ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 366/2015

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 366/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

deduse judecății

Prin cererea înregistrată la data de 15

februarie 2012 pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios

administrativ și fiscal, reclamanta M.N., în contradictoriu cu pârâții C.S.D.C.M.R.,

C.M.R., Colegiul Medicilor din București, C.M.C.P.C.M. - D.S.P. a Municipiului

București, a solicitat anularea Deciziei nr. 140 din 09 decembrie 2011 a C.S.D.

a C.M.R.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că, la data de 14 august 2009, soțul său A.M., a

fost internat de urgență în cadrul Institutului de Urgență pentru Boli

Cardiovasculare „Profesor Doctor C.C. Iliescu”.

La circa 2 ore și

jumătate de la momentul internării (atât a fost necesar pentru întocmirea

anamnezei, timp în care nu s-a efectuat nici o investigație medicală), s-a

început administrarea tratamentului prescris, iar, la circa 15 minute după

aceasta, soțul său a intrat în stop cardio-respirator (internat fiind într-un

salon al Secției cardiologie, fără a fi monitorizat ori, măcar, supravegheat,

de vreun cadru medical, deși starea gravă a sănătății sale și riscurile majore

presupuse de tratamentul administrat impuneau măsuri în acest sens).

După resuscitare,

care a avut loc în aria de monitorizați unde a fost transferat (iar nu în

secția de cardiologie cum se reține în decizia atacată), soțul său a fost

transferat în secția A.T.I. II.

Dacă în prima

săptămână, după transferul în secția A.T.I., a avut o evoluție favorabilă,

începând cu data de 24 august 2009 starea sa s-a agravat în mod alarmant.

Deși a solicitat

lămuriri în ceea ce privește agravarea stării sale și, deși existau semne

evidente ale unei infecții, nici unul din medici nu au informat cu privire la

complicațiile apărute.

La data de 25 august 2009

a solicitat să fie lămurită cu privire la cauza petelor apărute pe unul din

membrele inferioare și pe brațe, a cauzei febrei pe care acesta o prezenta,

medicul căruia i-a solicitat lămuriri i-a prezentat o cauză pur ipotetică,

afirmând că presupune o alergie alimentară sau medicamentoasă.

Abia la data de 27

august 2009, ora 12, după mai bine de 72 de ore de la apariția semnelor

evidente de infecție gravă și după mai bine de 48 de ore după ce personal a

sesizat medicului petele la nivelul membrului inferior drept și al brațelor, a

fost chemat la patul bolnavului un medic specialist în infecții, căruia nu i-au

trebuit decât câteva minute pentru a stabili că soțul meu se afla deja în

sepsis sever (cu consecința disfuncției multiple de organ, afectarea

neurologică, afectarea hematologică etc), infirmând astfel, în doar câteva

minute și urmare unui examen sumar, presupusa alergie și indicând ca sursă

certă cateterul, având în vedere apariția petelor, în principal, la nivelul

membrului inferior drept, în care se practicase incizia.

La data de 31 august 2009

soțul a decedat, urmare șocului septic cu „pioceanic”.

Întrucât a considerat

că, producerea stopului cardio-respirator ar fi putut fi evitată dacă soțul său

ar fi beneficiat de monitorizare pe parcursul administrării tratamentului

prescris, iar diagnosticarea în timp util și, în consecință, tratarea la timp

și corespunzătoare ar fi împiedicat intrarea în șoc septic, a sesizat Colegiul

Medicilor București, sesizarea vizând medicul cardiolog care a decis internarea

și tratarea pacientului într-un simplu salon, iar nu în aria de monitorizare,

și împotriva tuturor medicilor din secția A.T.I. II, care s-au ocupat de soțul

său pe întreaga perioadă a internării.

Prin Decizia nr. 1189/2011,

Colegiul Medicilor București a respins sesizarea formulată, reținând că

pacientul prezenta o cardiomiopatie dilatativă aflată în stadiu avansat de

evoluție, că infecțiile sistemice cu evoluție gravă sunt complicații frecvente

ale insuficienței cardiace grave și că mortalitatea, în asemenea situații, este

citată ca fiind extrem de ridicată în toată literatura de specialitate.

Nemulțumită fiind de

această hotărâre, reclamanta a formulat contestație la C.S.D.C.M.R.,

contestația fiind respinsă prin Decizia nr. 140 din 09 decembrie 2011, decizie

pe care o consideră nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive:

Decizia nu cuprinde

elementele prevăzute de art. 101 alin. (2), art. 115 și art. 120 din Statutul C.M.R.

Contrar prevederilor art.

119 din Statutul C.M.R., Comisia superioară de disciplină, soluționând

contestația, nu i-a dat posibilitatea de a fi ascultată și de a-și expune și

susține contestația.

În cuprinsul deciziei

s-a consemnat că au fost avute în vedere opiniile științifice din literatura de

specialitate și expertiza unui profesor universitar, fără ca acestea să fie menționate

și fără a fi indicat numele profesorului, în condițiile în care niciunul dintre

membrii comisiei nu este medic specialist în cardiologie ori în boli

infecțioase. Comisia și-a fundamentat decizia pe această expertiză, fără a

cerceta și fără a răspunde aspectelor pe care le-a ridicat în contestația

formulată.

Comisia ar fi trebuit

să observe că se contestă lipsa oricărei informări asupra riscurilor pe care le

implică tratamentul și, de asemenea, faptul că medicul cardiolog a decis, în

pofida tuturor riscurilor și a faptului că răspunsul pacientului la medicație

este imprevizibil, internarea într-un salon fără nici o dotare sub aspectul

monitorizării și al intervenției urgente în caz de complicații (lipsa unui

aparat de oxigen, lipsa unui defibrilator etc.), iar nu în aria de

monitorizare.

În raport cu

aspectele arătate în expertiză, în sensul că medicația administrată prezintă

riscuri și beneficii și că, uneori, răspunsul pacientului la medicație este

imprevizibil, reclamanta susține că tocmai riscurile și imprevizibilitatea

răspunsului pacientului la tratament (recunoscute și invocate de profesorul

universitar pe ale cărui concluzii se fundamentează soluția dată de comisie) impuneau

internarea pacientului în aria de monitorizare, aspect subliniat și contestat

atât în sesizarea inițială, cât și în contestația soluționată prin decizia

atacată.

De asemenea, în

raport cu aspectele din expertiză în sensul că sunt inerente și fac parte din

istoria naturală a bolii complicațiile ce au survenit în cazul pacientului,

reclamanta arată că ambele Comisii de disciplină au ignorat faptul că ceea ce

s-a afirmat este că stopul cardio-respirator ar fi putut fi evitat dacă

administrarea tratamentului s-ar fi făcut în aria de monitorizare, ceea ce ar

fi permis o intervenție în timp util pentru defibrilare, știut fiind că

prognosticul de supraviețuire depinde de timpul în care are loc defibrilarea

(dopamina favorizează apariția aritmiilor, drept care administrarea ei se face

obligatoriu sub supraveghere clinică și hemodinamică; întreruperea

administrării dopaminei s-a făcu tardiv abia după apariția grețuri lor,

durerilor de cap și a durerilor angioase, care indicau deja un supradozaj) și

faptul că infecția a fost depistată tardiv, respectiv în momentul în care soțul

meu se afla deja în stadiul de septicemie și, ca atare, tratamentul administrat

a fost tardiv, respectiv din data de 28 august 2009, ci nu din data de 24

august 2009 (medicul specialist a fost chemat abia la data de 27 august 2011)

Referitor la

susținerile C.S.D. în sensul că semnarea de către familie a scutirii de

necropsie confirmă că nu se contestă tratamentul aplicat pacientului sau

efectele acestuia, reclamanta arată că familia nu a refuzat necropsia, ci nu a

solicitat-o, iar aspectele reclamate nu cer o necropsie pentru a fi lămurite.

pârâților

Prin întâmpinarea

formulată, pârâtul C.M.R. a invocat excepția lipsei calității procesuale active

a reclamantei M.N., arătând că decizia C.S.D. este un act administrativ jurisdicțional

adoptat în urma unei anchete disciplinare, iar subiectele raportului juridic

disciplinar sunt medicul și organizația profesională, în acest sens art. 451

din Legea nr. 95/2006 enumerând limitativ persoanele care au calitatea de a

solicita anularea unei decizii a Comisiei Superioare de Disciplină, respectiv

medicul sancționat.

Pârâta

C.S.D. a invocat

excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei calității

procesuale pasive.

declinare pronunțată de Tribunalul București

Prin sentința civilă nr.

790 din 13 februarie 2013, Tribunalul București, secția a IX-a contencios

administrativ și fiscal, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

procedurii judiciare și hotărârile pronunțate de Curtea de Apel București

Prin acțiunea

precizată în fața Curții de apel, reclamanta a solicitat:

- în principal,

anularea Deciziei nr. 140 din 09 decembrie 2011

emisă de C.M.R. - C.S.D., prin care a

fost soluționată contestația, precum și anularea Deciziei nr. 1189 din 19

ianuarie 2011 emisă de Colegiul Medicilor din București - Comisia de

disciplină, prin care a fost soluționată plângerea.

- în subsidiar,

obligarea Colegiului Medicilor din București să procedeze la o (nouă)

soluționare a plângerii.

Prin precizarea de

acțiune, reclamante susține motivele cererii introductive, fără a le reitera,

solicitând admiterea cererii astfel cum a fost precizată, respectiv, stabilind

malpraxis-ul, a se dispune anularea actelor atacate, ca nelegale și

netemeinice, iar, în subsidiar, obligarea Colegiului Medicilor din București,

la soluționarea (reexaminarea) plângerii formulate cu respectarea

reglementărilor privind procedura.

Prin încheierea din 9

mai 2014, Curtea de apel a respins excepția lipsei calității procesuale active

și excepția lipsei calității procesuale pasive a Comisiei de disciplină, în

raport cu obiectul acțiunii și cu faptul că reclamanta s-a adresat entităților

chemate în judecată, precum și cu prevederile art. 16 din Legea nr. 554/2004.

Prin sentința civilă nr.

1967 din 20 iunie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins excepțiile, ca nefondate, a admis cererea

precizată formulată de reclamanta M.N., a anulat actele atacate și a obligat

C.M.R. să reexamineze plângerea petentei.

Pentru a pronunța

această soluție, Curtea de apel a reținut următoarele:

Plângerea petentei nu

a fost examinată în totalitate, existând numeroase neregularități în procesul

de soluționare din partea intimatelor, acestea afectând temeinicia și

legalitatea actelor atacate.

Conform Legii nr. 95/2006,

plângerea împotriva unui medic se depune la colegiul al cărui membru este

medicul. În cazul medicilor cetățeni ai unui stat membru al U.E., ai unui stat

aparținând Spațiului Economic European sau ai Confederației Elvețiene,

plângerea se depune la colegiul în a cărui rază medicul își desfășoară

activitatea. Biroul executiv al Consiliului național dispune trimiterea

dosarului disciplinar la comisia de disciplină. Împotriva deciziei de

respingere a plângerii persoana care a făcut plângerea poate depune contestație

la colegiul a cărui decizie se contestă. Aceasta se soluționează de către

Biroul executiv al Consiliului național. Plângerile împotriva unui membru al

organelor de conducere de la nivel teritorial sau național se înaintează

Comisiei superioare de disciplină. În cadrul fiecărui colegiu teritorial se

organizează și funcționează comisia de disciplină, independentă de conducerea

colegiului, care judecă în complete de 3 membri abaterile disciplinare

săvârșite de medicii înscriși în acel colegiu. La nivelul C.M.R. se organizează

și funcționează Comisia superioară de disciplină, independentă de conducerea

colegiului, care judecă în complete de 5 membri contestațiile formulate

împotriva deciziilor comisiilor de disciplină teritoriale. Unul dintre membrii

comisiilor de disciplină este desemnat de autoritățile de sănătate publică, la

nivel teritorial, și de M.S.P., la nivelul Comisiei superioare de disciplină.

Procedura judecării abaterilor este prevăzută în Statutul C.M.R.

Decizia pronunțată se

comunică medicului sancționat și Biroului executiv al C.M.R. Deciziile privind

aplicarea sancțiunilor care se soldează cu suspendarea sau interzicerea

exercitării profesiei se comunică și M.S.P. și, respectiv, angajatorului.

Persoana fizică sau juridică care a făcut sesizarea va fi informată cu privire

la soluționarea cauzei de către comisia de disciplină. În termen de 15 zile de

la comunicare, medicul sancționat, persoana care a făcut sesizarea, M.S.P.,

președintele colegiului teritorial sau președintele C.M.R. poate contesta

decizia pronunțată de comisia de disciplină a colegiului teritorial.

Există neregularități

în procedura de examinare medicală. Riscurile și imprevizibilitatea răspunsului

pacientului la tratament (recunoscute și invocate de profesorul universitar pe

ale cărui concluzii se fundamentează soluția dată de comisie) impuneau probabil

internarea pacientului în aria de monitorizare. Este cert că ambele Comisii de

disciplină, atât cea teritorială cât și cea superioară au ignorat faptul că

ceea ce a afirmat petenta este că stopul cardio respirator ar fi putut fi

evitat dacă administrarea tratamentului s-ar fi făcut în aria de monitorizare,

întreruperea administrării dopaminei s-a făcu tardiv abia după apariția grețuri

lor, durerilor de cap și a durerilor angioase, care indicau deja un supradozaj)

și faptul că infecția a fost depistată tardiv, respectiv în momentul în care

soțul său se afla deja în stadiul de septicemie și, ca atare, tratamentul

administrat a fost tardiv, respectiv din data de 28 august 2009, ci nu din data

de 24 august 2009 (medicul specialist a fost chemat abia la data de 27 august 2011).

Din examinarea

actelor dosarului a rezultat că nu au fost audiați toți medicii implicați, nu

s-au investigat aserțiunile petentei in sensul că „pacientul nu a beneficiat de

asistența medicală corespunzătoare pe parcursul internării” (o infecție urinară

netratată de medicul curant, apariția unei septicemii, tratament antibiotic

administrat tardiv, comunicare insuficientă a medicilor privind starea gravă de

sănătate a pacientului).

Din actele atacate nu

a rezultat care este procedura standard și dacă aceasta a fost urmată întocmai

de medicii implicați.

Deciziile nr. 140 din

09 decembrie 2011 și nr. 1189 din 19 ianuarie 2011 ale Colegiului medicilor

sunt deficitare la motivarea acestor aspecte privind procedura standard care

trebuia urmată și dacă protocolul a fost respectat de medicii implicați.

În lipsa motivării

explicite a actului administrativ, posibilitatea atacării în justiție a actului

respectiv este iluzorie, de vreme ce judecătorul nu poate specula asupra

motivelor care au determinat autoritatea administrativă să ia o anumită măsură

și absența acestei motivări favorizează emiterea unor acte administrative

abuzive, de vreme ce absența motivării lipsește de orice eficiență controlul

judecătoresc al actelor administrative, prin urmare motivarea reprezintă o

obligație generală, aplicabilă oricărui act administrativ, ea reprezintă o

condiție de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in

concreto, după natura acestuia și contextul adoptării sale, iar obiectivul său

este prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției

emitente a actului, motivarea urmărește o dublă finalitate; îndeplinește, în

primul rând, o funcție de transparență în profitul beneficiarilor actului, care

vor putea, astfel, să verifice dacă actul este sau nu întemeiat; permite, de

asemenea, instanței să realizeze controlul său jurisdicțional, deci în cele din

urmă permite reconstituirea raționamentului efectuat de autorul actului pentru

a ajunge la adoptarea acestuia; desigur ea trebuie să figureze chiar în

cuprinsul actului și să fie realizată de autorul său.

Așadar, a motiva

implică a face cunoscute cu claritate elementele de fapt și de drept care

permit înțelegerea și aprecierea legalității sale, iar importanța acestei

exigențe depinde în mod considerabil de natura actului, de contextul juridic în

care el intervine, precum și de interesele pe care destinatarii actului ar

putea să le aibă în primirea acestor explicații și deci motivarea trebuie să

permită judecătorului să exercite un control asupra elementelor de fapt și de

drept care au servit drept bază de exercitare a puterii de apreciere, deci

trebuie realizată într-un mod suficient de detaliat, prin indicarea în speța de

față a motivelor pentru care autoritatea emitentă a ajuns la concluzia

necesității constatării încetării de drept a mandatului de primar, cu alte

cuvinte, motivarea trebuia să fie efectivă, respectiv completă, precisă și

circumstanțială.

În acest sens, Curtea

de apel a avut în vedere jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

(Decizia nr. 1580 din 11 aprilie 2008 a secției de contencios administrativ și

fiscal) și jurisprudența C.J.U.E. (cauzele C-367/1995, C-41/1969 și

C-509/1993).

Din motivarea actelor

emise de intimate nu se înțelege care este procedura standard în cazuri

medicale de genul celui în care soțul petentei a decedat și dacă medicii

implicați au respectat această procedură.

Conform art. 666 din

Legea nr. 95/2006, despăgubirile nu se recuperează de la persoana răspunzătoare

de producerea pagubei când asistența medicală s-a făcut în interesul părții

vătămate sau a decedatului, în lipsa unei investigații complete ori a

necunoașterii datelor anamnezice ale acestuia, datorită situației de urgență,

iar partea vătămată sau decedatul nu a fost capabil, datorită circumstanțelor,

să coopereze când i s-a acordat asistență.

Recuperarea

prejudiciilor de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei se poate

realiza în următoarele cazuri:

a) vătămarea sau

decesul este urmare a încălcării intenționate a standardelor de asistență

medicală;

b) vătămarea sau

decesul se datorează unor vicii ascunse ale echipamentului sau a

instrumentarului medical sau a unor efecte secundare necunoscute ale

medicamentelor administrate;

c) atunci când

vătămarea sau decesul se datorează atât persoanei responsabile, cât și unor

deficiențe administrative de care se face vinovată unitatea medicală în care

s-a acordat asistență medicală sau ca urmare a neacordării tratamentului

adecvat stabilit prin standarde medicale recunoscute sau alte acte normative în

vigoare, persoana îndreptățită poate să recupereze sumele plătite drept

despăgubiri de la cei vinovați, alții decât persoana responsabilă, proporțional

cu partea de vină ce revine acestora;

d) asistența medicală

a părții vătămate sau a decedatului s-a făcut fără consimțământul acestuia, dar

în alte împrejurări decât cele prevăzute la alin. (1).

La pronunțarea

soluției, Curtea de apel a avut în vedere dispozițiile art. 655-665 și art. 666

alin. (1) și (2) din Legea nr. 95/2006 și necesitatea asigurării respectării

standardelor terapeutice și de asistență medicală unice în cazuri medicale de

același fel (în acordarea asistenței medicale/îngrijirilor de sănătate,

personalul medical are obligația aplicării standardelor terapeutice, stabilite

prin ghiduri de practică în specialitatea respectivă, aprobate la nivel

național, sau, în lipsa acestora, standardelor recunoscute de comunitatea

medicală a specialității respective).

5.Recursul declarat

în cauză

Împotriva sentinței civile

nr. 1967 din 20 iunie 2014 Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul C.M.R.

În motivarea acestuia

s-a arătat că în hotărâre se face confuzie între două tipuri de răspundere - cea

de malpraxis și cea de răspundere disciplinară a medicului atunci când s-au

încălcat principiile etice și normele deontologice prevăzute de cadrul

profesional. Corespondent între cele două tipuri de comisii de disciplină și de

malpraxis chemate să stea în judecată ca și parte nu există nicio legătură.

Astfel, malpraxisul

este definit de Legea nr. 95/2006 privind reforma în sănătate, ca fiind eroarea

profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic,

generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a

personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale,

sanitare și farmaceutice".

Răspunderea civilă

este o formă a răspunderii juridice care constă într-un raport de obligații în

temeiul căruia o persoana este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia

prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este

răspunzătoare.

Pornind de la formele

răspunderii civile - delictuală sau contractuală, în literatura juridica, s-a

apreciat că răspunderea medicului are un caracter delictual și nu un caracter

contractual, deoarece viața, sănătatea, integritatea fizică sau psihică nu pot

face obiectul vreunei convenții.

Abaterea disciplinara

este definita de Legea nr. 95/2006 și Statutul C.M.R. ca fiind „.fapta

săvârșita cu vinovăție prin care se încalcă jurământul depus, legile si

regulamentele specifice profeției de medic. Codul Deontologic, prevederile

prezentului Statut, deciziile obligatorii adoptate de C.M.R. precum si orice

altă faptă săvârșită în legătură cu profesia sau în afara acesteia, care este

de natură să prejudicieze onoarea si prestigiul profesiei sau a corpului

profesional".

6.Apărările intimatei

și procedura derulată în recurs

Intimata M.N. prin

concluziile formulate a solicitat respingerea recursului ca nefondat,

arătându-se că recurentul susține că instanța retine în motivare art. 655-665

și art. 666 alin. (1) și (2) din Lg. nr. 95/2006, dispoziții care nu

sunt aplicabile în ceea ce privește activitatea recurentului, prezentând, apoi,

considerațiuni de ordin teoretic referitoare la aceste dispoziții legale.

Instanța de fond a

reținut, față de actele dosarului și prin raportare la aceste dispoziții

legale, că :

- exista neregularități

în procedura de examinare medicala;

- nu au fost audiați

toți medicii;

- nu a rezultat care

este procedura standard și dacă aceasta a fost urmată întocmai de medicii

implicați.

Față de aceste

constatări, instanța de fond a stabilit corect că deciziile atacate sunt

deficitare la motivarea acestor aspecte privind procedura standard care trebuia

urmata si daca protocolul a fost respectat de medicii implicați; si, în

consecința, a concluzionat, că în lipsa motivării explicite a actului

administrativ, posibilitatea atacării în justiție a actului respectiv este

iluzorie, de vreme ce absenta motivării lipsește de orice eficienta controlul

judecătoresc.

În acest sens,

instanța de fond a avut în vedere jurisprudența comunitara în care s-a statuat că

motivarea trebuie să fie adecvată actului emis si trebuie să prezinte de o

manieră clară și neechivocă algoritmul urmat de instituția care a adoptat

măsura atacată, care să permită curților comunitare competente să efectueze

revizuirea actului (cauza C-367/1995).

II. Considerentele

Înalte Curți asupra recursului

1 .Argumentele de

fapt și de drept relevante

Obiectul acțiunii

deduse judecății îl constituie anularea Deciziei nr. 140 din 09 decembrie 2011 pronunțată

de C.S.D.C.M.R.; si a Deciziei nr. 1189 din 19 ianuarie 2011 emisă de Comisia de

disciplina a Colegiului Medicilor București, si obligarea Colegiului Medicilor

din București la soluționarea (reexaminarea) plângerii formulate.

Prin sentința

contestată acțiunea a fost admisă în totalitate anulându-se deciziile

sus-arătate și fiind obligat Colegiul Medicilor să reexamineze plângerea

petente, indicându-se ca și temei de drept dispozițiile art. 655-665, 666 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 95/2006.

În fapt Legea nr. 95/2006

privind reforma în domeniul sănătății conține prevederi distincte referitoare

la răspunderea disciplinară (art. 422-451) și respectiv răspundere civilă a

personalului medical (art. 642-643) și (art. 665, art. 674).

Răspunderea disciplinară

se stabilește de Comisia de disciplină a Colegiului Medicilor (art. 443-444)

iar cea civilă de Comisia de monitorizare și competență profesională pentru

cazurile de malpraxis (art. 668).

Rezultă că este vorba

de două tipuri diferite de răspundere, cu proceduri, reglementări și finalități

diferite.

În speță, reclamanta

a solicitat anularea Deciziei nr. 1189 din 19 ianuarie 2011 a Comisiei de

disciplină a Colegiului Medicilor București (filele 3-11 dosar fond) vizând

reclamația formulată de M.N. „nemulțumită de faptul că soțul ei nu a beneficiat

de asistență medicală corespunzătoare pe parcursul internării” din partea

medicului curent.

Este adevărat că

petiția reclamantei este adresată „Comisiei de monitorizare și competență

profesională pentru cazurile de malpraxis”, însă pe de o parte, această comisie

este organizată în cadrul D.S.P. din cadrul Ministerului Sănătății, în timp ce

Colegiul Medicilor este o organizație profesională a medicilor autonomă, în

raport de Ministerul Sănătății, iar pe de altă parte petenta formulează

contestație împotriva Deciziei nr. 1189/2011, care a fost soluționată prin

Decizia nr. 140 din 9 decembrie 2011 a C.S.D.C.M.

Apare evident că

reclamanta a urmărit să obțină tragere la răspundere disciplinară a medicului

care s-ar fi făcut vinovat de decesul soțului său.

Cum instanța a arătat,

Legea nr. 95/2006 conține prevederi referitoare la acest fapt în art. 442-451.

Cum însă instanța de

fond și-a întemeiat soluția pe prevederile art. 655-665 alin. (1) și (2) din

Lege, care se referă la răspunderea civilă, fundamentată pe malpraxis, deși

instanța nu a fost sesizată cu o cerere în despăgubiri, rezultă că instanța nu

s-a pronunțat asupra obiectului cererii deduse judecății.

Acest lucru nu poate

fi făcut pentru prima dată de către instanța de recurs fără a priva părțile de

un grad de jurisdicție în care să-și poată prezenta și administra probele pe

care le consideră necesare, astfel că Înalta Curte apreciază că se impune

casarea cu trimitere spre rejudecare a pricinii urmând ca în noul ciclu

procesual, instanța de fond să analizeze în conformitate cu cererile și

precizările reclamantei care este obiectul real al acțiunii să verifice

deciziile contestate în raport de acest obiect și să întregească cadrul

procesual doar în raport de această precizare.

al soluției adoptate în recurs

În raport de

argumentele mai sus expuse, Înalta Curte apreciază că recursul recurentului C.M.R.

este întemeiat astfel că în baza dispozițiilor art. 304

1

C. proc.

civ. urmează a-l admite, casând sentința și trimițând cauza spre rejudecare

aceleași instanțe conform dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul C.M.R. împotriva sentinței civile nr. 1967 din 20 iunie

2014 Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 februarie 2015.