argumentele petenților

privind discriminarea acestora în raport cu procurorii din cadrul D.N.A. și

D.I.I.C.O.T. - care au obținut prin hotărâri judecătorești pronunțate de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, recunoașterea

gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție - nu pot fi primite. Astfel, pentru a pronunța asemenea

soluții, instanța de contencios administrativ a plecat de la premisa că

respectivii procurori au fost numiți în condițiile legii speciale și au

funcționat efectiv în cadrul unei structuri care face parte din Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Împotriva Hotărârii

nr. 1498 din 10 septembrie 2009 a Plenului C.S.M. au declarat recurs, în

temeiul art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, petenții C.G., D.M.,

M.C., M.A. și L.L., care au solicitat anularea acesteia și obligarea

intimatului să emită o nouă hotărâre de recunoaștere a gradului profesional de

judecător de curte de apel.

În motivarea căii de

atac, recurenții invocă Hotărârile nr. 791/2007 și nr. 819/2007 ale Plenului C.S.M.

- prin care s-au respins cererile de recunoaștere a gradului profesional

corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

formulate de procurori din cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T. - precum și soluțiile

pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție care a admis recursurile

declarate împotriva acestora.

În concepția

recurenților, situația creată pe cale jurisprudențială reprezintă o „rupere

nejustificată a echilibrului” în rândul celor două categorii de magistrați, iar

prevalarea procurorilor din cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T. de alte dispoziții

legale - ce vizează caracterul special al structurilor din care fac parte -

decât cele ale Legii nr. 303/2004, pentru înlăturarea regulii imperative a

concursului, reprezintă o fraudă la lege.

În plus, recurenții

arată că procurorii și judecătorii au statutul constituțional de magistrați,

prevăzut expres de art. 133 și art. 134 din Legea fundamentală, iar prin Decizia

Curții Constituționale nr. 866 din 28 noiembrie 2006 - prin care au fost

declarate neconstituționale prevederile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 303/2004

- s-a stabilit, cu valoare de principiu, că judecătorii și procurorii se află

în aceeași situație juridică, ceea ce presupune înlăturarea oricărei situații

de discriminare ce s-ar putea ivi între cele două categorii de magistrați.

În același timp,

recurenții precizează și faptul că nu au dobândit anterior gradul profesional

de judecător de curte de apel pe care să-l valorifice în condițiile art. 65 alin.

(6) din Legea nr. 303/2004, republicată.

De asemenea,

recurenții arată că nu solicită promovarea la nici o curte de apel din România,

ci doar recunoașterea gradului profesional, întrucât îndeplinesc condiția

vechimii de 6 ani în funcția de judecător, precum și celelalte criterii

prevăzute de lege în acest sens.

Intimatul C.S.M. a

formulat întâmpinare (filele 91 - 96 dosar) în care a solicitat respingerea

recursului ca nefondat.

În opinia

intimatului, din interpretarea logică și teleologică a prevederilor Legii nr. 303/2004,

republicată, reiese faptul că, în cazul judecătorilor și procurorilor, cariera

profesională evoluează prin promovare, dintr-un grad profesional, în gradul

profesional imediat următor, numai în urma susținerii, în condițiile legii, a

concursului de promovare în funcții de execuție.

Cu excepția

situațiilor reglementate de dispozițiile art. 65 alin. (6) și de cele ale art. 83

alin. (3) din legea în discuție - situații în are recurenții nu se regăsesc -

gradul profesional corespunzător instanței superioare sau parchetului de pe

lângă aceasta se dobândește numai prin concurs sau examen, cu respectarea

cerințelor legale, respectiv: vechime, existența calificativului „foarte bine”

și inexistența unor sancțiuni disciplinare.

Intimatul a

concluzionat în sensul că a interpretat corect dispozițiile legale referitoare

la dobândirea gradului profesional corespunzător instanței superioare sau

parchetului de pe lângă aceasta.

De asemenea,

intimatul a depus la filele 97 - 101 din dosar hotărârea atacată.

În urma analizării

actelor dosarului, a susținerilor părților și a dispozițiilor legale incidente

în materie, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, pentru

considerentele care vor fi expuse în continuare.

Soluția pronunțată de

Plenul C.S.M. cu privire la cererea recurenților de recunoaștere a gradului

profesional de judecător de curte de apel este corectă.

Astfel, prin

Hotărârea nr. 878 din 13 decembrie 2007, Plenul C.S.M. a definit gradul

profesional ca fiind dreptul unui magistrat de a funcționa la un anumit nivel

în ierarhia instanțelor și parchetelor, drept care poate fi câștigat prin

numire, promovare sau transfer, cu respectarea prevederilor legale care

reglementează cariera magistraților.

Cu alte cuvinte,

acesta nu este o noțiune abstractă, ci este desprinsă din conținutul concret al

atribuțiilor specifice postului ocupat de magistrat.

Dobândirea gradului

profesional pentru instanțele superioare sau parchetele de pe lângă acestea se

realizează prin promovarea judecătorilor și procurorilor, în condițiile art. 43

din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor,

republicată, numai prin concurs, organizat la nivel național, în limita

posturilor vacante existente la tribunale sau curți de apel sau, după caz, la

parchete.

Concursul constă în

probe scrise, cu caracter teoretic și practic, menționate în cuprinsul art. 46 alin.

(2) din legea anterior individualizată.

Înalta Curte reține

faptul că legiuitorul nu a reglementat instituția recunoașterii automate a unui

grad profesional, corespunzător instanței superioare, în situația în care un

magistrat îndeplinește condiția de vechime, precum și celelalte criterii

prevăzute în legea în discuție, după cum solicită recurenții.

Pe cale de

consecință, Plenul C.S.M. a apreciat în mod legal că cererea recurenților de

promovare la instanța superioară celei la care își desfășoară activitatea nu poate

fi admisă, deoarece aceștia nu a susținut concursul de promovare, conform

dispozițiilor legale anterior amintite.

În același timp,

Înalta Curte consideră că nu poate primi nici criticile formulate de recurenți

în legătură cu soluțiile pronunțate de această instanță în recursurile

promovate de procurorii de la cele două structuri mai sus amintite.

În acest sens, Înalta

Curte reține că procedura de numire a procurorilor în cadrul structurilor

specializate D.N.A. și D.I.I.C.O.T. este una specială, derogatorie de la

procedura de drept comun, stabilită prin art. 43 din Legea nr. 303/2004 privind

statutul judecătorilor și procurorilor, republicată.

Procedura specială

instituită în această modalitate se înscrie în cadrul regulilor pe care

legiuitorul este în drept să le prevadă pentru promovarea magistraților în

anumite funcții, asigurând, totodată, și egalitatea de tratament a celor două

categorii, respectiv, judecători și procurori.

De altfel, prin

hotărârile judecătorești aflate în discuție s-a stabilit faptul că procurorii

numiți la D.N.A. și D.I.I.C.O.T. - structuri în cadrul Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție -, în condițiile unei legislații speciale,

au dobândit dreptul de a funcționa la acest nivel în ierarhia parchetelor.

În opinia Înaltei

Curți, sunt nefondate criticile recurenților în sensul că prin aceste soluții

ale instanței s-a creat o discriminare între magistrați.

Principiul egalității

sau nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o

situație identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să

însemne uniformitate.

Funcția sa este aceea

de a preveni formularea de distincții arbitrare și de a evita diferențele de

tratament juridic fără motive obiective.

Principiul

nediscriminării este înscris în toate tratatele și documentele internaționale

de protecție a drepturilor omului. Acest principiu presupune aplicarea unui

tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi. Conceput

astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă modernă și perfecționată a

principiului egalității tuturor în fața legii. De altfel, art. 7 din Declarația

Universală proclamă că toți oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul,

fără deosebire, la protecția egală a legii.

Ca natură juridică,

dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului este un drept subiectiv substanțial. Textul în discuție

enumeră un număr de 13 motive de nediscriminare, însă această listă nu este

limitativă. Cu alte cuvinte, este interzisă orice formă de discriminare,

indiferent de criteriul care stă la baza ei.

În plus, Protocolul nr.

12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului impune interdicția generală a

oricărei forme de discriminare.

Curtea de la Strasbourg reține două criterii cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de

tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut (C.E.D.O., din

23 noiembrie 1983, Van der Mussele, Seria A nr. 70, p. 46; C.E.D.O., 18

februarie 1991, Fredin, Seria A nr. 192, p. 60) și lipsa unei justificări

obiective și rezonabile (C.E.D.O., 23 iulie 1968, Affaire linguistique belge

c/Belgique, Seria A nr. 6, p. 9).

Mai precis, în opinia

C.E.D.O. „a distinge nu înseamnă a discrimina”, iar diferența de tratament

devine discriminare atunci când autoritățile naționale introduc distincții

între situații analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o

justificare rezonabilă și obiectivă.

În sistemul nostru

juridic, principiul analizat se găsește reglementat în art. 16 alin. (1) din

Constituție și în O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor

formelor de discriminare, republicată.

În speța dedusă

judecății, Înalta Curte nu poate reține o discriminare a recurenților în raport

cu procurorii D.N.A. și D.I.I.C.O.T.

Un argument în acest

sens îl constituie și faptul că instanța constituțională a precizat, în acord

cu jurisprudența europeană, că principiul egalității presupune identitatea de

soluții numai pentru situații identice.

De asemenea, în Decizia

nr. 819 din 3 iulie 2008, Curtea Constituțională a menționat faptul că

dispozițiile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 din O.G. nr. 137/2000 privind

prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt

neconstituționale, în măsura în care din interpretarea acestora se desprinde

concluzia că instanțele judecătorești au competența să anuleze sau să refuze

aplicarea unor acte normative cu putere de lege pe considerentul că sunt

discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale juridică sau cu

prevederi cuprinse în alte acte normative, încălcând în acest fel principiul

separației puterilor, prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și

dispozițiile art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, care prevede că

Parlamentul este unica putere legiuitoare a țării.

Așadar, nici din

acest considerent, Înalta Curte nu ar putea să oblige C.S.M. să le recunoască

recurenților gradul profesional de judecător de curte de apel, prin aplicarea

unor prevederi legale cu caracter special adresate altor subiecte de drept,

respectiv procurorii de la D.N.A. și D.I.I.C.O.T.

Pentru considerentele

anterior expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20

și 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, Înalta Curte va

respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de C.G., D.M., M.C., M.A. și L.L. împotriva Hotărârii nr. 1498 din 10

septembrie 2009 a Plenului C.S.M., ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 ianuarie 2010.