ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4242/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.Obiectul excepției de nelegalitate

Reclamantul S.I. a solicitat, în cadrul

acțiunii înregistrate pe rolul Judecătoriei Timișoara sub nr. 345/325/2011, în

contradictoriu cu pârâții Direcția de Sănătate Publică Timiș și Ministerul

Sănătății, să se constate nelegalitatea dispozițiilor art. 8 din Anexa 1 a

Ordinului MSP nr. 1398/2006.

În motivarea

excepției, reclamantul a arătat că dispozițiile cuprinse în art. 8 din

Metodologia aprobată prin Ordinul MSP nr. 1398/2006, care îngăduie Comisiei să

respingă cererea făcută fără a cerceta fondul cauzei, reprezintă o adăugare la

lege și vin în contradicție cu rațiunea legiuitorului, exprimată în prevederile

Legii nr. 95/2006, care enumera exhaustiv soluțiile pe care le poate da Comisia

odată ce este legal învestită, respectiv: Comisia stabilește, prin decizie,

dacă în cauză a fost sau nu o situație de malpraxis. Decizia se comunică

tuturor persoanelor implicate inclusiv asigurătorului, în termen de 5 zile

calendaristice .

Prin Încheierea din

data de 28 septembrie 2011, Judecătoria Timișoara a sesizat Curtea de Apel

Timișoara, instanță competentă să soluționeze excepția de nelegalitate.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, iar la termenul din 19 ianuarie

2012, reclamantul a depus la dosar note de ședință, prin care a dezvoltat

argumentele excepției de nelegalitate, arătând că, deși a sesizat Comisia de

monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis din cadrul

Direcției de sănătate publică Timiș, în condițiile art. 670 din Legea nr.

95/2006, pentru a stabili dacă decesul soției sale, C.A., s-a datorat unei

situații de malpraxis, în înțelesul art. 642 alin. (1) lit. b) din Legea nr.

95/2006 - comisa a respins sesizarea în temeiul art. 28 din OMSP nr. 1343/2006,

fără a cerceta fondul cauzei și fără a avea în vedere vreo dispoziție legală.

Reclamantul a mai

arătat că, fiind legal sesizată cu o cerere de suspendare a procedurii, Comisia

trebuia să o admită și în consecință să hotărască suspendarea stabilirii

cazului de malpraxis, până la soluționarea definitivă a plângerii penale ce

face obiectul Dosarului penal 11146/P/2010 al Parchetului de pe lângă

Judecătoria Timișoara, care urma să stabilească răspunderea penală a medicului

în cauză, sau să purceadă la soluționarea sesizării pe fond, dacă aprecia că

sunt aplicabile dispozițiile art. 673 art. 2 din Legea nr. 95/2006.

de apel

Prin Sentința nr. 188

din 15 martie 2012, Curtea de Apel Timișoara a respins excepția de nelegalitate

a dispozițiilor art. 8 din Anexa Ordinului Ministerului Sănătății Publice nr.

1398/2006, pentru aprobarea modalității de remunerare a experților medicali.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut că Ordinul nr. 1398 din 14 noiembrie 2006,

emis de Ministerul Sănătății Publice, publicat în M. Of. nr. 956 din 28

noiembrie 2006, se referă la aprobarea modalității de remunerare a experților

medicali cuprinși în lista națională, conform metodologiei prevăzute în Anexa

ordinului, așa cum stipulează dispozițiile art. 1, și a fost emis în temeiul

prevederilor art. 669 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în

domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare, și Hotărârii

Guvernului nr. 862/2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului

Sănătății Publice.

Curtea a constatat,

contrar susținerilor reclamantului, că dispozițiile art. 8 alin. (1) din Anexa

la Ordinul nr. 1398/2006 abilitează comisia specială să respingă sesizarea în

situația în care aceasta a considerat necesară o expertiză de specialitate

pentru soluționarea sesizării, iar persoana interesată nu face dovada achitării

onorariului stabilit pentru expertul desemnat, conform prevederilor

metodologice aprobate prin același ordin.

Astfel a apreciat

Curtea că dispozițiile contestate pe calea excepției de nelegalitate se

încadrează în dispozițiile procedurale prevăzute de art. 668 - 682 din aceeași

metodologie și sunt în concordanță cu prevederile legale în bâza și în

executarea cărora actul administrativ a fost emis, respectiv cele ale art. 669

din Legea nr. 95/2006.

În opinia Curții,

câtă vreme această dispoziție legală consacră obligația procedurală a părții

interesate de a achita onorariul expertului desemnat, conform alin. (2), nu se

poate spune că dispozițiile regulamentare exced celor legale, consacrând o

soluție de respingere a sesizării în afara celor prevăzute la art. 672 din

Legea nr. 95/2006, care se referă la o decizie care stabilește „dacă în cauză a

fost sau nu o situație de malpraxis", context în care această dispoziție

legală nu poate fi interpretată ad literam, în sensul că, în toate cazurile,

comisia este obligată să dea o decizie asupra fondului cauzei, cu ignorarea

dispozițiilor amintite ale art. 669 din aceeași lege și ale dispozițiilor

metodologice contestate în speță, emise în aplicarea acestor dispoziții legale.

În același context

legal, a mai reținut Curtea că nu se poate spune nici că dispozițiile art. 8

alin. (1) din Metodologia aprobată prin Ordinul nr. 1398/2006 încalcă liberul

acces la justiție, consacrat de dispozițiile art. 21 din Constituție, în

condițiile în care procedura enunțată reglementată de Legea nr. 95/2006 se

finalizează cu un act administrativ care poate fi contestat în fața instanței

judecătorești competente, această garanție constituțională fiind dublată de

dispozițiile art. 8 alin. (2) din aceeași metodologie, potrivit cu care o

sesizare nouă poate fi făcută pentru același caz, al respingerii sesizării

pentru neplata onorariului de expert conform art. 6, în situația în care nu a

expirat termenul de prescripție pentru introducerea sesizării.

Celelalte motive

invocate de reclamant, inclusiv faptul că nu s-a dat curs cererii sale de

suspendare a procedurii în fața comisiei, până la finalizarea procedurii penale

în curs, care urma să stabilească răspunderea penală a medicului în cauză,

conform art. 673 din aceeași lege, potrivit cu care, procedura stabilirii

cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiție potrivit

dreptului comun, a apreciat Curtea că exced analizei controlului excepției de

nelegalitate, fiind vorba despre chestiuni de interpretare și aplicare a legii,

de competența instanței învestite cu soluționarea fondului cauzei.

reclamantului

Împotriva sentinței

pronunțate de Curtea de Apel Timișoara a declarat recurs S.I., în temeiul art.

4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

În motivarea căii de

atac, recurentul-reclamant a arătat că sentința atacată este fundamentată pe un

raționament juridic greșit, pentru că art. 672 din Legea nr. 95/2006 indică

exhaustiv soluțiile pe care le poate da Comisia, odată ce este legal învestită,

iar structura logico-juridică a textului de lege nu permite decât interpretarea

lui ad literam.

Recurentul-reclamant

a făcut și o analogie cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., care

enumeră exhaustiv soluțiile ce se pot pronunța într-un recurs și a arătat că

obligația procedurală consacrată în art. 669 din Legea nr. 95/2006 nu înseamnă

că prin metodologia de aplicare se poate stabili o sancțiune care să vină în

contradicție cu art. 672 din aceeași lege.

În fine,

recurentul-reclamant a indicat anumite soluții pe care le-a considerat adecvate

cadrului legal, arătând că s-ar fi putut stabili, spre exemplu, suspendarea

procedurii, decăderea petentului din dreptul de a beneficia, în cadrul

procedurii, de proba expertizei, sau obligarea petentului la plata onorariului

de expert prin aceeași decizie prin care, în aplicarea prevederilor art. 672,

Comisia decide dacă în cauză a fost sau nu o situație de malpraxis.

în cauză

Prin întâmpinarea

depusă la dosar, intimata-pârâtă Direcția de Sănătate Publică Timiș, prin

Comisia de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de

malpraxis, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând, în esență,

că norma administrativă atacată pe calea excepției de nelegalitate nu

contravine prevederilor Legii nr. 95/2006, care în art. 669 instituie obligația

părții interesate de a suporta onorariul de expertiză.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza prin

prisma motivelor invocate de recurentul-reclamant și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

relevante

Excepția de

nelegalitate invocată în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 are ca

obiect norma cuprinsă în art. 8 din Anexa 1 - Metodologie de stabilire a

modalității de remunerare a experților cuprinși în lista națională, a Ordinului

nr. 1398/2006, emis de Ministerul Sănătății Publice.

Conform dispoziției

menționate, în cadrul procedurii administrative de soluționare a sesizărilor cu

privire la cazurile de malpraxis, în situația în care partea interesată nu face

dovada achitării onorariului pentru serviciile expertului desemnat de către

Comisia de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de

malpraxis, această comisie are dreptul să respingă sesizarea. O sesizare nouă

poate fi făcută pentru același caz în situația în care nu a expirat termenul de

prescripție pentru introducerea sesizării.

În esență, în

motivarea excepției de nelegalitate, recurentul-reclamant a invocat

contrarietatea normei administrative în raport cu normele cu forță juridică

superioară cuprinse în art. 672 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în

domeniul sănătății, care, în opinia autorului excepției, limitează atribuțiile

comisiei și soluțiile pe care le poate dispune aceasta la a stabili dacă în

cauză a fost sau nu o situație de malpraxis - cu alte cuvinte, de a soluționa,

în toate cazurile, fondul sesizărilor.

Soluția pronunțată de

prima instanță și considerentele pe care se fundamentează aceasta reflectă însă

interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale cu incidență în

materia supusă analizei, care converg către concluzia că textul vizat de

excepția de nelegalitate nu intră în coliziune cu dispozițiile legale în

aplicarea cărora a fost adoptat, nefiind încălcat principiul ierarhiei forței

juridice a actelor normative, consacrat în art. 1 alin. (5) din Constituția

României și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică

legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Obligația părții

interesate de a achita onorariul expertului desemnat în cadrul procedurii

administrative de soluționare a sesizării de malpraxis medical este prevăzută

chiar în cuprinsul Legii nr. 95/2006, în art. 669 alin. (4), iar norma care

permite comisiei să respingă sesizarea în cazul neplății onorariului nu

contravine prevederilor art. 672 din lege, pentru că stabilirea existenței sau

inexistenței situației de malpraxis implică, în mod necesar, administrarea

tuturor probelor și parcurgerea etapelor apte să conducă la o concluzie în

acest sens, inclusiv întocmirea raportului experților, reglementat expres în

art. 671 ca o operațiune administrativă care stă la baza deciziei comisiei.

Așa cum a reținut și

prima instanță, dispozițiile art. 8 alin. (1) din Metodologia aprobată prin

Ordinul nr. 1398/2006 nu încalcă liberul acces la justiție, pentru că art. 8

alin. (2) din Metodologie prevede posibilitatea formulării unei a doua sesizări,

în cazul în care nu s-a împlinit termenul de prescripție, iar potrivit art. 673

alin. (2) din Legea nr. 95/2006, procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu

împiedică liberul acces la justiție potrivit dreptului comun.

Recurentul-reclamant

a arătat că autoritatea emitentă ar fi putut opta pentru alte măsuri aplicabile

în cazul neplății onorariului, cum ar fi suspendarea procedurii, decăderea

petentului din dreptul de a beneficia de proba cu expertiză sau obligarea

petentului la plata onorariului prin decizia dată în aplicarea art. 672 din

Legea nr. 95/2006, dar aceste argumente nu pot fi reținute în fundamentarea

unei soluții de constatare a nelegalității normei atacate.

În acest sens, Înalta

Curte reține că instanța învestită cu o excepție de nelegalitate poate verifica

doar concordanța actului administrativ cu legea, fără a-i fi îngăduit să

sugereze autorității emitente să adopte o variantă diferită, pe care ar

considera-o mai adecvată, ceea ce ar constitui o depășire nepermisă a limitelor

controlului exercitat de instanță asupra marjei de apreciere de care dispune

administrația publică în îndeplinirea propriilor atribuții.

soluției pronunțate în recurs

Având în vedere

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul

formulat potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 va fi respins, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de S.I. împotriva Sentinței nr. 188 din 15 martie 2012 a Curții de

Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 octombrie 2012.

Procesat de GGC - LM