ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1598/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Soluția instanței de fond. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, reclamanta B.V.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Sănătății și Direcția Generală de Sănătate Publică, Asistență Medicală și Programe, obligarea acestora să îi aprobe trimiterea la o clinică de ortopedie din cadrul Federației Ruse. În motivare s-a arătat că în urma unei operații la piciorul stâng, operație care nu a fost reușită, i-a fost afectată întreaga funcționalitate a membrului, în prezent fiind cu 12 cm mai scurt, impunându-se o nouă intervenție chirurgicală, care însă nu poate fi realizată decât la Clinica K. din Rusia.

La data de 28 mai 2010, reclamanta și-a precizat acțiunea, solicitând obligarea pârâtelor la a-i aproba trimiterea la tratament, fie la Clinica K. din Moscova, fie la o clinică de specialitate din Budapesta. În urma solicitării instanței, reclamanta a formulat o nouă cerere la data de 16 iunie 2010, arătând că înțelege să se judece cu Ministerul Sănătății și Direcția de Sănătate Publică București și cheamă în garanție Direcția de Sănătate Publică Argeș. Prin sentința nr. 159/F-CONT din 14 iulie 2010, Curtea de Apel Pitești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea precizată, formulată de reclamanta B.V.M..

Pentru hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: - cererea formulată de reclamantă față de Ministerul Sănătății este supusă dispozițiilor Legii contenciosului administrativ, iar o astfel de cerere nu poate fi soluționată favorabil de către autoritate atâta vreme cât reclamantul nu își îndeplinește propriile obligații, cât timp nu parcurge etapele impuse de lege și nu depune odată cu solicitarea sa dovada realizării tuturor demersurilor obligatorii; - demersurile și etapele procedurale sunt prevăzute de Ordinul nr. 50/2004, care stabilește, printre altele, că formularea cererii de trimitere la tratament trebuie precedată de întocmirea unei documentații de către Direcția de Sănătate Publică Argeș, iar câtă vreme Ministerul Sănătății nu se află în posesia unei astfel de documentații, se impune respingerea acțiunii față de acesta; - referitor la pretențiile reclamantei țața de parata Direcția de Sănătate Publică București, s-a reținut că acestei pârâte nu îi revine nicio obligație legală, întrucât întocmirea dosarului medical trebuie efectuată de Direcția de Sănătate Publică Argeș și solicitantul tratamentului; - față de pârâta Direcția de Sănătate Publică Argeș s-a constatat că acțiunea este inadmisibilă, întrucât față de aceasta nu s-a îndeplinit procedura prealabilă prevăzută de art. 7 Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ,

reclamanta făcând demersuri la alte autorități care nu aveau competență în întocmirea dosarului medical. 2. Calea de atac exercitată. Împotriva sentinței nr. 159/F-Cont din 14 iulie 2010 a formulat recurs reclamanta, susținând nelegalitatea și netemeinicia acesteia. În motivarea căii de atac se aduc, în esență, critici sentinței recurate în sensul că în mod greșit instanța de fond a reținut că nu a parcurs etapele impuse de Ordinul nr. 50/2004, deși din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că a făcut demersuri pentru întocmirea dosarului pentru trimiterea la o clinică de specialitate din străinătate. Recurenta-reclamantă menționează că va repeta procedura prevăzută de Ordinul nr. 50/2004, urmând să își retragă acțiunea dacă i se va întocmi dosarul de trimitere la operație în altă țară, întrucât în România nu există clinică de specialitate pentru dizabilitatea sa.

3. Soluția instanței de recurs. Înalta Curte, analizând recursul formulat, apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată cât și din cea privind recursul, reclamanta a solicitat obligarea pârâților să întocmească dosarul pentru trimiterea sa la tratament medical în altă țară. Ordinul nr. 50/2004, cu modificările și completările ulterioare, privind metodologia de trimitere a unor categorii de bolnavi pentru tratament în străinătate, prevede parcurgerea mai multor etape în vederea trimiterii la tratament medical în străinătate a bolnavilor.

Potrivit art. 1 alin. (2) din ordinul menționat, „trimiterea bolnavilor pentru tratament în străinătate se aprobă de Ministerul Sănătății numai pentru afecțiunile care nu pot fi tratate în țară, pe baza unei documentații medicale întocmite de direcțiile de sănătate publică județene și a municipiului București, denumite direcții de sănătate publică”. Conform art. 2 alin. (2) „documentele medicale ale bolnavului (copie de pe fișa pacientului, bilet de ieșire din spital, analize, etc.) se depun de către medicul de familie, de către aparținător (soț/ soție, rudă de gradul IV sau reprezentant legal) sau de către bolnav la direcția de sănătate publică în a cărei rază teritorială domiciliază, împreună cu o cerere din partea bolnavului sau a aparținătorului”.

Direcția de sănătate publică în a cărei rază teritorială domiciliază bolnavul înaintează documentele menționate anterior către o comisie de specialitate teritorială organizată potrivit art. 2 alin. (3), (4) și (5) din același ordin, care îndeplinește atribuțiile prevăzute în anexa nr. 2 Comisia de specialitate teritorială recomandă trimiterea la tratament în străinătate, dacă este cazul, potrivit art. 4 alin. (4) din același ordin. Decizia trimiterii pentru tratament medical în străinătate este adoptată conform art. 5 alin. (1) „după examinarea documentației medicale a bolnavului de către o comisie a Ministerului Sănătății, formată din ministrul sănătății, ministrul secretar de stat pe probleme de asistență medicală, directorul general al Direcției generale de asistență medicală și directorul Direcției relații cu Parlamentul, legislație și contencios”.

Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu rezultă că recurenta-reclamantă a urmat procedura prevăzută de Ordinul nr. 50/2004, pentru a fi emisă în cazul său o decizie de trimitere pentru tratament medical în străinătate, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond. Obligația îndeplinirii procedurii reglementată de Ordinul nr. 50/2004 pentru trimiterea la tratament în străinătate a fost adusă la cunoștința recurentei-reclamante de către autoritățile publice pârâte, cu ocazia comunicării răspunsurilor la memoriile formulate de aceasta. De altfel, recurenta-reclamantă menționează în cererea de recurs că, urmare a recomandărilor autorităților pârâte, inserate în răspunsurile ce i-au fost adresate, va demara procedura prevăzută de Ordinul nr. 50/2004, fapt ce conduce la o recunoaștere implicită a nerespectării dispozițiilor din acest ordin referitoare la parcurgerea etapelor pentru trimiterea la tratament în străinătate.

În consecință, în lipsa îndeplinirii obligațiilor ce revin recurentei-reclamante conform ordinului menționat, instanța de fond a făcut o corectă apreciere asupra situației de fapt și de drept în cauza dedusă judecății. Față de considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de B.V.M. împotriva sentinței nr. 159/F-CONT din 14 iulie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 martie 2011.