ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7129/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7129/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1632 din 7 martie

2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal a respins excepția tardivității și a respins ca neîntemeiată acțiunea

formulată de reclamantul B.I.S. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională

de Integritate, având ca obiect anularea Raportului de evaluare nr. 80686 din

13 iulie 2011, întocmit de pârâtă.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța a examinat cu prioritate excepția tardivității

formulării contestației, invocată de pârâtă, reținând următoarele aspecte:

Reclamantul a

susținut că data de la care începe să curgă termenul de 15 zile pentru

contestare este data de 21 noiembrie 2011, dată la care a primit efectiv

raportul de la conducerea Spitalului Clinic Județean de Urgență Mureș, conform

Adresei nr. 22635 din 21 noiembrie 2011.

Pârâta susține că

Raportul de evaluare a fost comunicat reclamantului prin Adresa nr. 80700/G/II

din 13 iulie 2011 și recomunicat prin Adresa nr. 93427/G/II din 23 august 2011,

termenul de contestare de 15 zile începând să curgă de la data comunicării

acestuia prin intermediul Poștei.

Din analiza

dispozițiilor legale incidente, respectiv art. 22 alin. (1) din Legea nr.

176/2010, Curtea a constatat că legiuitorul a stabilit în mod expres faptul că

momentul de la care începe să curgă termenul de decădere de 15 zile este

momentul subiectiv al „primirii” raportului de evaluare și nu momentul obiectiv

al „comunicării” acestui document.

Ca atare, în această

situație, nașterea prezumției de luare la cunoștință este condiționată de

dovada primirii efective a actului, or, în cazul de față, dovada primirii de

către reclamant a raportului de evaluare contestat constă în Adresa nr. 22635

din 21 noiembrie 2011, adresă care poartă mențiunea manu scriptum a

reclamantului „Am primit 21 noiembrie 2011” și semnătura acestuia.

Adresele nr.

80700/G/II din 13 iulie 2011 și 93427/G/II din 23 august 2011 dovedesc

îndeplinirea de către pârâtă a obligației de comunicare către reclamant a

raportului de evaluare, dar nu fac dovada datei „primirii” acestui raport,

astfel încât termenul de 15 zile nu poate fi calculat cu începere de la aceste

date de comunicare, respectiv de recomunicare.

Stabilind așadar că,

în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010,

termenul de 15 zile începe să curgă la data de 21 noiembrie 2011 și având în

vedere că, așa cum rezultă din dosar, data înregistrării contestației pe rolul

Curții de Apel București este data de 06 decembrie 2011, calculând termenul pe zile

libere, prima instanță a constatat că acțiunea a fost formulată în termenul

legal de 15 zile, excepția tardivității invocată de pârâtă fiind neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, s-a

reținut că, prin Raportul de evaluare nr. 80686 din 13 iulie 2011, întocmit de

pârâtă în temeiul dispozițiilor art. 1 alin. (1), art. 8, art. 10 lit. f), art.

11, art. 12 alin. (1) și alin. (2) lit b), art. 20 și art. 21 din Legea nr.

176/2010, urmare a finalizării evaluărilor privind conflictul de interese, a

fost constatată existența indiciilor privind faptul că, în perioada 26 martie

2010 - prezent, reclamantul B.I.S. a stabilit relații comerciale prin

încheierea Contractului de furnizare servicii medicale nr. 383 din 26 martie

2010 (prelungit prin Actul adițional încheiat la data de 10 mai 2010) în

condițiile în care deține funcția de șef secția Cardiologie a Spitalului Clinic

de Urgență Mureș, încălcând prevederile art. 180 alin. (2) și art. 184 alin

(12) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății.

Examinând prevederile

legale incidente în ceea ce privește informarea de către Agenția Națională de

Integritate a persoanei în cauză cu privire la existența elementelor

conflictului de interese, Curtea a reținut că, din interpretarea sistematică a

textelor legale de la art. 20 alin. (3) și art. 21 alin. (2) din Legea nr.

176/2010, rezultă că pârâtei îi revine obligația de a informa persoana în cauză

și de a o invita să exprime punctul de vedere cu privire la existența unei

incompatibilități sau a unui conflict de interese prin scrisoare recomandată cu

confirmare de primire, urmând ca în situația în care, urmare a primei

comunicări, lipsește confirmarea de primire, să îndeplinească o nouă procedură

de comunicare, după care poate trece la întocmirea raportului de evaluare.

În fapt, în cazul de

față, s-a reținut că adresa înregistrată sub nr. 89.256/G din 10 decembrie

2010, referitoare la informarea reclamantului cu privire la declanșarea

procedurii de evaluare, transmisă acestuia prin scrisoare recomandată, s-a

întors la pârâtă cu mențiunea „avizat, reavizat, expirat termenul de păstrare”.

De asemenea, s-a

constatat că Adresele nr. 63305/G/II din 26 mai 2011 și 71223/G/II din 20 iunie

2011 referitoare la informarea reclamantului cu privire la existența

elementelor privind conflictul de interese transmisă prin scrisoare recomandată

s-au întors la pârâtă cu aceeași mențiune „avizat, reavizat, expirat termenul

de păstrare”.

Contrar susținerilor

reclamantului, Curtea a apreciat că pârâta și-a îndeplinit obligația legală

privind informarea acestuia în legătură cu declanșarea procedurii de evaluare

și a existenței conflictului de interese.

Întrucât prima adresă

de informare și invitare a pârâtului la exprimarea unui punct de vedere,

înregistrată sub nr. 63305/G/II din 26 mai 2011, a fost returnată cu mențiunea

„avizat, reavizat, expirat termenul de păstrare”, neexistând confirmarea de

primire, pârâta a procedat în conformitate cu dispozițiile art. 21 alin. (2)

din Legea nr. 176/2010, îndeplinind o nouă procedură de comunicare prin Adresa

nr. 71223/G/II din 20 iunie 2011.

Având în vedere că,

urmare a repetării procedurii de comunicare și această adresă s-a întors cu

mențiunea „avizat, reavizat, expirat termenul de păstrare”, în mod legal pârâta

a procedat la întocmirea raportului de evaluare, în conformitate cu prevederile

art. 21 alin. (2) din Legea nr. 176/2010.

Prin urmare, în

situația repetării procedurii de comunicare, legiuitorul instituie o prezumție

legală în sensul că această procedură se consideră îndeplinită, chiar dacă nu

există confirmarea de primire, ceea ce se deduce din împrejurarea că în această

situație îndeplinirea procedurii nu mai este condiționată de existența

confirmării de primire.

Pe de altă parte,

întrucât în cazul de față adresele de informare și invitare la exprimarea unui

punct de vedere au fost returnate pârâtei cu mențiunea „avizat, reavizat,

expirat termenul de păstrare”, este dovedit faptul că reclamantul nu și-a

ridicat corespondența, deși a fost înștiințat cu privire la primirea acesteia.

Or, în condițiile în

care reclamantul nu a făcut dovada că s-a aflat în imposibilitatea de a intra

în posesia corespondenței dintr-un motiv obiectiv, mai presus de voința sa,

refuzul de ridicare a corespondenței nu poate fi invocat drept viciu de

legalitate al procedurii de comunicare, îndeplinirea acestei proceduri neputând

fi condiționată exclusiv de voința reclamantului de a-și ridica corespondența

despre care a fost înștiințat (avizat, reavizat).

În opinia Curții,

prezumția legală de luare la cunoștință cu privire la conținutul actului

comunicat, instituită de legiuitor prin dispozițiile art. 21 și 22 din Legea

nr. 176/2010, în cazul repetării procedurii, ar putea fi răsturnată numai în

condițiile în care reclamantul ar proba faptul că neridicarea corespondenței a

fost cauzată de o împrejurarea obiectivă, mai presus de voința sa, or, în cazul

de față, nu s-a probat o astfel de situație.

În ceea ce privește

susținerea reclamantului în sensul că motivul pentru care nu a intrat în

posesia corespondenței transmise de pârâtă a constat în schimbarea domiciliului

la o altă adresă, Curtea a constatat că nu poate fi primită din mai multe

motive.

În primul rând,

Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1757 din 23 iulie 2008,

depus la dosar, nu face dovada schimbării domiciliului reclamantului în str.

A.G., constând în adresa eliberată de Direcția pentru Evidența Persoanelor și

Administrarea Bazelor de Date - rezultând că domiciliul cu care reclamantul

figurează în baza de date este în str. U. Târgu Mureș, județul Mureș (adresă la

care s-a făcut comunicarea), în timp ce domiciliul soției, cel la care se face

referire în cuprinsul contractului, este la adresa din str. A.G., Târgu Mureș,

județul Mureș.

Faptul că domiciliul

reclamantului este cel din str. U. Târgu Mureș, județul Mureș, la care s-a

făcut comunicarea corespondenței transmisă de pârâtă, rezultă clar și din

declarațiile de interese și de avere ale reclamantului, semnate de acesta la 14

aprilie 2011, aflate la filele 61 și 64 din dosar.

Referitor la

susținerea reclamantului privind incidența normelor Codului de procedură

civilă, în ceea ce privește citarea și comunicarea actelor denumite „informări”

și „invitări” de către Legea nr. 176/2010, Curtea a respins-o, reținând că art.

28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, trebuie interpretat în sensul că procedura

de judecată prevăzută de această lege se completează cu prevederile Codului de

procedură civilă, în măsura în care acestea nu sunt incompatibile cu specificul

raporturilor juridice de drept public.

În ceea ce privește

procedura derulată în fața Agenției Naționale de Integritate, reglementată de

Legea nr. 176/2010, aceasta nu este o procedură judiciară, ci administrativă,

iar nomele speciale instituite de legiuitor cu privire la informările și

comunicările efectuate nu sunt compatibile cu normele de procedură civilă la

care face referire reclamantul și care privesc exclusiv procedurile judiciare.

Referitor la critica

constând în aplicarea retroactivă a Legii nr. 176/2010, Curtea a apreciat că

normele conținute de Legea nr. 176/2010 a căror incidență se analizează în

cazul de față reglementează proceduri derulate în fața Agenției Naționale de

Integritate, situație care rezultă, indiscutabil, din denumirea Capitolului I

din cuprinsul Titlului II - „Proceduri în fața Agenției Naționale de

Integritate”, dar mai ales din conținutul acestor norme juridice (inclusiv

normele referitoare la evaluarea conflictelor de interese și a

incompatibilităților din cadrul Secțiunii a 3-a, aplicate în speță), or,

potrivit regulii de drept ridicate la rang de principiu, normele de procedură

sunt de imediată aplicare.

Prin urmare, începând

cu data de 5 septembrie 2010, data intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010,

procedura reglementată de acest act normativ privind evaluarea și constatarea

conflictelor de interese și a incompatibilităților se aplică tuturor acestor

situații juridice chiar dacă, potrivit normelor de drept substanțial care le

reglementează, acestea s-au născut, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.

176/2010.

În cazul de față,

situația juridică care generează conflictul de interese constatat de pârâtă în

ceea ce îl privește pe reclamant este prevăzută de normele de drept substanțial

de la art. 184 alin. (4) și alin. (12) din Legea nr. 95/2006, cu modificările

și completările ulterioare, dar se evaluează și se constată potrivit procedurii

în vigoare la data constatării, respectiv potrivit Legii nr. 176/2010.

În ceea ce privește

Actul adițional din data de 10 mai 2010, Curtea a constatat că acesta a fost

valabil încheiat între SC C.M. SRL și Spitalul Clinic Județean de Urgență

Mureș, din moment ce este semnat de reprezentanții legali ai celor două părți,

respectiv administratorul SC C.M. SRL și managerul spitalului și poartă

ștampilele celor două entități.

Prima instanță a apreciat

că nu are relevanță împrejurarea că actul nu poartă semnătura consilierului

juridic, întrucât această semnătură are valoarea unui aviz de legalitate, cu

caracter consultativ, iar lipsa avizului de legalitate nu împiedică încheierea

valabilă a contractului, cu consecința producerii tuturor efectelor sale.

În ceea ce privește

afirmația reclamantului, în sensul că Actul adițional nu ar fi putut prelungi

Contractul nr. 383/2010, întrucât acesta din urmă și-ar fi încetat

valabilitatea la data de 30 aprilie 2010, Curtea a apreciat că această

susținere este contrazisă, în primul rând, de faptul că la art. 4 din contract

se prevede că este valabil până la data semnării noului contract cadru între

Spitalul Clinic Județean de Urgență Mureș și C.A.S. Mureș, cu posibilitatea de

prelungire prin acordul părților, iar în al doilea rând, de faptul că în

cuprinsul actului adițional se prevede prelungirea contractului până la

apariția noului contract cadru pentru anul 2011.

De altfel, chiar

conducerea Spitalului Clinic Județean de Urgență Mureș recunoaște, implicit, în

Adresa nr. 17706 transmisă pârâtei, continuitatea relațiilor contractuale

dintre cele două părți, vorbind despre contractul „așa cum a fost el modificat

prin act adițional”.

Curtea a reținut că

nu se susține nici afirmația reclamantului potrivit căreia, la data la care

acesta a semnat contractul de administrare a secției de cardiologie a

Spitalului Clinic Județean de Urgență Mureș, respectiv 2 iulie 2010, între

Spital și SC C.M. SRL, la care este asociat, nu mai exista niciun raport

juridic contractual susceptibil de a genera conflict de interese, întrucât, pe

de o parte, se constată că, prin Actul adițional din data de 10 mai 2010,

Contractul nr. 383/2010 a fost prelungit și pe anul 2011, iar pe de altă parte,

din cuprinsul Facturii nr. 2011057 emisă de furnizorul SC C.M. SRL la data de

18 mai 2011 deci după data semnării de către reclamant a contractului de

administrare a secției de cardiologie, rezultă, indubitabil, că la această dată

era încă în ființă Contractul nr. 383/2010 la care se face referire expresă.

Din aceleași

considerente nu a putut fi reținută nici afirmația potrivit căreia relația

comercială a avut loc anterior semnării contractului de șef de secție și

intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010, întrucât data emiterii Facturii nr.

2011057, respectiv 18 mai 2011, este ulterioară atât semnării de către

reclamant a contractului de administrare cât și intrării în vigoare a Legii nr.

176/2010, factura dovedind că relațiile comerciale între Spital și SC C.M. SRL

au continuat și după ce reclamantul a semnat contractul de șef de secție.

În ceea ce privește

argumentul reclamantului potrivit căruia nu are calitatea de manager și nu a

semnat Contractul nr. 383/2010, acesta fiind semnat doar de managerul spitalului,

directorul economic și consilierul juridic, Curtea a apreciat că nu poate fi

reținut, întrucât contractul era încheiat între Spitalului Clinic Județean de

Urgență Mureș și SC C.M. SRL la care reclamantul este asociat, deținând în

același timp și funcția de șef al secției de cardiologie a spitalului, or,

potrivit prevederilor art. 180 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 „Constituie

conflict de interese deținerea de către manager persoană fizică, manager

persoană juridică ori reprezentant al persoanei juridice de părți sociale,

acțiuni sau interese la societăți comerciale ori organizații nonguvernamentale

care stabilesc relații comerciale cu spitalul la care persoana în cauză

exercită sau intenționează să exercite funcția de manager.” iar în conformitate

cu art. 184 alin. (12) din același act normativ, dispozițiile art. 180 alin.

(2) referitoare la conflictul de interese se aplică și șefilor de secție.

Împrejurarea că

reclamantul nu are putere decizie nici în SC C.M. SRL, fiind acționar

minoritar, nici în Spitalul Clinic Județean de Urgență Mureș, fiind doar șeful

unei clinici din cele câteva zeci, nu are relevanță în condițiile în care

textul legal menționat mai sus nu face nici o distincție raportat la criteriul

invocat, fiind aplicabil principiul de interpretare potrivit căruia „unde legea

nu distinge nici noi nu trebuie să distingem”.

Din aceleași

considerente, a concluzionat judecătorul, nu poate fi reținută nici susținerea

reclamantului privind natura serviciilor medicale care au făcut obiectul Contractului

nr. 383/2010 sau faptul că pârâta nu a probat, în concret, că reclamantul ar fi

beneficiat de vreun folos material, existența conflictului de interese

rezultând din însăși exercitarea funcției de șef de secție în cadrul

spitalului, concomitent cu deținerea calității de asociat la SC C.M. SRL, firmă

cu care spitalul derula relații contractuale, așa cum rezultă din interpretarea

coroborată a prevederilor art. 180 alin. (2) și art. 184 alin. (12) din Legea

nr. 95/2006.

Împotriva acestei

hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, reclamantul B.I.S. a

declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.

proc. civ.

Criticile aduse

sentinței au fost structurate de recurent astfel:

Contradictorialitatea motivării (art. 304 pct. 7 teza a II-a C. proc. civ. ),

cu consecința privării contestatorului de un proces echitabil și de o aplicare

unitară a dispozițiilor legale în materie, în condițiile în care interpretând

dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, instanța a motivat că

dreptul de contestație se poate exercita în termenul de 15 zile care începe să

curgă de la primirea efectivă a raportului de evaluare, pe când cu privire la

îndeplinirea procedurii de informare și invitare, interpretând dispozițiile art.

20 și 21 din aceeași lege, statuat că „în situația respectării procedurii de

comunicare, legiuitorul instituie o prezumție legală în sensul că această

procedură se consideră îndeplinită, chiar dacă nu există confirmarea de

primire, ceea ce se deduce din împrejurarea că în această situație îndeplinirea

procedurii nu mai este condiționată de existența confirmării de primire”;

greșită a legii (art. 304 pct. 9 teza a III-a C. proc. civ.), mai exact a

dispozițiilor art. 20 și 22 din Legea nr. 176/2010.

Înscrisurile

administrate de prima instanță nu au demonstrat incontestabil că nu există

îndeplinită nici o nouă procedură de comunicare a informării și invitației, în

conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. (3) și art. 21 alin. (2) din Lege. Întoarcerea

scrisorii recomandate trimise recurentului, cu mențiunea Poștei Române „avizat,

reavizat, expirat termenul de postare” nu semnifică faptul că reclamantul a

fost într-adevăr informat și invitat, mai ales că cele două noțiuni - informare

și invitare - nu sunt concomitente și realizate, așa cum greșit a apreciat

instanța atunci când reține că legea instituie o prezumție legală de luare la

cunoștință cu privire la conținutul actului comunicat, având în vedere nu doar

absența primirii efective a informării și invitării la exprimarea unui punct de

vedere ci și lipsa oricărei obligații pentru recurentul cercetat de a se

prezenta și a ridica o corespondență.

Sub acest aspect,

consideră recurentul că se impunea aplicarea art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

în sensul completării dispozițiilor Legii nr. 176/2010 cu dispozițiile art. 90

și art. 92 C. proc. civ. privitoare la înmânarea citației și a tuturor actelor

de procedură. Contrar motivării instanței care a argumentat că normele de

trimitere la dispozițiile Codului de procedură civilă se referă la procedura de

judecată și nu și la procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 176/2010,

prevederile Capitolului II aflate în Titlul II al Cărții a II-a a C. proc. civ.

sunt compatibile și se aplică și procedurii prealabile; faptul că această

abordare este cea corectă este confirmat chiar de prima instanță care a

soluționat excepția tardivității contestației prin raportare la normele de

procedură civilă - dreptul comun în materia citațiilor și a comunicării altor

acte de procedură.

Totodată, procedura

instituită de Legea nr. 176/2010 nu este dar una administrativă ci și

prealabilă, conform art. 23 alin. (2), astfel că este compatibil și aplicabil

în această materie Codul de procedură civilă;

sentința și în ceea ce privește înlăturarea criticii aplicării retroactive a

Legii nr. 176/2010, intrată în vigoare la 5 septembrie 2010 la o faptă pretins

a fi săvârșită la 26 martie 2010, data semnării Contractului de furnizare de

servicii medicale nr. 303 din 26 martie 2010 (art. 304 pct. 9, teza a III-a C.

proc. civ. ).

O astfel de

retroactivitate nu poate fi primită față de dispozițiile art. 15 alin. (2) din

Constituție și față de Decizia nr. 415/2010 prin care Curtea Constituțională a

admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Cap. I „Dispoziții

generale” din Legea nr. 144/2007.

Legea nr. 176/2010 nu

cuprinde numai norme de procedură cum motivează instanța ci și norme de drept

substanțial, cum rezultă din chiar denumirea acesteia, ea „privind integritatea

și exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și

completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea

Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor

acte normative”;

sentința și cu privire la interpretarea actului adițional din data de 10 mai

2010, potrivit cărora acest act ar fi prelungit Contractul nr. 383/2010, care

și-a încetat valabilitatea la data de 30 aprilie 2010 (art. 304 pct. 8 teza I

C. proc. civ.).

Contractul de

furnizare servicii medicale nr. 383/2010 și-a încetat valabilitatea la data de

30 aprilie 2010 când a fost semnat „noul contract-cadru între Spitalul Clinic

Județean de Urgență Târgu Mureș și C.A.S. Mureș”, conform art. 4 („Durata

contractului”) din Contractul nr. 383/2010. Deci, actul adițional la un

contract inexistent juridic nu mai era apt să producă consecințe juridice.

Instanța a citat incomplet Adresa nr. 17706 din 30 septembrie 2011 a Spitalului

Clinic Județean de Urgență Târgu Mureș către Agenția Națională de Integritate,

această din urmă nefiind parte de altfel în contractul sinalagmatic de

furnizare de servicii medicale, iar factura fiscală nr. 2011057 din 18 mai 2011

nu are natura juridică a unui acord scris de prelungire a contractului;

dată cu aplicarea greșită a art. 180 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 care

definește conflictul de interese, ceea ce atrage de asemenea incidența art. 304

pct. 9 teza a III-a C. proc. civ.

Relația comercială a

avut loc, pentru puțin timp și anterior, nu doar semnării contractului de șef

de secție, ci și intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010, între societatea

comercială și spital, în care reclamantul nu a îndeplinit funcția de manager,

iar nu între societatea comercială și secția în care acesta îndeplinește

funcția de șef de secție. Ca atare acest fapt nu constituie conflict de

interese în sensul definit de Legea nr. 176/2010, împrejurare care reiese din

chiar Contractul nr. 383/2010 care nu este semnat de șeful de clinică. Mai

mult, atribuțiile șefului de secție sunt clar delimitate prin art. 184 alin.

(3) din Legea nr. 95/2006.

Nu în ultimul rând

s-a arătat că greșit s-a reținut că pe durata executării Contractului de

administrare nr. 10601 din 2 iulie 2010 reclamantul a derulat relații

comerciale între firma C.M. SRL și Spitalul Clinic Județean de Urgență Mureș,

deoarece reclamantul a fost asociat minoritar în C.M. SRL, neavând putere de

decizie nici în cadrul societății comerciale și nici în Spitalul Clinic

Județean de Urgență Mureș.

Serviciile medicale

care au făcut obiectul Contractului nr. 3873/2010 sunt servicii medicale cu

totul diferite de cele prestate în cadrul Secției de cardiologie, iar

pârâta-intimată nu a probat că reclamantul ar fi beneficiat de vreun folos

material de pe urma acestui contract încheiat numai în scopul ajutorării

bolnavilor de urgență cu servicii medicale de computer tomografie de înaltă

performanță în condițiile în care aparatul computer-tomograf al Spitalului era

mai puțin performant și se defecta foarte des.

Examinând cauza prin

prisma obiectului ei, a normelor legale incidente, a criticilor detaliate de

recurent, a probei cu înscrisuri administrată în această etapă procesuală,

Înalta Curte reține că recursul este nefondat și îl va respinge ca atare pentru

cele ce vor fi punctate în continuare:

Este de subliniat,

întâi de toate, că greșelile imputate primei instanțe prin cele cinci puncte

ale cererii de recurs se suprapun criticilor aduse de B.I.S. prin contestația

împotriva Raportului de evaluare nr. 80688/G/II din 13 iulie 2011 întocmit de

Agenția Națională de Integritate (în continuare ANI) cu care a învestit Curtea

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și că

răspunsul dat de judecătorul fondului fiecăreia dintre aceste critici este

argumentat de fapt și de drept, așa cum se arată în mod explicit în

considerentele sentinței recurate.

Instanța de control

judiciar constată că abordarea și în final soluția pronunțată de curtea de apel

sunt corecte și legale și că nici din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct.

7, 8 și 9 C. proc. civ., nici din analiza conform art. 304

1

C. proc.

civ., nu există motive care să conducă la reformarea sentinței.

Demersul judiciar al

reclamantului a avut ca obiect Raportul de evaluare întocmit la data de 13

iulie 2011 prin care ANI a conchis că există indicii în sensul existenței unui

conflict de interese ca urmare a încălcării prevederilor art. 180 alin. (2) și

art. 184 alin. (12) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul

sănătății, în perioada 26 martie 2010 - prezent, constând în concret în

stabilirea de către B.I.S. de relații comerciale prin încheierea Contractului

de furnizare servicii medicale nr. 383 din 26 martie 2010 (prelungit prin Actul

adițional încheiat la data de 10 mai 2010) în condițiile în care deține funcția

de șef Secție Cardiologie a Spitalului Clinic Județean de Urgență Târgu Mureș.

În temeiul art. 21

alin. (4) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor

publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind

înființarea, organizarea și funcționarea ANI, precum și pentru modificarea

altor acte normative, s-a dispus comunicarea Raportului persoanei care a făcut

obiectul evaluării, respectiv reclamantului.

Reclamantul a primit

Raportul, sub semnătură, în data de 21 noiembrie 2011, conform dovezii certe -

Adresa nr. 22635 din 21 noiembrie 2011 ce a fost depusă la dosar, iar la data

de 6 decembrie 2011 a contestat la instanța de contencios actul administrativ,

respectând termenul de contestare prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr.

176/2010, respectiv de „15 zile de la primite”. Cu această justă motivare

instanța a respins ca neîntemeiată excepția tardivității contestației, invocată

de autoritatea pârâtă care s-a raportat în mod eronat la dovezile de

îndeplinire a obligației de comunicare ce-i revin (datate 13 iulie și 23 august

2011)

Recurentul reclamă în

cadrul motivului de recurs subsumat art. 304 pct. 7 C. proc. civ., dar și în

cadrul celui prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., inconsecvența în

aplicarea Legii nr. 176/2010 și în aplicarea art. 28 alin. (1) din Legea nr.

554/2004 a contenciosului administrativ care permit stabilirea compatibilității

normelor celei dintâi legi cu dispozițiile Codului de procedură civilă. În

sprijinul acestei susțineri se apreciază că instanța a tratat diferit

dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, față de dispozițiile

art. 20 și art. 21 din același act normativ în interpretarea cărora nu s-au avut

ca reper prevederile Codului de procedură civilă, în concret art. 90 și art. 92

privitoare la înmânarea citației și a tuturor actelor de procedură.

Instanța fondului a

argumentat logic și juridic motivul pentru care nu a împărtășit teza

reclamantului în interpretarea art. 20 și art. 21 alin. (1) și (2) din Legea

nr. 176/2010 referitoare la informarea și invitarea persoanei ce face obiectul

evaluării de a-și exprima un punct de vedere. În urma analizei gramaticale și

teleologice a textelor legale în discuție a concluzionat că legiuitorul prevede

posibilitatea repetării procedurii de comunicare o singură dată, în situația în

care după prima comunicare nu există confirmare de primire, stipulând expres că

după îndeplinirea unei noi proceduri de comunicare inspectorul de integritate

poate trece la întocmirea raportului.

Observându-se art. 20

și art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 176/2010, al căror conținut este

redat deja în considerentele sentinței, rezultă că într-adevăr legiuitorul a

instituit o prezumție legală în sensul că procedura de comunicare este

îndeplinită chiar și în lipsa confirmării de primire.

În speță, probatoriul

administrat a evidențiat că pârâta Agenția Națională de Integritate și-a

îndeplinit obligația legală de informare a reclamantului în legătură cu

declanșarea procedurii de evaluare și a existenței conflictului de interese. Nu

se poate ajunge la o altă concluzie chiar în contextul returnării la ANI a

celor două adrese de informare și invitare la exprimarea unui punct de vedere

(26 mai 2011 și 20 iunie 2011) cu mențiunea Poștei Române „avizat, reavizat,

expirat termenul de păstrare”, câtă vreme reclamantul nu a dovedit că dintr-un

motiv obiectiv s-a aflat în imposibilitate de a-și ridica corespondența de la

domiciliul său din str. U. Târgu Mureș, județul Mureș, încercările sale de a

demonstra că are domiciliu la altă adresă fiind invalidate de mențiunile din

declarațiile sale de avere și de interese din 14 aprilie 2011 și de adresa

eliberată de Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de

Date.

În fine, privitor la

aplicarea art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ, în mod just prima instanță a subliniat că acestea se referă la

procedura de judecată desfășurată în fața instanței de contencios, or procedura

derulată în fața ANI este una administrativă și nu una judiciară, astfel că

normele speciale analizate nu sunt compatibile cu normele de procedură invocate

prin acțiune și reiterate prin cererea de recurs.

Critica recurentei

constând în aplicarea de către prima instanță a Legii nr. 176/2010 cu

încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituția României care consacră principiul

neretroactivității legii civile este neîntemeiată și nu va fi primită.

Nu se poate vorbi de

o aplicare retroactivă a Legii nr. 176/2010, în concret a normelor incidente

cuprinse în Titlul II Capitolul I („Proceduri în fața Agenției Naționale de

Integritate”) Secțiunea a 3-a („Evaluarea conflictelor de interese și a

incompatibilităților”) care reglementează procedurile derulate în fața Agenției

în evaluarea și constatarea conflictelor de interese și a incompatibilităților

și care sunt, așadar, veritabile norme de procedură aplicabile începând cu data

de 5 septembrie 2010 (data intrării în vigoare a legii) tuturor situațiilor

juridice, chiar dacă potrivit normelor de drept substanțial care le

reglementează, acestea s-au născut înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.

176/2010.

În acest context,

opinia recurentului potrivit căreia Legea nr. 176/2010 cuprinde și norme de

drept substanțial iar acest lucru rezultă din chiar denumirea legii, este

neadecvată.

Abordarea instanței

de fond sub acest aspect este corectă, subliniindu-se că în speță situația

generatoare de conflict de interese este reglementată de art. 184 alin. (12)

raportat la art. 180 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în

domeniul sănătății, modificată și completată, iar evaluarea și constatarea au

urmat procedura la data constatării conflictelor de interese potrivit Legii nr.

176/2010.

Înlăturarea criticii

de aplicare retroactivă a acestui act normativ este confirmată de jurisprudența

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal

în materie, amintindu-se cu titlu de exemplu Decizia nr. 792/2013 și Decizia

nr. 7137/2013.

Prin Raportul de

evaluare contestat în cauză s-a constatat existența unui conflict de interese

în perioada 26 martie 2010 - prezent, prin încălcarea prevederilor art. 180

alin. (2) și art. 184 alin. (12) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în

domeniul sănătății, constând în stabilirea de relații comerciale prin

încheierea Contractului de furnizare serviciu medicale nr. 383 din 26 martie

2010 (prelungit prin Actul adițional încheiat la data de 10 mai 2010) între SC

C.M. SRL, în care reclamantul B.I.S. deține calitatea de asociat, și Spitalul

Clinic Județean de Urgență Mureș în cadrul căruia acesta deține funcția de șef

Secție Cardiologie.

Reclamantul a fost

confirmat în funcția de șef de Secție Clinica de Cardiologie a Spitalului

Clinic Județean de Urgență Mureș prin Decizia nr. 360 din 23 iunie 2000, iar

avizul favorabil al Autorității de Sănătate Publică Mureș privind numirea în

această funcție a fost dat la 15 martie 2007.

Contractul de

administrare între Spitalul Clinic Județean de Urgență Mureș (prin manager) și

reclamant, conform art. 184 alin. (4) din Legea nr. 95/2006, s-a încheiat la

data de 2 iulie 2010 pentru o durată de 3 ani cu posibilitatea de prelungire în

condițiile legii.

Contractul de

furnizare servicii medicale nr. 383 din 26 martie 2010 care a determinat

existența conflictului de interese a fost prelungit prin actul adițional din

data de 10 mai 2010 semnat de reprezentanții legali ai celor două părți

contractante.

Instanța de fond a

înlăturat susținerea reclamantului potrivit căreia actul adițional nu ar fi

putut prelungi contractul din 26 martie 2010 motivat de faptul că acesta și-ar

fi încetat valabilitatea la 30 aprilie 2010, deci nu s-ar fi putut prelungi un

contract inexistent, reținând că la art. 4 din Contractul nr. 383/2010 se

prevede că acesta este valabil până la data semnării noului contract cadru

între Spitalul Clinic Județean de Urgență Mureș și C.A.S. Mureș, cu

posibilitatea de prelungire prin acordul părților. De asemenea s-a reținut de

către instanță că în cuprinsul actului adițional se prevede prelungirea

contractului până la apariția noului contract cadru pentru anul 2011.

Continuitatea

relațiilor contractuale între SC C.M. SRL și Spitalul Clinic Județean de

Urgență Mureș este confirmată și de Adresa nr. 17706 din 30 septembrie 2011 a

unității spitalicești către Agenția pârâtă, în care se amintește despre

contractul „așa cum a fost el prelungit”, dar mai cu seamă de factura nr.

2011057 din 18 mai 2011 emisă de furnizorul SC C.M. SRL, data emiterii acesteia

fiind evident ulterioară atât datei de semnare a contractului de administrare

în baza Legii nr. 95/2006, cât și datei la care a intrat în vigoare Legea nr.

176/2010.

Referitor la critica

recurentului potrivit căreia la pronunțarea soluției s-au aplicat greșit

dispozițiile art. 180 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 ceea ce ar atrage

incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că și aceasta este

neîntemeiată.

Art. 180 alin. (2)

din Legea nr. 95/2006 modificată și completată stipulează că:

„Constituie conflict

de interese deținerea de către manager persoană fizică, manager persoană

juridică ori reprezentant al persoanei juridice de părți sociale, acțiuni sau

interese la societăți comerciale ori organizații nonguvernamentale care

stabilesc relații comerciale cu spitalul la care persoana în cauză exercită sau

intenționează să exercite funcția de manager”.

Potrivit art. 184

alin. (12) din același act normativ:

„Dispozițiile art.

180 alin. (1) lit. b), c) și d) referitoare la incompatibilități și ale art.

180 alin. (2) referitoare la conflictul de interese, sub sancțiunea rezilierii

contractului de administrare, se aplică și șefilor de secție, de laborator și

de serviciu medical din spitalele publice”.

Din definiția legală

citată coroborată cu prevederile art. 184 alin. (12) din Legea nr. 95/2006

rezultă că există conflict de interese dacă șeful de secție deține acțiuni la

societățile comerciale care stabilesc relații comerciale cu spitalul.

În speță nu se

contestă că reclamantul- șef secție Cardiologie în cadrul Spitalului Clinic

Județean de Urgență Mureș deține acțiuni la SC C.M. SRL care a încheiat

Contractul de furnizare servicii medicale nr. 383/2010 cu Spitalul Clinic

Județean de Urgență Mureș.

În condițiile date

apar ca nerelevante aspectele legate de faptul că recurentul-reclamant este

acționar minoritar și nu are putere de decizie în cadrul societății C.M. SRL

sau că nu a avut nici un beneficiu material de pe urma Contractului nr.

383/2010.

De asemenea, este

lipsit de importanță, în cadrul acestui litigiu, că serviciile medicale care au

făcut obiectul contractului în discuție sunt servicii medicale total diferite

de cele prestate în cadrul Secției de cardiologie al cărui șef este

reclamantul.

În mod constant

acestea au fost apărările recurentului-reclamant față de concluziile prezentate

prin Raportul de evaluare a cărei legalitate este contestată, nici un moment

recurentul nesusținând că nu a cunoscut de existența Contractului nr. 383/2010.

Or, prin înscrisurile noi depuse în recurs se tinde la a se demonstra că recurentul

nu a avut cunoștință de existența contractului, că acest contract ar fi fost

încheiat fără acordul acționarilor societății contrar unei Hotărâri AGA sens în

care la data de 16 iulie 2012 între managerul spitalului și administratorul

societății s-a încheiat un acord de constatare a nulității absolute a

Contractului de furnizare servicii medicale din 26 martie 2010.

Cum în examinarea

recursului instanța se raportează exclusiv la criticile/apărările recurentului,

înscrisurile la care s-a făcut referire mai înainte sunt considerate ca

nepertinente.

În privința Deciziei

nr. 1 din 23 ianuarie 2013 a Comisiei de Cercetare Disciplinară constituită

pentru cercetarea celor menționate în Raportul de evaluare și care

concluzionează că recurentul nu se face vinovat de nicio abatere disciplinară,

trebuie menționat că acesta a fost emisă în condițiile în care considerând că

sunt incidente dispozițiile art. 22 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, în sensul

că raportul de evaluare a conflictului de interese nu a fost contestat în

termenul legal, Agenția Națională de Integritate a sesizat Comisia de

Disciplină a Spitalului Clinic Județean de Urgență Mureș cu Adresa nr. 99581/G

din 9 septembrie 2011. Or, instanța fondului a respins excepția tardivității

contestației invocată de pârâta Agenția Națională de Integritate, reținând că

reclamantul a contestat în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr.

176/2010 raportul de evaluare întocmit de ANI la 13 iulie 2011.

Față de cele expuse

și având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20

alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de B.I.S. împotriva Sentinței civile nr. 1632 din 7 martie 2012 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 noiembrie 2013.

Procesat de GGC - LM