ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1597/2006

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 4 iunie 2004, reclamantul B.A. a chemat în judecată pe pârâții Colegiul

Medicilor din România și Direcția Sanitară București, solicitând obligarea

acestora să elibereze documentele necesare pentru exercitarea dreptului la

muncă, respectiv certificatul de liberă practică.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că la data de 17 februarie 2004, a obținut de la Colegiul Medicilor din

București, certificatul de avizare nr. 27653 din 17 februarie 2004, în temeiul

Legii nr. 74/1995, iar la data de 1 martie 2004 a depus la Direcția de Sănătate

Publică București, documente în vederea obținerii autorizației de liberă

practică, primind numărul de înregistrare 42404 din 1 martie 2004.

A mai arătat că după două zile i s-a

solicitat telefonic încă un aviz de la Colegiul Medicilor din România, aviz pe

care l-a depus o dată cu memoriul înregistrat cu nr. 802 din 3 aprilie 2004,

prin care a solicitat fie eliberarea certificatului, fie să i se comunice

motivele refuzului, iar de la acea dată s-a confruntat sistematic cu refuzul

nejustificat al Colegiului Medicilor din România - Departamentul Avizări

Acreditări.

De asemenea, reclamantul a arătat că

a venit în România, pentru reîntregirea familiei, locuiește legal pe teritoriul

țării și este întreținătorul familiei compuse din soție și doi copii, invocând

prevederile art. 44 și 45 din Constituție, art. 46 alin. (1) și art. 66 alin.

(1) din O.U.G. nr. 194/2000, precum și legislația privind prevenirea

abandonului familial.

Prin întâmpinarea depusă la dosar,

la data de 24 iunie 2004, pârâta Direcția de Sănătate Publică a municipiului

București a arătat că autorizația de liberă practică medicală se eliberează de

către Compartimentul Managementul Serviciilor de Sănătate din structura Direcției

de Sănătate Publică a municipiului București, în raport cu prevederile art. 29 lit.

i) din Ordinul Ministerului Sănătății nr. 1042/2003.

Reclamantul a mai arătat că a

prezentat un certificat de avizare eliberat de Colegiul Medicilor din București,

cu valabilitate pe 5 ani, până la 17 februarie 2009, în timp ce art. 66 alin.

(2) din O.U.G. nr. 194/2002, privind regimul străinilor în România, prevede că

permisul de muncă sau autorizația de desfășurare a activității se eliberează în

condițiile legii, pe baza dreptului de ședere, deci pe o perioadă egală cu cea

menționată în legitimația de ședere temporară.

Prin întâmpinarea depusă la dosar,

la data de 24 iunie 2005, pârâtul Colegiul Medicilor din România a invocat

inadmisibilitatea acțiunii față de dispozițiile art. 1 din Legea nr. 29/1990,

arătând că refuzul eliberării avizului a fost justificat. Totodată, a arătat că

reclamantul a depus o cerere tip de acordare a avizului pentru obținerea

autorizației de liberă practică, la data de 14 iunie 2005, sub nr. 2313, astfel

încât acțiunea în contencios administrativ apare ca prematură, față de

împrejurarea că legea stabilește un termen de 30 de zile pentru ca autoritatea

să răspundă cererilor formulate.

Prin sentința civilă nr. 2006 din 8

octombrie 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a

respins acțiunea formulată de reclamantul B.A., față de pârâtul Colegiul

Medicilor din România, pentru lipsa calității procesuale pasive și a respins

acțiunea față de pârâta Direcția de Sănătate Publică a municipiului București,

ca inadmisibilă, pentru lipsa plângerii administrative prealabile.

Prin decizia nr. 1819 din 21 martie

2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, a admis recursul declarat de reclamant, a casat sentința atacată și

a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

În considerentele deciziei de casare

s-a reținut că potrivit art. 1 din Legea nr. 74/1995, modificată prin Legea nr.

495/2002, exercitarea profesiei de medic este un drept al oricărei persoane

fizice, cetățean român sau cetățean al unui stat membru al Uniunii Europene,

posesor al diplomei de medic eliberată de o instituție de învățământ medical

universitar din România ori din străinătate echivalentă potrivit legii.

Exercitarea profesiunii de medic este avizată de Colegiul Medicilor din România

și autorizată de Ministerul Sănătății și Familiei.

Față de această prevedere legală,

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că respingerea acțiunii față de

Colegiul Medicilor din România este greșită, aceasta fiind stabilită de lege să

elibereze avizul ce stă la baza emiterii autorizației de către Ministerul

Sănătății.

S-a mai constatat că în cauză

trebuia citat și Ministerul Sănătății și Familiei, urmând ca instanța de

rejudecare să analizeze și celelalte susțineri ale părților, în calitatea lor

procesuală, cu referire la aplicarea art. 5 din Legea nr. 74/1995, republicată

și modificată prin Legea nr. 495/2002 și Legea nr. 306/2004.

Cu ocazia rejudecării pricinii, prin

întâmpinarea depusă la dosar, la data de 2 iunie 2005, pârâtul Ministerul

Sănătății și Familiei a arătat că reclamantul este cetățean sirian și nu se

încadrează în nici una dintre categoriile de persoane care pot exercita

profesia de medic pe teritoriul României, conform art. 1 lit. a) - d) din Legea

nr. 306/2004.

Referindu-se la prevederile

Acordului încheiat între Ministerul Sănătății din România și cel din Republica

Arabă Siriană, aprobat prin H.G. nr. 180/1999, pârâtul a arătat că nu există

nici o clauză care să permită exercitarea profesiei de medic pe teritoriul

României, de către cetățenii sirieni, posesori ai unui titlu oficial de

calificare în medicină.

Curtea de Apel București, secția a

VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1487 din

15 septembrie 2005, a admis acțiunea reclamantului și a obligat pârâții să-i

recunoască acestuia, dreptul de a-și exercita profesia de medic și să-i

elibereze autorizația de liberă practică, reținând în esență, că în raport cu suplimentarea

probelor în cauză (inclusiv cu cele ale hotărârii nr. 210/2005 al C.N.C.D.),

precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii și cu cele ale art. 18 din

Constituția României, refuzul de a rezolva cererea reclamantului, are caracter

nejustificat, fiind aplicabile dispozițiile art. 1 și 11 din Legea nr. 29/1990

și ale art. 52 din Constituția României.

Împotriva acestei sentințe au

declarat recurs, în termen legal, pârâții Ministerul Sănătății, Colegiul

Medicilor din București și Direcția de Sănătate Publică a municipiului

București.

Prealabil examinării motivelor de

recurs, se constată că Ministerul Sănătății nu și-a timbrat recursul, deși a

fost citat cu mențiunea de a se achita de această obligație. Prin urmare, în

baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997, cu modificările și

completările ulterioare, precum și a prevederilor O.G. nr. 32/1995, aprobată

prin Legea nr. 106/1995, cu modificările și completările ulterioare, urmează a

se aplica sancțiunea anulării acestui recurs.

Prin recursul formulat în cauză,

Direcția de Sănătate Publică a municipiului București, invocând dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., critică sentința instanței de fond, arătând că

aceasta este nelegală, în raport cu dispozițiile art. 1 din Legea nr. 306/2004,

iar considerentele acesteia sunt greșite, neputându-se reține aplicabilitatea art.

18 din Constituția României și nici hotărârea C.N.C.D.

Colegiul Medicilor, fără a-și

structura motivele de recurs conform dispozițiilor art. 302

1

și 304 C.

proc. civ., apreciază ca fiind nelegală, sentința atacată, întrucât, deși a

reținut apărările pârâtului, totuși instanța de fond a admis acțiunea, în baza

unei greșite interpretări a dispozițiilor art. 66 din O.U.G. nr. 194/2002. Aceasta,

cu atât mai mult, cu cât instanța nu a verificat faptul că reclamantul îndeplinea

și celelalte condiții prevăzute de lege.

În plus, arată recurentul-pârât,

faptul că ulterior a intrat în vigoare o nouă lege, nu conferă reclamantului,

dreptul

apriori

de a obține libera practică.

Examinând cauza, în raport cu toate

criticile aduse soluției instanței de fond, probele administrate, precum și

dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile declarate de Colegiul

Medicilor și Direcția de Sănătate Publică a municipiului București, sunt

nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, în cauză este necontestat că

prin Hotărârea nr. 210 din 31 august 2005, C.N.C.D. a hotărât că ne aflăm în

prezența unei discriminări indirecte, potrivit prevederilor art. 1 alin. (2)

din O.G. nr. 137/2000, cu modificările și completările ulterioare, prin

condițiile impuse de art. 1 lit. b) și c) din Legea nr. 306/2004, privind

exercitarea profesiei de medic.

S-a reținut că aceste condiții

impuse prin lege atrag defavorizarea anumitor categorii de persoane care doresc

să obțină autorizația de liberă practică pe teritoriul Statului român și are un

impact disproporțional negativ asupra acestei categorii de personal. Rezultatul

impunerii acestor criterii îngrădește în mod semnificativ accesul persoanelor,

altele decât cele prevăzute în art. 1 lit. b) și c) din Legea nr. 306/2004,

privind exercitarea profesiei de medic.

Semnificativ este faptul că, deși

s-a dispus transmiterea hotărârii nr. 210/2005, către Ministerul Sănătății, nu

s-a făcut dovada și nici nu s-a susținut că această hotărâre ar fi fost

ulterior atacată.

Mai mult, Înalta Curte constată, pe

de o parte că, prin Legea nr. 95/2006, privind reforma în domeniul sănătății,

Legea nr. 306/2004 a fost modificată, în sensul că profesia de medic se

exercită pe teritoriul României, în condițiile prezentei legi, de către

persoanele fizice posesoare ale unui titlu oficial de calificare în medicină,

acestea putând a fi „soțul unui cetățean român” [art. 370 lit. c)].

Prin urmare, chiar legiuitorul a

confirmat interpretarea dată de instanța de fond și de C.N.C.D., legislației

aplicabile în cauză.

Pe de altă parte, este cunoscut că

textele de lege sub aspectul discriminării, referitoare la drepturi

fundamentale, cum este și cel la muncă și la viața de familie, trebuie

interpretate, atât prin prisma dispozițiilor constituționale, cât și a pactelor

și tratatelor la care România este parte (conform art. 20 din Constituția

României, revizuită).

Nici critica privind neverificarea

celorlalte condiții nu poate fi primită, în raport cu probele administrate în

cauză (în toate fazele procesuale), precum și cu singurul motiv al refuzului

invocat pentru neeliberarea autorizației de liberă practică.

Prin urmare, constatându-se că

sentința atacată este legală și temeinică, iar criticile, nefondate, se vor

respinge recursurile declarate în cauză, în baza dispozițiilor art. 312 C.

proc. civ. și cele ale Legii contenciosului administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Direcția de Sănătate Publică a municipiului București împotriva sentinței

civile nr. 1487 din 15 septembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de

Colegiul Medicilor din România, împotriva sentinței nr. 1487 din 15 septembrie

2005, a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Anulează recursul declarat de

Ministerul Sănătății împotriva sentinței civile nr. 1487 din 15 septembrie 2005

a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și

fiscal, ca netimbrat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 4 mai 2006.