ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1597/2006

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 4 iunie 2004, reclamantul B.A. a chemat în judecată pe pârâții Colegiul Medicilor din România și Direcția Sanitară București, solicitând obligarea acestora să elibereze documentele necesare pentru exercitarea dreptului la muncă, respectiv certificatul de liberă practică.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că la data de 17 februarie 2004, a obținut de la Colegiul Medicilor din București, certificatul de avizare nr. 27653 din 17 februarie 2004, în temeiul Legii nr. 74/1995, iar la data de 1 martie 2004 a depus la Direcția de Sănătate Publică București, documente în vederea obținerii autorizației de liberă practică, primind numărul de înregistrare 42404 din 1 martie 2004. A mai arătat că după două zile i s-a solicitat telefonic încă un aviz de la Colegiul Medicilor din România, aviz pe care l-a depus o dată cu memoriul înregistrat cu nr. 802 din 3 aprilie 2004, prin care a solicitat fie eliberarea certificatului, fie să i se comunice motivele refuzului, iar de la acea dată s-a confruntat sistematic cu refuzul nejustificat al Colegiului Medicilor din România - Departamentul Avizări Acreditări.

De asemenea, reclamantul a arătat că a venit în România, pentru reîntregirea familiei, locuiește legal pe teritoriul țării și este întreținătorul familiei compuse din soție și doi copii, invocând prevederile art. 44 și 45 din Constituție, art. 46 alin. (1) și art. 66 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2000, precum și legislația privind prevenirea abandonului familial. Prin întâmpinarea depusă la dosar, la data de 24 iunie 2004, pârâta Direcția de Sănătate Publică a municipiului București a arătat că autorizația de liberă practică medicală se eliberează de către Compartimentul Managementul Serviciilor de Sănătate din structura Direcției de Sănătate Publică a municipiului București, în raport cu prevederile art. 29 lit. i) din Ordinul Ministerului Sănătății nr. 1042/2003.

Reclamantul a mai arătat că a prezentat un certificat de avizare eliberat de Colegiul Medicilor din București, cu valabilitate pe 5 ani, până la 17 februarie 2009, în timp ce art. 66 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002, privind regimul străinilor în România, prevede că permisul de muncă sau autorizația de desfășurare a activității se eliberează în condițiile legii, pe baza dreptului de ședere, deci pe o perioadă egală cu cea menționată în legitimația de ședere temporară. Prin întâmpinarea depusă la dosar, la data de 24 iunie 2005, pârâtul Colegiul Medicilor din România a invocat inadmisibilitatea acțiunii față de dispozițiile art. 1 din Legea nr. 29/1990, arătând că refuzul eliberării avizului a fost justificat.

Totodată, a arătat că reclamantul a depus o cerere tip de acordare a avizului pentru obținerea autorizației de liberă practică, la data de 14 iunie 2005, sub nr. 2313, astfel încât acțiunea în contencios administrativ apare ca prematură, față de împrejurarea că legea stabilește un termen de 30 de zile pentru ca autoritatea să răspundă cererilor formulate. Prin sentința civilă nr. 2006 din 8 octombrie 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a respins acțiunea formulată de reclamantul B.A., față de pârâtul Colegiul Medicilor din România, pentru lipsa calității procesuale pasive și a respins acțiunea față de pârâta Direcția de Sănătate Publică a municipiului București, ca inadmisibilă, pentru lipsa plângerii administrative prealabile.

Prin decizia nr. 1819 din 21 martie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de reclamant, a casat sentința atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță. În considerentele deciziei de casare s-a reținut că potrivit art. 1 din Legea nr. 74/1995, modificată prin Legea nr. 495/2002, exercitarea profesiei de medic este un drept al oricărei persoane fizice, cetățean român sau cetățean al unui stat membru al Uniunii Europene, posesor al diplomei de medic eliberată de o instituție de învățământ medical universitar din România ori din străinătate echivalentă potrivit legii. Exercitarea profesiunii de medic este avizată de Colegiul Medicilor din România și autorizată de Ministerul Sănătății și Familiei.

Față de această prevedere legală, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că respingerea acțiunii față de Colegiul Medicilor din România este greșită, aceasta fiind stabilită de lege să elibereze avizul ce stă la baza emiterii autorizației de către Ministerul Sănătății. S-a mai constatat că în cauză trebuia citat și Ministerul Sănătății și Familiei, urmând ca instanța de rejudecare să analizeze și celelalte susțineri ale părților, în calitatea lor procesuală, cu referire la aplicarea art. 5 din Legea nr. 74/1995, republicată și modificată prin Legea nr. 495/2002 și Legea nr. 306/2004. Cu ocazia rejudecării pricinii, prin întâmpinarea depusă la dosar, la data de 2 iunie 2005, pârâtul Ministerul Sănătății și Familiei a arătat că reclamantul este cetățean sirian și nu se încadrează în nici una dintre categoriile de persoane care pot exercita profesia de medic pe teritoriul României, conform art. 1 lit. a) - d) din Legea nr. 306/2004.

Referindu-se la prevederile Acordului încheiat între Ministerul Sănătății din România și cel din Republica Arabă Siriană, aprobat prin H.G. nr. 180/1999, pârâtul a arătat că nu există nici o clauză care să permită exercitarea profesiei de medic pe teritoriul României, de către cetățenii sirieni, posesori ai unui titlu oficial de calificare în medicină.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1487 din 15 septembrie 2005, a admis acțiunea reclamantului și a obligat pârâții să-i recunoască acestuia, dreptul de a-și exercita profesia de medic și să-i elibereze autorizația de liberă practică, reținând în esență, că în raport cu suplimentarea probelor în cauză (inclusiv cu cele ale hotărârii nr. 210/2005 al C.N.C.D.), precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii și cu cele ale art. 18 din Constituția României, refuzul de a rezolva cererea reclamantului, are caracter nejustificat, fiind aplicabile dispozițiile art. 1 și 11 din Legea nr. 29/1990 și ale art. 52 din Constituția României.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, în termen legal, pârâții Ministerul Sănătății, Colegiul Medicilor din București și Direcția de Sănătate Publică a municipiului București. Prealabil examinării motivelor de recurs, se constată că Ministerul Sănătății nu și-a timbrat recursul, deși a fost citat cu mențiunea de a se achita de această obligație. Prin urmare, în baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările ulterioare, precum și a prevederilor O.G. nr. 32/1995, aprobată prin Legea nr. 106/1995, cu modificările și completările ulterioare, urmează a se aplica sancțiunea anulării acestui recurs. Prin recursul formulat în cauză, Direcția de Sănătate Publică a municipiului București, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., critică sentința instanței de fond, arătând că aceasta este nelegală, în raport cu dispozițiile art. 1 din Legea nr. 306/2004, iar considerentele acesteia sunt greșite, neputându-se reține aplicabilitatea art. 18 din Constituția României și nici hotărârea C.N.C.D. Colegiul Medicilor, fără a-și structura motivele de recurs conform dispozițiilor art. 302 1 și 304 C. proc. civ., apreciază ca fiind nelegală, sentința atacată, întrucât, deși a reținut apărările pârâtului, totuși instanța de fond a admis acțiunea, în baza unei greșite interpretări a dispozițiilor art. 66 din O.U.G. nr. 194/2002. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât instanța nu a verificat faptul că reclamantul îndeplinea și celelalte condiții prevăzute de lege.

În plus, arată recurentul-pârât, faptul că ulterior a intrat în vigoare o nouă lege, nu conferă reclamantului, dreptul apriori de a obține libera practică. Examinând cauza, în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, probele administrate, precum și dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile declarate de Colegiul Medicilor și Direcția de Sănătate Publică a municipiului București, sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Astfel, în cauză este necontestat că prin Hotărârea nr. 210 din 31 august 2005, C.N.C.D. a hotărât că ne aflăm în prezența unei discriminări indirecte, potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) din O.G.

nr. 137/2000, cu modificările și completările ulterioare, prin condițiile impuse de art. 1 lit. b) și c) din Legea nr. 306/2004, privind exercitarea profesiei de medic. S-a reținut că aceste condiții impuse prin lege atrag defavorizarea anumitor categorii de persoane care doresc să obțină autorizația de liberă practică pe teritoriul Statului român și are un impact disproporțional negativ asupra acestei categorii de personal. Rezultatul impunerii acestor criterii îngrădește în mod semnificativ accesul persoanelor, altele decât cele prevăzute în art. 1 lit. b) și c) din Legea nr. 306/2004, privind exercitarea profesiei de medic. Semnificativ este faptul că, deși s-a dispus transmiterea hotărârii nr. 210/2005, către Ministerul Sănătății, nu s-a făcut dovada și nici nu s-a susținut că această hotărâre ar fi fost ulterior atacată.

Mai mult, Înalta Curte constată, pe de o parte că, prin Legea nr. 95/2006, privind reforma în domeniul sănătății, Legea nr. 306/2004 a fost modificată, în sensul că profesia de medic se exercită pe teritoriul României, în condițiile prezentei legi, de către persoanele fizice posesoare ale unui titlu oficial de calificare în medicină, acestea putând a fi „soțul unui cetățean român” [art. 370 lit. c)]. Prin urmare, chiar legiuitorul a confirmat interpretarea dată de instanța de fond și de C.N.C.D., legislației aplicabile în cauză. Pe de altă parte, este cunoscut că textele de lege sub aspectul discriminării, referitoare la drepturi fundamentale, cum este și cel la muncă și la viața de familie, trebuie interpretate, atât prin prisma dispozițiilor constituționale, cât și a pactelor și tratatelor la care România este parte (conform art. 20 din Constituția României, revizuită).

Nici critica privind neverificarea celorlalte condiții nu poate fi primită, în raport cu probele administrate în cauză (în toate fazele procesuale), precum și cu singurul motiv al refuzului invocat pentru neeliberarea autorizației de liberă practică. Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, iar criticile, nefondate, se vor respinge recursurile declarate în cauză, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. și cele ale Legii contenciosului administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Direcția de Sănătate Publică a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 1487 din 15 septembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Respinge recursul declarat de Colegiul Medicilor din România, împotriva sentinței nr. 1487 din 15 septembrie 2005, a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Anulează recursul declarat de Ministerul Sănătății împotriva sentinței civile nr. 1487 din 15 septembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca netimbrat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 mai 2006.