ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7129/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1632 din 7 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția tardivității și a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul B.I.S. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, având ca obiect anularea Raportului de evaluare nr. 80686 din 13 iulie 2011, întocmit de pârâtă.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a examinat cu prioritate excepția tardivității formulării contestației, invocată de pârâtă, reținând următoarele aspecte: Reclamantul a susținut că data de la care începe să curgă termenul de 15 zile pentru contestare este data de 21 noiembrie 2011, dată la care a primit efectiv raportul de la conducerea Spitalului Clinic Județean de Urgență Mureș, conform Adresei nr. 22635 din 21 noiembrie 2011. Pârâta susține că Raportul de evaluare a fost comunicat reclamantului prin Adresa nr. 80700/G/II din 13 iulie 2011 și recomunicat prin Adresa nr. 93427/G/II din 23 august 2011, termenul de contestare de 15 zile începând să curgă de la data comunicării acestuia prin intermediul Poștei.

Din analiza dispozițiilor legale incidente, respectiv art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, Curtea a constatat că legiuitorul a stabilit în mod expres faptul că momentul de la care începe să curgă termenul de decădere de 15 zile este momentul subiectiv al „primirii” raportului de evaluare și nu momentul obiectiv al „comunicării” acestui document. Ca atare, în această situație, nașterea prezumției de luare la cunoștință este condiționată de dovada primirii efective a actului, or, în cazul de față, dovada primirii de către reclamant a raportului de evaluare contestat constă în Adresa nr. 22635 din 21 noiembrie 2011, adresă care poartă mențiunea manu scriptum a reclamantului „Am primit 21 noiembrie 2011” și semnătura acestuia.

Adresele nr. 80700/G/II din 13 iulie 2011 și 93427/G/II din 23 august 2011 dovedesc îndeplinirea de către pârâtă a obligației de comunicare către reclamant a raportului de evaluare, dar nu fac dovada datei „primirii” acestui raport, astfel încât termenul de 15 zile nu poate fi calculat cu începere de la aceste date de comunicare, respectiv de recomunicare. Stabilind așadar că, în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, termenul de 15 zile începe să curgă la data de 21 noiembrie 2011 și având în vedere că, așa cum rezultă din dosar, data înregistrării contestației pe rolul Curții de Apel București este data de 06 decembrie 2011, calculând termenul pe zile libere, prima instanță a constatat că acțiunea a fost formulată în termenul legal de 15 zile, excepția tardivității invocată de pârâtă fiind neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că, prin Raportul de evaluare nr. 80686 din 13 iulie 2011, întocmit de pârâtă în temeiul dispozițiilor art. 1 alin. (1), art. 8, art. 10 lit. f), art. 11, art. 12 alin. (1) și alin. (2) lit b), art. 20 și art. 21 din Legea nr. 176/2010, urmare a finalizării evaluărilor privind conflictul de interese, a fost constatată existența indiciilor privind faptul că, în perioada 26 martie 2010 - prezent, reclamantul B.I.S. a stabilit relații comerciale prin încheierea Contractului de furnizare servicii medicale nr. 383 din 26 martie 2010 (prelungit prin Actul adițional încheiat la data de 10 mai 2010) în condițiile în care deține funcția de șef secția Cardiologie a Spitalului Clinic de Urgență Mureș, încălcând prevederile art. 180 alin. (2) și art. 184 alin (12) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății.

Examinând prevederile legale incidente în ceea ce privește informarea de către Agenția Națională de Integritate a persoanei în cauză cu privire la existența elementelor conflictului de interese, Curtea a reținut că, din interpretarea sistematică a textelor legale de la art. 20 alin. (3) și art. 21 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, rezultă că pârâtei îi revine obligația de a informa persoana în cauză și de a o invita să exprime punctul de vedere cu privire la existența unei incompatibilități sau a unui conflict de interese prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, urmând ca în situația în care, urmare a primei comunicări, lipsește confirmarea de primire, să îndeplinească o nouă procedură de comunicare, după care poate trece la întocmirea raportului de evaluare.

În fapt, în cazul de față, s-a reținut că adresa înregistrată sub nr. 89.256/G din 10 decembrie 2010, referitoare la informarea reclamantului cu privire la declanșarea procedurii de evaluare, transmisă acestuia prin scrisoare recomandată, s-a întors la pârâtă cu mențiunea „avizat, reavizat, expirat termenul de păstrare”. De asemenea, s-a constatat că Adresele nr. 63305/G/II din 26 mai 2011 și 71223/G/II din 20 iunie 2011 referitoare la informarea reclamantului cu privire la existența elementelor privind conflictul de interese transmisă prin scrisoare recomandată s-au întors la pârâtă cu aceeași mențiune „avizat, reavizat, expirat termenul de păstrare”. Contrar susținerilor reclamantului, Curtea a apreciat că pârâta și-a îndeplinit obligația legală privind informarea acestuia în legătură cu declanșarea procedurii de evaluare și a existenței conflictului de interese.

Întrucât prima adresă de informare și invitare a pârâtului la exprimarea unui punct de vedere, înregistrată sub nr. 63305/G/II din 26 mai 2011, a fost returnată cu mențiunea „avizat, reavizat, expirat termenul de păstrare”, neexistând confirmarea de primire, pârâta a procedat în conformitate cu dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, îndeplinind o nouă procedură de comunicare prin Adresa nr. 71223/G/II din 20 iunie 2011. Având în vedere că, urmare a repetării procedurii de comunicare și această adresă s-a întors cu mențiunea „avizat, reavizat, expirat termenul de păstrare”, în mod legal pârâta a procedat la întocmirea raportului de evaluare, în conformitate cu prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 176/2010.

Prin urmare, în situația repetării procedurii de comunicare, legiuitorul instituie o prezumție legală în sensul că această procedură se consideră îndeplinită, chiar dacă nu există confirmarea de primire, ceea ce se deduce din împrejurarea că în această situație îndeplinirea procedurii nu mai este condiționată de existența confirmării de primire. Pe de altă parte, întrucât în cazul de față adresele de informare și invitare la exprimarea unui punct de vedere au fost returnate pârâtei cu mențiunea „avizat, reavizat, expirat termenul de păstrare”, este dovedit faptul că reclamantul nu și-a ridicat corespondența, deși a fost înștiințat cu privire la primirea acesteia.

Or, în condițiile în care reclamantul nu a făcut dovada că s-a aflat în imposibilitatea de a intra în posesia corespondenței dintr-un motiv obiectiv, mai presus de voința sa, refuzul de ridicare a corespondenței nu poate fi invocat drept viciu de legalitate al procedurii de comunicare, îndeplinirea acestei proceduri neputând fi condiționată exclusiv de voința reclamantului de a-și ridica corespondența despre care a fost înștiințat (avizat, reavizat). În opinia Curții, prezumția legală de luare la cunoștință cu privire la conținutul actului comunicat, instituită de legiuitor prin dispozițiile art. 21 și 22 din Legea nr. 176/2010, în cazul repetării procedurii, ar putea fi răsturnată numai în condițiile în care reclamantul ar proba faptul că neridicarea corespondenței a fost cauzată de o împrejurarea obiectivă, mai presus de voința sa, or, în cazul de față, nu s-a probat o astfel de situație.

În ceea ce privește susținerea reclamantului în sensul că motivul pentru care nu a intrat în posesia corespondenței transmise de pârâtă a constat în schimbarea domiciliului la o altă adresă, Curtea a constatat că nu poate fi primită din mai multe motive. În primul rând, Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1757 din 23 iulie 2008, depus la dosar, nu face dovada schimbării domiciliului reclamantului în str. A.G., constând în adresa eliberată de Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date - rezultând că domiciliul cu care reclamantul figurează în baza de date este în str. U. Târgu Mureș, județul Mureș (adresă la care s-a făcut comunicarea), în timp ce domiciliul soției, cel la care se face referire în cuprinsul contractului, este la adresa din str. A.G., Târgu Mureș, județul Mureș.

Faptul că domiciliul reclamantului este cel din str. U. Târgu Mureș, județul Mureș, la care s-a făcut comunicarea corespondenței transmisă de pârâtă, rezultă clar și din declarațiile de interese și de avere ale reclamantului, semnate de acesta la 14 aprilie 2011, aflate la filele 61 și 64 din dosar. Referitor la susținerea reclamantului privind incidența normelor Codului de procedură civilă, în ceea ce privește citarea și comunicarea actelor denumite „informări” și „invitări” de către Legea nr. 176/2010, Curtea a respins-o, reținând că art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, trebuie interpretat în sensul că procedura de judecată prevăzută de această lege se completează cu prevederile Codului de procedură civilă, în măsura în care acestea nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor juridice de drept public.

În ceea ce privește procedura derulată în fața Agenției Naționale de Integritate, reglementată de Legea nr. 176/2010, aceasta nu este o procedură judiciară, ci administrativă, iar nomele speciale instituite de legiuitor cu privire la informările și comunicările efectuate nu sunt compatibile cu normele de procedură civilă la care face referire reclamantul și care privesc exclusiv procedurile judiciare.

Referitor la critica constând în aplicarea retroactivă a Legii nr. 176/2010, Curtea a apreciat că normele conținute de Legea nr. 176/2010 a căror incidență se analizează în cazul de față reglementează proceduri derulate în fața Agenției Naționale de Integritate, situație care rezultă, indiscutabil, din denumirea Capitolului I din cuprinsul Titlului II - „Proceduri în fața Agenției Naționale de Integritate”, dar mai ales din conținutul acestor norme juridice (inclusiv normele referitoare la evaluarea conflictelor de interese și a incompatibilităților din cadrul Secțiunii a 3-a, aplicate în speță), or, potrivit regulii de drept ridicate la rang de principiu, normele de procedură sunt de imediată aplicare.

Prin urmare, începând cu data de 5 septembrie 2010, data intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010, procedura reglementată de acest act normativ privind evaluarea și constatarea conflictelor de interese și a incompatibilităților se aplică tuturor acestor situații juridice chiar dacă, potrivit normelor de drept substanțial care le reglementează, acestea s-au născut, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 176/2010. În cazul de față, situația juridică care generează conflictul de interese constatat de pârâtă în ceea ce îl privește pe reclamant este prevăzută de normele de drept substanțial de la art. 184 alin. (4) și alin. (12) din Legea nr. 95/2006, cu modificările și completările ulterioare, dar se evaluează și se constată potrivit procedurii în vigoare la data constatării, respectiv potrivit Legii nr. 176/2010.

În ceea ce privește Actul adițional din data de 10 mai 2010, Curtea a constatat că acesta a fost valabil încheiat între SC C.M. SRL și Spitalul Clinic Județean de Urgență Mureș, din moment ce este semnat de reprezentanții legali ai celor două părți, respectiv administratorul SC C.M. SRL și managerul spitalului și poartă ștampilele celor două entități. Prima instanță a apreciat că nu are relevanță împrejurarea că actul nu poartă semnătura consilierului juridic, întrucât această semnătură are valoarea unui aviz de legalitate, cu caracter consultativ, iar lipsa avizului de legalitate nu împiedică încheierea valabilă a contractului, cu consecința producerii tuturor efectelor sale.

În ceea ce privește afirmația reclamantului, în sensul că Actul adițional nu ar fi putut prelungi Contractul nr. 383/2010, întrucât acesta din urmă și-ar fi încetat valabilitatea la data de 30 aprilie 2010, Curtea a apreciat că această susținere este contrazisă, în primul rând, de faptul că la art. 4 din contract se prevede că este valabil până la data semnării noului contract cadru între Spitalul Clinic Județean de Urgență Mureș și C.A.S. Mureș, cu posibilitatea de prelungire prin acordul părților, iar în al doilea rând, de faptul că în cuprinsul actului adițional se prevede prelungirea contractului până la apariția noului contract cadru pentru anul 2011. De altfel, chiar conducerea Spitalului Clinic Județean de Urgență Mureș recunoaște, implicit, în Adresa nr. 17706 transmisă pârâtei, continuitatea relațiilor contractuale dintre cele două părți, vorbind despre contractul „așa cum a fost el modificat prin act adițional”.

Curtea a reținut că nu se susține nici afirmația reclamantului potrivit căreia, la data la care acesta a semnat contractul de administrare a secției de cardiologie a Spitalului Clinic Județean de Urgență Mureș, respectiv 2 iulie 2010, între Spital și SC C.M. SRL, la care este asociat, nu mai exista niciun raport juridic contractual susceptibil de a genera conflict de interese, întrucât, pe de o parte, se constată că, prin Actul adițional din data de 10 mai 2010, Contractul nr. 383/2010 a fost prelungit și pe anul 2011, iar pe de altă parte, din cuprinsul Facturii nr. 2011057 emisă de furnizorul SC C.M. SRL la data de 18 mai 2011 deci după data semnării de către reclamant a contractului de administrare a secției de cardiologie, rezultă, indubitabil, că la această dată era încă în ființă Contractul nr. 383/2010 la care se face referire expresă.

Din aceleași considerente nu a putut fi reținută nici afirmația potrivit căreia relația comercială a avut loc anterior semnării contractului de șef de secție și intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010, întrucât data emiterii Facturii nr. 2011057, respectiv 18 mai 2011, este ulterioară atât semnării de către reclamant a contractului de administrare cât și intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010, factura dovedind că relațiile comerciale între Spital și SC C.M. SRL au continuat și după ce reclamantul a semnat contractul de șef de secție. În ceea ce privește argumentul reclamantului potrivit căruia nu are calitatea de manager și nu a semnat Contractul nr. 383/2010, acesta fiind semnat doar de managerul spitalului, directorul economic și consilierul juridic, Curtea a apreciat că nu poate fi reținut, întrucât contractul era încheiat între Spitalului Clinic Județean de Urgență Mureș și SC C.M.

SRL la care reclamantul este asociat, deținând în același timp și funcția de șef al secției de cardiologie a spitalului, or, potrivit prevederilor art. 180 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 „Constituie conflict de interese deținerea de către manager persoană fizică, manager persoană juridică ori reprezentant al persoanei juridice de părți sociale, acțiuni sau interese la societăți comerciale ori organizații nonguvernamentale care stabilesc relații comerciale cu spitalul la care persoana în cauză exercită sau intenționează să exercite funcția de manager.” iar în conformitate cu art. 184 alin. (12) din același act normativ, dispozițiile art. 180 alin. (2) referitoare la conflictul de interese se aplică și șefilor de secție.

Împrejurarea că reclamantul nu are putere decizie nici în SC C.M. SRL, fiind acționar minoritar, nici în Spitalul Clinic Județean de Urgență Mureș, fiind doar șeful unei clinici din cele câteva zeci, nu are relevanță în condițiile în care textul legal menționat mai sus nu face nici o distincție raportat la criteriul invocat, fiind aplicabil principiul de interpretare potrivit căruia „unde legea nu distinge nici noi nu trebuie să distingem”. Din aceleași considerente, a concluzionat judecătorul, nu poate fi reținută nici susținerea reclamantului privind natura serviciilor medicale care au făcut obiectul Contractului nr. 383/2010 sau faptul că pârâta nu a probat, în concret, că reclamantul ar fi beneficiat de vreun folos material, existența conflictului de interese rezultând din însăși exercitarea funcției de șef de secție în cadrul spitalului, concomitent cu deținerea calității de asociat la SC C.M.

SRL, firmă cu care spitalul derula relații contractuale, așa cum rezultă din interpretarea coroborată a prevederilor art. 180 alin. (2) și art. 184 alin. (12) din Legea nr. 95/2006. Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, reclamantul B.I.S. a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Criticile aduse sentinței au fost structurate de recurent astfel: 1. - Contradictorialitatea motivării (art. 304 pct. 7 teza a II-a C. proc. civ.

), cu consecința privării contestatorului de un proces echitabil și de o aplicare unitară a dispozițiilor legale în materie, în condițiile în care interpretând dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, instanța a motivat că dreptul de contestație se poate exercita în termenul de 15 zile care începe să curgă de la primirea efectivă a raportului de evaluare, pe când cu privire la îndeplinirea procedurii de informare și invitare, interpretând dispozițiile art. 20 și 21 din aceeași lege, statuat că „în situația respectării procedurii de comunicare, legiuitorul instituie o prezumție legală în sensul că această procedură se consideră îndeplinită, chiar dacă nu există confirmarea de primire, ceea ce se deduce din împrejurarea că în această situație îndeplinirea procedurii nu mai este condiționată de existența confirmării de primire”; 2. - Aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 teza a III-a C. proc.

civ.), mai exact a dispozițiilor art. 20 și 22 din Legea nr. 176/2010. Înscrisurile administrate de prima instanță nu au demonstrat incontestabil că nu există îndeplinită nici o nouă procedură de comunicare a informării și invitației, în conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. (3) și art. 21 alin. (2) din Lege.

Întoarcerea scrisorii recomandate trimise recurentului, cu mențiunea Poștei Române „avizat, reavizat, expirat termenul de postare” nu semnifică faptul că reclamantul a fost într-adevăr informat și invitat, mai ales că cele două noțiuni - informare și invitare - nu sunt concomitente și realizate, așa cum greșit a apreciat instanța atunci când reține că legea instituie o prezumție legală de luare la cunoștință cu privire la conținutul actului comunicat, având în vedere nu doar absența primirii efective a informării și invitării la exprimarea unui punct de vedere ci și lipsa oricărei obligații pentru recurentul cercetat de a se prezenta și a ridica o corespondență. Sub acest aspect, consideră recurentul că se impunea aplicarea art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în sensul completării dispozițiilor Legii nr. 176/2010 cu dispozițiile art. 90 și art. 92 C. proc.

civ. privitoare la înmânarea citației și a tuturor actelor de procedură. Contrar motivării instanței care a argumentat că normele de trimitere la dispozițiile Codului de procedură civilă se referă la procedura de judecată și nu și la procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 176/2010, prevederile Capitolului II aflate în Titlul II al Cărții a II-a a C. proc. civ. sunt compatibile și se aplică și procedurii prealabile; faptul că această abordare este cea corectă este confirmat chiar de prima instanță care a soluționat excepția tardivității contestației prin raportare la normele de procedură civilă - dreptul comun în materia citațiilor și a comunicării altor acte de procedură.

Totodată, procedura instituită de Legea nr. 176/2010 nu este dar una administrativă ci și prealabilă, conform art. 23 alin. (2), astfel că este compatibil și aplicabil în această materie Codul de procedură civilă; 3. - Nelegală este sentința și în ceea ce privește înlăturarea criticii aplicării retroactive a Legii nr. 176/2010, intrată în vigoare la 5 septembrie 2010 la o faptă pretins a fi săvârșită la 26 martie 2010, data semnării Contractului de furnizare de servicii medicale nr. 303 din 26 martie 2010 (art. 304 pct. 9, teza a III-a C. proc. civ. ). O astfel de retroactivitate nu poate fi primită față de dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție și față de Decizia nr. 415/2010 prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Cap. I „Dispoziții generale” din Legea nr. 144/2007.

Legea nr. 176/2010 nu cuprinde numai norme de procedură cum motivează instanța ci și norme de drept substanțial, cum rezultă din chiar denumirea acesteia, ea „privind integritatea și exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative”; 4. - Nelegală este sentința și cu privire la interpretarea actului adițional din data de 10 mai 2010, potrivit cărora acest act ar fi prelungit Contractul nr. 383/2010, care și-a încetat valabilitatea la data de 30 aprilie 2010 (art. 304 pct. 8 teza I C. proc. civ.).

Contractul de furnizare servicii medicale nr. 383/2010 și-a încetat valabilitatea la data de 30 aprilie 2010 când a fost semnat „noul contract-cadru între Spitalul Clinic Județean de Urgență Târgu Mureș și C.A.S. Mureș”, conform art. 4 („Durata contractului”) din Contractul nr. 383/2010. Deci, actul adițional la un contract inexistent juridic nu mai era apt să producă consecințe juridice. Instanța a citat incomplet Adresa nr. 17706 din 30 septembrie 2011 a Spitalului Clinic Județean de Urgență Târgu Mureș către Agenția Națională de Integritate, această din urmă nefiind parte de altfel în contractul sinalagmatic de furnizare de servicii medicale, iar factura fiscală nr. 2011057 din 18 mai 2011 nu are natura juridică a unui acord scris de prelungire a contractului; 5. - Sentința a fost dată cu aplicarea greșită a art. 180 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 care definește conflictul de interese, ceea ce atrage de asemenea incidența art. 304 pct. 9 teza a III-a C. proc.

civ. Relația comercială a avut loc, pentru puțin timp și anterior, nu doar semnării contractului de șef de secție, ci și intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010, între societatea comercială și spital, în care reclamantul nu a îndeplinit funcția de manager, iar nu între societatea comercială și secția în care acesta îndeplinește funcția de șef de secție. Ca atare acest fapt nu constituie conflict de interese în sensul definit de Legea nr. 176/2010, împrejurare care reiese din chiar Contractul nr. 383/2010 care nu este semnat de șeful de clinică. Mai mult, atribuțiile șefului de secție sunt clar delimitate prin art. 184 alin. (3) din Legea nr. 95/2006. Nu în ultimul rând s-a arătat că greșit s-a reținut că pe durata executării Contractului de administrare nr. 10601 din 2 iulie 2010 reclamantul a derulat relații comerciale între firma C.M.

SRL și Spitalul Clinic Județean de Urgență Mureș, deoarece reclamantul a fost asociat minoritar în C.M. SRL, neavând putere de decizie nici în cadrul societății comerciale și nici în Spitalul Clinic Județean de Urgență Mureș. Serviciile medicale care au făcut obiectul Contractului nr. 3873/2010 sunt servicii medicale cu totul diferite de cele prestate în cadrul Secției de cardiologie, iar pârâta-intimată nu a probat că reclamantul ar fi beneficiat de vreun folos material de pe urma acestui contract încheiat numai în scopul ajutorării bolnavilor de urgență cu servicii medicale de computer tomografie de înaltă performanță în condițiile în care aparatul computer-tomograf al Spitalului era mai puțin performant și se defecta foarte des.

Examinând cauza prin prisma obiectului ei, a normelor legale incidente, a criticilor detaliate de recurent, a probei cu înscrisuri administrată în această etapă procesuală, Înalta Curte reține că recursul este nefondat și îl va respinge ca atare pentru cele ce vor fi punctate în continuare: Este de subliniat, întâi de toate, că greșelile imputate primei instanțe prin cele cinci puncte ale cererii de recurs se suprapun criticilor aduse de B.I.S. prin contestația împotriva Raportului de evaluare nr. 80688/G/II din 13 iulie 2011 întocmit de Agenția Națională de Integritate (în continuare ANI) cu care a învestit Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și că răspunsul dat de judecătorul fondului fiecăreia dintre aceste critici este argumentat de fapt și de drept, așa cum se arată în mod explicit în considerentele sentinței recurate.

Instanța de control judiciar constată că abordarea și în final soluția pronunțată de curtea de apel sunt corecte și legale și că nici din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., nici din analiza conform art. 304 1 C. proc. civ., nu există motive care să conducă la reformarea sentinței. Demersul judiciar al reclamantului a avut ca obiect Raportul de evaluare întocmit la data de 13 iulie 2011 prin care ANI a conchis că există indicii în sensul existenței unui conflict de interese ca urmare a încălcării prevederilor art. 180 alin. (2) și art. 184 alin. (12) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, în perioada 26 martie 2010 - prezent, constând în concret în stabilirea de către B.I.S.

de relații comerciale prin încheierea Contractului de furnizare servicii medicale nr. 383 din 26 martie 2010 (prelungit prin Actul adițional încheiat la data de 10 mai 2010) în condițiile în care deține funcția de șef Secție Cardiologie a Spitalului Clinic Județean de Urgență Târgu Mureș. În temeiul art. 21 alin. (4) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea ANI, precum și pentru modificarea altor acte normative, s-a dispus comunicarea Raportului persoanei care a făcut obiectul evaluării, respectiv reclamantului.

Reclamantul a primit Raportul, sub semnătură, în data de 21 noiembrie 2011, conform dovezii certe - Adresa nr. 22635 din 21 noiembrie 2011 ce a fost depusă la dosar, iar la data de 6 decembrie 2011 a contestat la instanța de contencios actul administrativ, respectând termenul de contestare prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, respectiv de „15 zile de la primite”. Cu această justă motivare instanța a respins ca neîntemeiată excepția tardivității contestației, invocată de autoritatea pârâtă care s-a raportat în mod eronat la dovezile de îndeplinire a obligației de comunicare ce-i revin (datate 13 iulie și 23 august 2011) Recurentul reclamă în cadrul motivului de recurs subsumat art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., dar și în cadrul celui prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., inconsecvența în aplicarea Legii nr. 176/2010 și în aplicarea art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ care permit stabilirea compatibilității normelor celei dintâi legi cu dispozițiile Codului de procedură civilă. În sprijinul acestei susțineri se apreciază că instanța a tratat diferit dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, față de dispozițiile art. 20 și art. 21 din același act normativ în interpretarea cărora nu s-au avut ca reper prevederile Codului de procedură civilă, în concret art. 90 și art. 92 privitoare la înmânarea citației și a tuturor actelor de procedură.

Instanța fondului a argumentat logic și juridic motivul pentru care nu a împărtășit teza reclamantului în interpretarea art. 20 și art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 176/2010 referitoare la informarea și invitarea persoanei ce face obiectul evaluării de a-și exprima un punct de vedere. În urma analizei gramaticale și teleologice a textelor legale în discuție a concluzionat că legiuitorul prevede posibilitatea repetării procedurii de comunicare o singură dată, în situația în care după prima comunicare nu există confirmare de primire, stipulând expres că după îndeplinirea unei noi proceduri de comunicare inspectorul de integritate poate trece la întocmirea raportului. Observându-se art. 20 și art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 176/2010, al căror conținut este redat deja în considerentele sentinței, rezultă că într-adevăr legiuitorul a instituit o prezumție legală în sensul că procedura de comunicare este îndeplinită chiar și în lipsa confirmării de primire.

În speță, probatoriul administrat a evidențiat că pârâta Agenția Națională de Integritate și-a îndeplinit obligația legală de informare a reclamantului în legătură cu declanșarea procedurii de evaluare și a existenței conflictului de interese. Nu se poate ajunge la o altă concluzie chiar în contextul returnării la ANI a celor două adrese de informare și invitare la exprimarea unui punct de vedere (26 mai 2011 și 20 iunie 2011) cu mențiunea Poștei Române „avizat, reavizat, expirat termenul de păstrare”, câtă vreme reclamantul nu a dovedit că dintr-un motiv obiectiv s-a aflat în imposibilitate de a-și ridica corespondența de la domiciliul său din str. U. Târgu Mureș, județul Mureș, încercările sale de a demonstra că are domiciliu la altă adresă fiind invalidate de mențiunile din declarațiile sale de avere și de interese din 14 aprilie 2011 și de adresa eliberată de Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date.

În fine, privitor la aplicarea art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în mod just prima instanță a subliniat că acestea se referă la procedura de judecată desfășurată în fața instanței de contencios, or procedura derulată în fața ANI este una administrativă și nu una judiciară, astfel că normele speciale analizate nu sunt compatibile cu normele de procedură invocate prin acțiune și reiterate prin cererea de recurs. Critica recurentei constând în aplicarea de către prima instanță a Legii nr. 176/2010 cu încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituția României care consacră principiul neretroactivității legii civile este neîntemeiată și nu va fi primită.

Nu se poate vorbi de o aplicare retroactivă a Legii nr. 176/2010, în concret a normelor incidente cuprinse în Titlul II Capitolul I („Proceduri în fața Agenției Naționale de Integritate”) Secțiunea a 3-a („Evaluarea conflictelor de interese și a incompatibilităților”) care reglementează procedurile derulate în fața Agenției în evaluarea și constatarea conflictelor de interese și a incompatibilităților și care sunt, așadar, veritabile norme de procedură aplicabile începând cu data de 5 septembrie 2010 (data intrării în vigoare a legii) tuturor situațiilor juridice, chiar dacă potrivit normelor de drept substanțial care le reglementează, acestea s-au născut înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 176/2010.

În acest context, opinia recurentului potrivit căreia Legea nr. 176/2010 cuprinde și norme de drept substanțial iar acest lucru rezultă din chiar denumirea legii, este neadecvată. Abordarea instanței de fond sub acest aspect este corectă, subliniindu-se că în speță situația generatoare de conflict de interese este reglementată de art. 184 alin. (12) raportat la art. 180 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, modificată și completată, iar evaluarea și constatarea au urmat procedura la data constatării conflictelor de interese potrivit Legii nr. 176/2010. Înlăturarea criticii de aplicare retroactivă a acestui act normativ este confirmată de jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal în materie, amintindu-se cu titlu de exemplu Decizia nr. 792/2013 și Decizia nr. 7137/2013.

Prin Raportul de evaluare contestat în cauză s-a constatat existența unui conflict de interese în perioada 26 martie 2010 - prezent, prin încălcarea prevederilor art. 180 alin. (2) și art. 184 alin. (12) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, constând în stabilirea de relații comerciale prin încheierea Contractului de furnizare serviciu medicale nr. 383 din 26 martie 2010 (prelungit prin Actul adițional încheiat la data de 10 mai 2010) între SC C.M. SRL, în care reclamantul B.I.S. deține calitatea de asociat, și Spitalul Clinic Județean de Urgență Mureș în cadrul căruia acesta deține funcția de șef Secție Cardiologie.

Reclamantul a fost confirmat în funcția de șef de Secție Clinica de Cardiologie a Spitalului Clinic Județean de Urgență Mureș prin Decizia nr. 360 din 23 iunie 2000, iar avizul favorabil al Autorității de Sănătate Publică Mureș privind numirea în această funcție a fost dat la 15 martie 2007. Contractul de administrare între Spitalul Clinic Județean de Urgență Mureș (prin manager) și reclamant, conform art. 184 alin. (4) din Legea nr. 95/2006, s-a încheiat la data de 2 iulie 2010 pentru o durată de 3 ani cu posibilitatea de prelungire în condițiile legii. Contractul de furnizare servicii medicale nr. 383 din 26 martie 2010 care a determinat existența conflictului de interese a fost prelungit prin actul adițional din data de 10 mai 2010 semnat de reprezentanții legali ai celor două părți contractante.

Instanța de fond a înlăturat susținerea reclamantului potrivit căreia actul adițional nu ar fi putut prelungi contractul din 26 martie 2010 motivat de faptul că acesta și-ar fi încetat valabilitatea la 30 aprilie 2010, deci nu s-ar fi putut prelungi un contract inexistent, reținând că la art. 4 din Contractul nr. 383/2010 se prevede că acesta este valabil până la data semnării noului contract cadru între Spitalul Clinic Județean de Urgență Mureș și C.A.S. Mureș, cu posibilitatea de prelungire prin acordul părților. De asemenea s-a reținut de către instanță că în cuprinsul actului adițional se prevede prelungirea contractului până la apariția noului contract cadru pentru anul 2011. Continuitatea relațiilor contractuale între SC C.M.

SRL și Spitalul Clinic Județean de Urgență Mureș este confirmată și de Adresa nr. 17706 din 30 septembrie 2011 a unității spitalicești către Agenția pârâtă, în care se amintește despre contractul „așa cum a fost el prelungit”, dar mai cu seamă de factura nr. 2011057 din 18 mai 2011 emisă de furnizorul SC C.M. SRL, data emiterii acesteia fiind evident ulterioară atât datei de semnare a contractului de administrare în baza Legii nr. 95/2006, cât și datei la care a intrat în vigoare Legea nr. 176/2010. Referitor la critica recurentului potrivit căreia la pronunțarea soluției s-au aplicat greșit dispozițiile art. 180 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 ceea ce ar atrage incidența art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține că și aceasta este neîntemeiată. Art. 180 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 modificată și completată stipulează că: „Constituie conflict de interese deținerea de către manager persoană fizică, manager persoană juridică ori reprezentant al persoanei juridice de părți sociale, acțiuni sau interese la societăți comerciale ori organizații nonguvernamentale care stabilesc relații comerciale cu spitalul la care persoana în cauză exercită sau intenționează să exercite funcția de manager”. Potrivit art. 184 alin. (12) din același act normativ: „Dispozițiile art. 180 alin. (1) lit. b), c) și d) referitoare la incompatibilități și ale art. 180 alin. (2) referitoare la conflictul de interese, sub sancțiunea rezilierii contractului de administrare, se aplică și șefilor de secție, de laborator și de serviciu medical din spitalele publice”.

Din definiția legală citată coroborată cu prevederile art. 184 alin. (12) din Legea nr. 95/2006 rezultă că există conflict de interese dacă șeful de secție deține acțiuni la societățile comerciale care stabilesc relații comerciale cu spitalul. În speță nu se contestă că reclamantul- șef secție Cardiologie în cadrul Spitalului Clinic Județean de Urgență Mureș deține acțiuni la SC C.M. SRL care a încheiat Contractul de furnizare servicii medicale nr. 383/2010 cu Spitalul Clinic Județean de Urgență Mureș. În condițiile date apar ca nerelevante aspectele legate de faptul că recurentul-reclamant este acționar minoritar și nu are putere de decizie în cadrul societății C.M. SRL sau că nu a avut nici un beneficiu material de pe urma Contractului nr. 383/2010.

De asemenea, este lipsit de importanță, în cadrul acestui litigiu, că serviciile medicale care au făcut obiectul contractului în discuție sunt servicii medicale total diferite de cele prestate în cadrul Secției de cardiologie al cărui șef este reclamantul. În mod constant acestea au fost apărările recurentului-reclamant față de concluziile prezentate prin Raportul de evaluare a cărei legalitate este contestată, nici un moment recurentul nesusținând că nu a cunoscut de existența Contractului nr. 383/2010.

Or, prin înscrisurile noi depuse în recurs se tinde la a se demonstra că recurentul nu a avut cunoștință de existența contractului, că acest contract ar fi fost încheiat fără acordul acționarilor societății contrar unei Hotărâri AGA sens în care la data de 16 iulie 2012 între managerul spitalului și administratorul societății s-a încheiat un acord de constatare a nulității absolute a Contractului de furnizare servicii medicale din 26 martie 2010. Cum în examinarea recursului instanța se raportează exclusiv la criticile/apărările recurentului, înscrisurile la care s-a făcut referire mai înainte sunt considerate ca nepertinente.

În privința Deciziei nr. 1 din 23 ianuarie 2013 a Comisiei de Cercetare Disciplinară constituită pentru cercetarea celor menționate în Raportul de evaluare și care concluzionează că recurentul nu se face vinovat de nicio abatere disciplinară, trebuie menționat că acesta a fost emisă în condițiile în care considerând că sunt incidente dispozițiile art. 22 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, în sensul că raportul de evaluare a conflictului de interese nu a fost contestat în termenul legal, Agenția Națională de Integritate a sesizat Comisia de Disciplină a Spitalului Clinic Județean de Urgență Mureș cu Adresa nr. 99581/G din 9 septembrie 2011. Or, instanța fondului a respins excepția tardivității contestației invocată de pârâta Agenția Națională de Integritate, reținând că reclamantul a contestat în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 raportul de evaluare întocmit de ANI la 13 iulie 2011. Față de cele expuse și având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de B.I.S. împotriva Sentinței civile nr. 1632 din 7 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 noiembrie 2013. Procesat de GGC - LM