ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4242/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1.Obiectul excepției de nelegalitate Reclamantul S.I. a solicitat, în cadrul acțiunii înregistrate pe rolul Judecătoriei Timișoara sub nr. 345/325/2011, în contradictoriu cu pârâții Direcția de Sănătate Publică Timiș și Ministerul Sănătății, să se constate nelegalitatea dispozițiilor art. 8 din Anexa 1 a Ordinului MSP nr. 1398/2006. În motivarea excepției, reclamantul a arătat că dispozițiile cuprinse în art. 8 din Metodologia aprobată prin Ordinul MSP nr. 1398/2006, care îngăduie Comisiei să respingă cererea făcută fără a cerceta fondul cauzei, reprezintă o adăugare la lege și vin în contradicție cu rațiunea legiuitorului, exprimată în prevederile Legii nr. 95/2006, care enumera exhaustiv soluțiile pe care le poate da Comisia odată ce este legal învestită, respectiv: Comisia stabilește, prin decizie, dacă în cauză a fost sau nu o situație de malpraxis.

Decizia se comunică tuturor persoanelor implicate inclusiv asigurătorului, în termen de 5 zile calendaristice . Prin Încheierea din data de 28 septembrie 2011, Judecătoria Timișoara a sesizat Curtea de Apel Timișoara, instanță competentă să soluționeze excepția de nelegalitate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, iar la termenul din 19 ianuarie 2012, reclamantul a depus la dosar note de ședință, prin care a dezvoltat argumentele excepției de nelegalitate, arătând că, deși a sesizat Comisia de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis din cadrul Direcției de sănătate publică Timiș, în condițiile art. 670 din Legea nr. 95/2006, pentru a stabili dacă decesul soției sale, C.A., s-a datorat unei situații de malpraxis, în înțelesul art. 642 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 95/2006 - comisa a respins sesizarea în temeiul art. 28 din OMSP nr. 1343/2006, fără a cerceta fondul cauzei și fără a avea în vedere vreo dispoziție legală.

Reclamantul a mai arătat că, fiind legal sesizată cu o cerere de suspendare a procedurii, Comisia trebuia să o admită și în consecință să hotărască suspendarea stabilirii cazului de malpraxis, până la soluționarea definitivă a plângerii penale ce face obiectul Dosarului penal 11146/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara, care urma să stabilească răspunderea penală a medicului în cauză, sau să purceadă la soluționarea sesizării pe fond, dacă aprecia că sunt aplicabile dispozițiile art. 673 art. 2 din Legea nr. 95/2006. 2. Hotărârea Curții de apel Prin Sentința nr. 188 din 15 martie 2012, Curtea de Apel Timișoara a respins excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 8 din Anexa Ordinului Ministerului Sănătății Publice nr. 1398/2006, pentru aprobarea modalității de remunerare a experților medicali.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut că Ordinul nr. 1398 din 14 noiembrie 2006, emis de Ministerul Sănătății Publice, publicat în M. Of. nr. 956 din 28 noiembrie 2006, se referă la aprobarea modalității de remunerare a experților medicali cuprinși în lista națională, conform metodologiei prevăzute în Anexa ordinului, așa cum stipulează dispozițiile art. 1, și a fost emis în temeiul prevederilor art. 669 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare, și Hotărârii Guvernului nr. 862/2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului Sănătății Publice.

Curtea a constatat, contrar susținerilor reclamantului, că dispozițiile art. 8 alin. (1) din Anexa la Ordinul nr. 1398/2006 abilitează comisia specială să respingă sesizarea în situația în care aceasta a considerat necesară o expertiză de specialitate pentru soluționarea sesizării, iar persoana interesată nu face dovada achitării onorariului stabilit pentru expertul desemnat, conform prevederilor metodologice aprobate prin același ordin. Astfel a apreciat Curtea că dispozițiile contestate pe calea excepției de nelegalitate se încadrează în dispozițiile procedurale prevăzute de art. 668 - 682 din aceeași metodologie și sunt în concordanță cu prevederile legale în bâza și în executarea cărora actul administrativ a fost emis, respectiv cele ale art. 669 din Legea nr. 95/2006.

În opinia Curții, câtă vreme această dispoziție legală consacră obligația procedurală a părții interesate de a achita onorariul expertului desemnat, conform alin. (2), nu se poate spune că dispozițiile regulamentare exced celor legale, consacrând o soluție de respingere a sesizării în afara celor prevăzute la art. 672 din Legea nr. 95/2006, care se referă la o decizie care stabilește „dacă în cauză a fost sau nu o situație de malpraxis", context în care această dispoziție legală nu poate fi interpretată ad literam, în sensul că, în toate cazurile, comisia este obligată să dea o decizie asupra fondului cauzei, cu ignorarea dispozițiilor amintite ale art. 669 din aceeași lege și ale dispozițiilor metodologice contestate în speță, emise în aplicarea acestor dispoziții legale.

În același context legal, a mai reținut Curtea că nu se poate spune nici că dispozițiile art. 8 alin. (1) din Metodologia aprobată prin Ordinul nr. 1398/2006 încalcă liberul acces la justiție, consacrat de dispozițiile art. 21 din Constituție, în condițiile în care procedura enunțată reglementată de Legea nr. 95/2006 se finalizează cu un act administrativ care poate fi contestat în fața instanței judecătorești competente, această garanție constituțională fiind dublată de dispozițiile art. 8 alin. (2) din aceeași metodologie, potrivit cu care o sesizare nouă poate fi făcută pentru același caz, al respingerii sesizării pentru neplata onorariului de expert conform art. 6, în situația în care nu a expirat termenul de prescripție pentru introducerea sesizării.

Celelalte motive invocate de reclamant, inclusiv faptul că nu s-a dat curs cererii sale de suspendare a procedurii în fața comisiei, până la finalizarea procedurii penale în curs, care urma să stabilească răspunderea penală a medicului în cauză, conform art. 673 din aceeași lege, potrivit cu care, procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiție potrivit dreptului comun, a apreciat Curtea că exced analizei controlului excepției de nelegalitate, fiind vorba despre chestiuni de interpretare și aplicare a legii, de competența instanței învestite cu soluționarea fondului cauzei. 3. Recursul reclamantului Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel Timișoara a declarat recurs S.I., în temeiul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant a arătat că sentința atacată este fundamentată pe un raționament juridic greșit, pentru că art. 672 din Legea nr. 95/2006 indică exhaustiv soluțiile pe care le poate da Comisia, odată ce este legal învestită, iar structura logico-juridică a textului de lege nu permite decât interpretarea lui ad literam. Recurentul-reclamant a făcut și o analogie cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., care enumeră exhaustiv soluțiile ce se pot pronunța într-un recurs și a arătat că obligația procedurală consacrată în art. 669 din Legea nr. 95/2006 nu înseamnă că prin metodologia de aplicare se poate stabili o sancțiune care să vină în contradicție cu art. 672 din aceeași lege.

În fine, recurentul-reclamant a indicat anumite soluții pe care le-a considerat adecvate cadrului legal, arătând că s-ar fi putut stabili, spre exemplu, suspendarea procedurii, decăderea petentului din dreptul de a beneficia, în cadrul procedurii, de proba expertizei, sau obligarea petentului la plata onorariului de expert prin aceeași decizie prin care, în aplicarea prevederilor art. 672, Comisia decide dacă în cauză a fost sau nu o situație de malpraxis. 4. Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă Direcția de Sănătate Publică Timiș, prin Comisia de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând, în esență, că norma administrativă atacată pe calea excepției de nelegalitate nu contravine prevederilor Legii nr. 95/2006, care în art. 669 instituie obligația părții interesate de a suporta onorariul de expertiză.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurentul-reclamant și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. 1. Argumente de drept relevante Excepția de nelegalitate invocată în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 are ca obiect norma cuprinsă în art. 8 din Anexa 1 - Metodologie de stabilire a modalității de remunerare a experților cuprinși în lista națională, a Ordinului nr. 1398/2006, emis de Ministerul Sănătății Publice. Conform dispoziției menționate, în cadrul procedurii administrative de soluționare a sesizărilor cu privire la cazurile de malpraxis, în situația în care partea interesată nu face dovada achitării onorariului pentru serviciile expertului desemnat de către Comisia de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis, această comisie are dreptul să respingă sesizarea.

O sesizare nouă poate fi făcută pentru același caz în situația în care nu a expirat termenul de prescripție pentru introducerea sesizării. În esență, în motivarea excepției de nelegalitate, recurentul-reclamant a invocat contrarietatea normei administrative în raport cu normele cu forță juridică superioară cuprinse în art. 672 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, care, în opinia autorului excepției, limitează atribuțiile comisiei și soluțiile pe care le poate dispune aceasta la a stabili dacă în cauză a fost sau nu o situație de malpraxis - cu alte cuvinte, de a soluționa, în toate cazurile, fondul sesizărilor.

Soluția pronunțată de prima instanță și considerentele pe care se fundamentează aceasta reflectă însă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale cu incidență în materia supusă analizei, care converg către concluzia că textul vizat de excepția de nelegalitate nu intră în coliziune cu dispozițiile legale în aplicarea cărora a fost adoptat, nefiind încălcat principiul ierarhiei forței juridice a actelor normative, consacrat în art. 1 alin. (5) din Constituția României și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Obligația părții interesate de a achita onorariul expertului desemnat în cadrul procedurii administrative de soluționare a sesizării de malpraxis medical este prevăzută chiar în cuprinsul Legii nr. 95/2006, în art. 669 alin. (4), iar norma care permite comisiei să respingă sesizarea în cazul neplății onorariului nu contravine prevederilor art. 672 din lege, pentru că stabilirea existenței sau inexistenței situației de malpraxis implică, în mod necesar, administrarea tuturor probelor și parcurgerea etapelor apte să conducă la o concluzie în acest sens, inclusiv întocmirea raportului experților, reglementat expres în art. 671 ca o operațiune administrativă care stă la baza deciziei comisiei.

Așa cum a reținut și prima instanță, dispozițiile art. 8 alin. (1) din Metodologia aprobată prin Ordinul nr. 1398/2006 nu încalcă liberul acces la justiție, pentru că art. 8 alin. (2) din Metodologie prevede posibilitatea formulării unei a doua sesizări, în cazul în care nu s-a împlinit termenul de prescripție, iar potrivit art. 673 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiție potrivit dreptului comun. Recurentul-reclamant a arătat că autoritatea emitentă ar fi putut opta pentru alte măsuri aplicabile în cazul neplății onorariului, cum ar fi suspendarea procedurii, decăderea petentului din dreptul de a beneficia de proba cu expertiză sau obligarea petentului la plata onorariului prin decizia dată în aplicarea art. 672 din Legea nr. 95/2006, dar aceste argumente nu pot fi reținute în fundamentarea unei soluții de constatare a nelegalității normei atacate.

În acest sens, Înalta Curte reține că instanța învestită cu o excepție de nelegalitate poate verifica doar concordanța actului administrativ cu legea, fără a-i fi îngăduit să sugereze autorității emitente să adopte o variantă diferită, pe care ar considera-o mai adecvată, ceea ce ar constitui o depășire nepermisă a limitelor controlului exercitat de instanță asupra marjei de apreciere de care dispune administrația publică în îndeplinirea propriilor atribuții. 2. Temeiul legal al soluției pronunțate în recurs Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul formulat potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de S.I. împotriva Sentinței nr. 188 din 15 martie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2012. Procesat de GGC - LM