ÎCCJ, decizie (scj.ro #131575)

Hotărâre judecătorească. Fundamentarea soluției pe un temei juridic străin pricinii. Consecințe.

Legea nr. 95/2006

Codul de procedură civilă 1865, art. 304

Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății conține prevederi distincte referitoare la răspunderea disciplinară și respectiv răspundere civilă a personalului medical, cele două reprezentând tipuri diferite de răspundere, cu proceduri, reglementări și finalități diferite.

Prin urmare, întemeiarea soluției instanței de fond, pronunțată în dezlegarea unei cauze având ca obiect anularea unei decizii a Comisiei de disciplină a Colegiului Medicilor București, pe dispozițiile art.655-665 alin.1 și 2 din Legea nr. 95/2006 atrage nelegalitatea hotărârii judecătorești, instanța nepronunțându-se asupra obiectului cererii deduse judecății în condițiile în care, deși a fost sesizată cu o cererere prin care s-a urmărit tragerea la răspundere disciplinară a unui medic, a soluționat cauza în temeiul dispozițiilor referitoare la răspunderea civilă fundamentată pe malpraxis.

Decizia nr. 366 din 2 februarie 2015

Prin cererea înregistrată la data de 15 februarie 2012 pe rolul  Tribunalului București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A

,

în contradictoriu cu pârâții Comisia Superioară de Disciplină a Colegiului Medicilor din România, Colegiul Medicilor din România, Colegiul Medicilor din București, Comisia de Monitorizare și Competența Profesională pentru Cazurile de Malpraxis - Direcția de Sănătate Publică a Municipiului București, a solicitat anularea Deciziei nr.140/09.12.2011 a Comisiei Superioare de Disciplină a Colegiului Medicilor din România.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, la data de 14.08.2009, soțul său B, în vârstă de 50 de ani a fost internat de urgență în cadrul Institutului de Urgență pentru Boli Cardiovasculare „X”.

La circa 2 ore și jumătate de la momentul, s-a început administrarea tratamentului prescris, iar, la circa 15 minute după aceasta, soțul său a intrat în stop cardio-respirator (internat fiind într-un salon al Secției cardiologie, fără a fi monitorizat ori, măcar, supravegheat, de vreun cadru medical, deși starea gravă a sănătății sale și riscurile majore presupuse de tratamentul administrat impuneau măsuri în acest sens).

După resuscitare, care a avut loc în aria de monitorizați unde a fost transferat (iar nu în secția de cardiologie cum se reține în decizia atacată), soțul său a fost transferat în Secția ATI II.

Dacă în prima săptămână, după transferul în Secția ATI, a avut o evoluție favorabilă, începând cu data de 24.08.2009 starea sa s-a agravat în mod alarmant.

La data de 25.08.2009 a solicitat să fie lămurită cu privire la cauza petelor apărute pe unul din membrele inferioare și pe brațe, a cauzei febrei pe care acesta o prezenta, medicul căruia i-a solicitat lămuriri i-a prezentat o cauză pur ipotetică, afirmând că presupune o alergie alimentară sau medicamentoasă.

Abia la data de 27.08.2009, ora 12, după mai bine de 72 de ore de la apariția seAelor evidente de infecție gravă și după mai bine de 48 de ore după ce personal a sesizat medicului petele la nivelul membrului inferior drept și al brațelor, a fost chemat la patul bolnavului un medic specialist în infecții, căruia nu i-au trebuit decât câteva minute pentru a stabili că soțul meu se afla deja în sepsis sever (cu consecința disfuncției multiple de organ, afectarea neurologică, afectarea hematologică etc), infirmând astfel, în doar câteva minute și urmare unui examen sumar, presupusa alergie și indicând ca sursă certă cateterul, având în vedere apariția petelor, în principal, la nivelul membrului inferior drept, în care se practicase incizia.

La data de 31.08.2009 soțul  a decedat, urmare șocului septic cu „pioceanic”.

Întrucât a considerat că, producerea stopului cardio-respirator ar fi putut fi evitată dacă soțul său ar fi beneficiat de monitorizare pe parcursul administrării tratamentului prescris, iar diagnosticarea în timp util și, în consecință, tratarea la timp și corespunzătoare ar fi împiedicat intrarea în șoc septic, a sesizat Colegiul Medicilor București, sesizarea vizând medicul cardiolog care a decis internarea și tratarea pacientului într-un simplu salon, iar nu în aria de monitorizare, și împotriva tuturor medicilor din secția ATI II, care s-au ocupat de soțul său pe întreaga perioadă a internării.

Prin Decizia nr.1189/2011, Colegiul Medicilor București a respins sesizarea formulată, reținând că pacientul prezenta o cardiomiopatie dilatativă aflată în stadiu avansat de evoluție, că infecțiile sistemice cu evoluție gravă sunt complicații frecvente ale insuficienței cardiace grave și că mortalitatea, în asemenea situații, este citată ca fiind extrem de ridicată în toată literatura de specialitate.

Nemulțumită fiind de această hotărâre, reclamanta a formulat contestație la Comisia superioară de disciplină a Colegiului Medicilor din România, contestația fiind respinsă prin Decizia nr.140/09.12.2011, decizie pe care o consideră nelegală și netemeinică.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Colegiul Medicilor din România a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A, arătând că decizia Comisiei Superioare de Disciplină este un act administrativ jurisdicțional adoptat în urma unei anchete disciplinare, iar subiectele raportului juridic disciplinar sunt medicul și organizația profesională, în acest sens art.451 din Legea nr.95/2006 enumerând limitativ persoanele care au calitatea de a solicita anularea unei decizii a Comisiei Superioare de Disciplină, respectiv medicul sancționat.

Prin Sentința civilă nr.790/13.02.2013, Tribunalul București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Prin acțiunea precizată în fața Curții de apel, reclamanta a solicitat:

- în principal, anularea Deciziei nr.140/09.12.2011 emisă de Colegiului Medicilor din România – Comisia Superioară de Disciplină, prin care a fost soluționată contestația, precum și anularea  Deciziei nr.1189/19.01.2011 emisă de Colegiul Medicilor din București – Comisia de disciplină, prin care a fost soluționată plângerea.

- în subsidiar, obligarea Colegiului Medicilor din București să procedeze la o (nouă) soluționare a plângerii.

Prin precizarea de acțiune, reclamanta susține motivele cererii introductive,  solicitând admiterea cererii astfel cum a fost precizată, respectiv, stabilind malpraxis-ul, a se dispune anularea actelor atacate, ca nelegale și netemeinice, iar, în subsidiar, obligarea Colegiului Medicilor din București, la soluționarea (reexaminarea) plângerii formulate cu respectarea reglementărilor privind procedura.

Prin încheierea din 9 mai 2014, Curtea de apel a respins excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei calității procesuale pasive a Comisiei de disciplină, în raport cu obiectul acțiunii și cu faptul că reclamanta s-a adresat entităților chemate în judecată, precum și cu prevederile art.16 din Legea nr.554/2004.

Prin Sentința civilă nr.1967 din 20 iunie 2014, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile, ca nefondate, a admis cererea precizată formulată de reclamanta A, a anulat actele atacate și a obligat Colegiul Medicilor să reexamineze plângerea petentei.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut următoarele:

Plângerea petentei nu a fost examinată în totalitate, existând numeroase neregularități în procesul de soluționare din partea intimatelor, acestea afectând temeinicia și legalitatea actelor atacate.

Conform Legii nr. 95/2006, plângerea împotriva unui medic se depune la colegiul al cărui membru este medicul. În cazul medicilor cetățeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparținând Spațiului Economic European sau ai Confederației Elvețiene, plângerea se depune la colegiul în a cărui rază medicul își desfășoară activitatea. Biroul executiv al Consiliului național dispune trimiterea dosarului disciplinar la comisia de disciplină. Împotriva deciziei de respingere a plângerii persoana care a făcut plângerea poate depune contestație la colegiul a cărui decizie se contestă. Aceasta se soluționează de către Biroul executiv al Consiliului național.  Plângerile împotriva unui membru al organelor de conducere de la nivel teritorial sau național se înaintează Comisiei superioare de disciplină. În cadrul fiecărui colegiu teritorial se organizează și funcționează comisia de disciplină, independentă de conducerea colegiului, care judecă în complete de 3 membri abaterile disciplinare săvârșite de medicii înscriși în acel colegiu. La nivelul Colegiului Medicilor din România se organizează și funcționează Comisia superioară de disciplină, independentă de conducerea colegiului, care judecă în complete de 5 membri contestațiile formulate împotriva deciziilor comisiilor de disciplină teritoriale. Unul dintre membrii comisiilor de disciplină este deseAat de autoritățile de sănătate publică, la nivel teritorial, și de Ministerul Sănătății Publice, la nivelul Comisiei superioare de disciplină. Procedura judecării abaterilor este prevăzută în Statutul Colegiului Medicilor din România.

Decizia pronunțată se comunică medicului sancționat și Biroului executiv al Colegiului Medicilor din România. Deciziile privind aplicarea sancțiunilor care se soldează cu suspendarea sau interzicerea exercitării profesiei se comunică și Ministerului Sănătății Publice și, respectiv, angajatorului. Persoana fizică sau juridică care a făcut sesizarea va fi informată cu privire la soluționarea cauzei de către comisia de disciplină. În termen de 15 zile de la comunicare, medicul sancționat, persoana care a făcut sesizarea, Ministerul Sănătății Publice, președintele colegiului teritorial sau președintele Colegiului Medicilor din România poate contesta decizia pronunțată de comisia de disciplină a colegiului teritorial.

Există neregularități în procedura de examinare medicală. Riscurile și imprevizibilitatea răspunsului pacientului la tratament (recunoscute și invocate de profesorul universitar pe ale cărui concluzii se fundamentează soluția dată de comisie) impuneau probabil internarea pacientului în aria de monitorizare. Este cert că ambele Comisii de disciplină, atât cea teritorială cât și cea superioară au ignorat faptul că ceea ce a afirmat petenta este că stopul cardio respirator ar fi putut fi evitat dacă administrarea tratamentului s-ar fi făcut în aria de monitorizare, întreruperea administrării dopaminei s-a făcu tardiv abia după apariția grețuri lor, durerilor de cap și a durerilor angioase, care indicau deja un supradozaj) și faptul că infecția a fost depistată tardiv, respectiv în momentul în care soțul său se afla deja în stadiul de septicemie și, ca atare, tratamentul administrat a fost tardiv, respectiv din data de 28.08.2009, ci nu din data de 24.08.2009 (medicul specialist a fost chemat abia la data de 27.08.2011).

Din examinarea actelor dosarului a rezultat că nu au fost audiați toți medicii implicați, nu s-au investigat aserțiunile petentei in sensul că „pacientul nu a beneficiat de asistența medicală corespunzătoare pe parcursul internării” (o infecție urinară netratată de medicul curant, apariția unei septicemii, tratament antibiotic administrat tardiv, comunicare insuficientă a medicilor privind starea gravă de sănătate a pacientului).

Din actele atacate nu a rezultat care este procedura standard și dacă aceasta a fost urmată întocmai de medicii implicați.

Deciziile nr. 140/09.12.2011 și nr. 1189/19.01.2011 ale Colegiului medicilor sunt deficitare la motivarea acestor aspecte privind procedura standard care trebuia urmată și dacă protocolul a fost respectat de medicii implicați.

În lipsa motivării explicite a actului administrativ, posibilitatea atacării în justiție a actului respectiv este iluzorie, de vreme ce judecătorul nu poate specula asupra motivelor care au determinat autoritatea administrativă să ia o anumită măsură și absența acestei motivări favorizează emiterea unor acte administrative abuzive, de vreme ce absența motivării lipsește de orice eficiență controlul judecătoresc al actelor administrative, prin urmare motivarea reprezintă o obligație generală, aplicabilă oricărui act administrativ, ea reprezintă o condiție de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia și contextul adoptării sale, iar obiectivul său este prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului,  motivarea urmărește o dublă finalitate; îndeplinește, în primul rând, o funcție de transparență în profitul beneficiarilor actului, care vor putea, astfel, să verifice dacă actul este sau nu întemeiat; permite, de asemenea, instanței să realizeze controlul său jurisdicțional, deci în cele din urmă permite reconstituirea raționamentului efectuat de autorul actului pentru a ajunge la adoptarea acestuia; desigur ea trebuie să figureze chiar în cuprinsul actului și să fie realizată de autorul său.

Așadar, a motiva implică a face cunoscute cu claritate elementele de fapt și de drept care permit înțelegerea și aprecierea legalității sale, iar importanța acestei exigențe depinde în mod considerabil de natura actului, de contextul juridic în care el intervine, precum și de interesele pe care destinatarii actului ar putea să le aibă în primirea acestor explicații și deci motivarea trebuie să permită judecătorului să exercite un control asupra elementelor de fapt și de drept care au servit drept bază de exercitare a puterii de apreciere, deci trebuie realizată într-un mod suficient de detaliat, prin indicarea în speța de față a motivelor pentru care autoritatea emitentă a ajuns la concluzia necesității constatării încetării de drept a mandatului de primar, cu alte cuvinte, motivarea trebuia să fie efectivă, respectiv completă, precisă și circumstanțială.

În acest sens, Curtea de apel a avut în vedere jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr.1580 din 11 aprilie 2008 a Secției de contencios administrativ și fiscal) și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauzele C-367/1995, C-41/1969 și C-509/1993).

Din motivarea actelor emise de intimate nu se înțelege care este procedura standard în cazuri medicale de genul celui în care soțul petentei a decedat și dacă medicii implicați au respectat această procedură.

La pronunțarea soluției, Curtea de apel a avut în vedere dispozițiile art.655-665 și art.666 alin.(1) și (2) din Legea nr.95/2006 și necesitatea asigurării respectării standardelor terapeutice și de asistență medicală unice în cazuri medicale de același fel (în acordarea asistenței medicale/îngrijirilor de sănătate, personalul medical are obligația aplicării standardelor terapeutice, stabilite prin ghiduri de practică în specialitatea respectivă, aprobate la nivel național, sau, în lipsa acestora, standardelor recunoscute de comunitatea medicală a specialității respective).

Împotriva Sentinței civile nr.1967 din 20 iunie 2014 Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Colegiul Medicilor din România.

În motivarea acestuia s-a arătat că în hotărâre se face confuzie între două tipuri de răspundere – cea de malpraxis și cea de răspundere disciplinară  a medicului atunci când s-au încălcat principiile etice și normele deontologice prevăzute de cadrul profesional. Corespondent între cele două tipuri de comisii de disciplină și de malpraxis chemate să stea în judecată ca și parte nu există nicio legătură.

Astfel,  malpraxisul este definit de Legea nr. 95/2006 privind reforma în sănătate, ca fiind eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice".

Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice care constă     într-un raport de obligații în temeiul căruia o persoana este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare.

Pornind  de la formele răspunderii civile - delictuală sau contractuală, în literatura juridica, s-a apreciat că răspunderea medicului are un caracter delictual și nu un caracter contractual, deoarece viața, sănătatea, integritatea fizică sau psihică nu pot face obiectul vreunei convenții.

Abaterea disciplinara este definita de Legea nr. 95/2006 și Statutul CMR ca fiind „.fapta săvârșita cu vinovăție prin care se încalcă jurământul depus, legile si regulamentele specifice profeției de medic. Codul Deontologic, prevederile prezentului Statut, deciziile obligatorii adoptate de Colegiul Medicilor din România precum si orice altă faptă săvârșită în legătură cu profesia sau în afara acesteia, care este de natură să prejudicieze onoarea si prestigiul profesiei sau a corpului profesional".

Considerentele Înalte Curți asupra recursului

Obiectul acțiunii deduse judecății îl constituie anularea Deciziei   nr.   140   din   09.12.2011   pronunțată  de  Comisia   Superioară  de   Disciplină  a Colegiului Medicilor din România; si a Deciziei nr.1189/19.01.2011 emisă de Comisia de disciplina a Colegiului Medicilor București, si obligarea Colegiului Medicilor din București la soluționarea (reexaminarea) plângerii formulate.

Prin sentința contestată acțiunea a fost admisă în totalitate anulându-se deciziile sus-arătate și fiind obligat Colegiul Medicilor să reexamineze plângerea petente, indicându-se ca și temei de drept dispozițiile art.655-665, 666 alin.1 și 2 din Legea nr.95/2006.

În fapt Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății conține prevederi distincte referitoare la răspunderea disciplinară (art.422-451) și respectiv răspundere civilă a personalului medical (art.642-643) și (art.665-art.674).

Răspunderea disciplinară se stabilește de Comisia de disciplină a Colegiului Medicilor(art.443-444) iar cea civilă de Comisia de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis (art.668).

Rezultă că este vorba de două tipuri diferite de răspundere, cu proceduri, reglementări și finalități diferite.

În speță, reclamanta a solicitat anularea Deciziei nr.1189/19.01.2011 a Comisiei de disciplină a Colegiului Medicilor București vizând reclamația formulată de A „nemulțumită de faptul că soțul ei nu a beneficiat de asistență medicală corespunzătoare pe parcursul internării” din partea medicului curent.

Este adevărat că petiția reclamantei este adresată „Comisiei de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis”, însă pe de o parte, această comisie este organizată în cadrul Direcțiilor de sănătate publică din cadrul Ministerului Sănătății, în timp ce Colegiul Medicilor este o organizație profesională a medicilor autonomă, în raport de Ministerul Sănătății, iar pe de altă parte petenta formulează contestație împotriva Deciziei nr.1189/2011, care a fost soluționată prin Decizia nr.140/9.12.2011 a Comisiei Superioară de Disciplină a Colegiului Medicilor.

Apare evident că reclamanta a urmărit să obțină tragere la răspundere disciplinară a medicului care s-ar fi făcut vinovat de decesul soțului său.

Cum instanța a arătat, Legea nr.95/2006 conține prevederi referitoare la acest fapt în art.442-451.

Cum însă instanța de fond și-a întemeiat soluția pe prevederile art.655-665 alin.1 și 2 din Lege, care se referă la răspunderea civilă, fundamentată pe malpraxis, deși instanța nu a fost sesizată cu o cerere în despăgubiri, rezultă că instanța nu s-a pronunțat asupra obiectului cererii deduse judecății.

Acest lucru nu poate fi făcut pentru prima dată de către instanța de recurs fără a priva părțile  de un grad de jurisdicție în care să-și poată prezenta și administra probele pe care le consideră necesare, astfel că Înalta Curte apreciază că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare a pricinii urmând ca în noul ciclu procesual, instanța de fond să analizeze în conformitate cu cererile și precizările reclamantei care este obiectul real al acțiunii să verifice deciziile contestate în raport de acest obiect și să întregească cadrul procesual doar în raport de această precizare.

În raport de argumentele mai sus expuse, Înalta Curte a apreciat că recursul recurentului Colegiul Medicilor este întemeiat, astfel că în baza dispozițiilor art.304

1

Cod procedură civilă l-a admis și casând sentința a trimis cauza spre rejudecare aceleași instanțe conform dispozițiilor art.312 alin.1 Cod procedură civilă.