ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3997/2010

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 617 din 26 noiembrie

2009 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat

apelul declarat de apelanții - reclamanți G.C. și G.I. împotriva sentinței

civile nr. 1290 din 12 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția

a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul - reclamant Municipiul București

prin Primarul General.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea a reținut următoarele:

Prin sentința civilă nr.

1290/2008 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea

reclamanților și a obligat pârâtul Municipiul București prin primar general să

emită o dispoziție de reparație prin despăgubiri în favoarea reclamanților

pentru suprafața de teren de 400,34 mp situat în București, sector 4.

La pronunțarea

acestei sentințe prima instanță a reținut că reclamanții au formulat o

notificare solicitând pârâtei restituirea terenului în baza Legii nr. 10/2001,la

care aceasta nu a răspuns. Totodată, reclamanții au făcut dovada dreptului lor

de proprietate însă terenul solicitat în natură este afectat de utilități

publice, neexistând posibilitatea despăgubirii prin compensare cu o altă

suprafață de teren.

Instanța de apel a

reținut că prin expertizele tehnice dispuse de judecătorul fondului s-a dovedit

că terenul solicitat inițial este afectat integral de un ansamblu imobiliar

bloc de locuințe și toate amenajările aferente - spațiu verde, alei, trotuare,

parcare.

Aceleași concluzii au

fost avansate de expert și pentru terenul solicitat în compensare, acesta fiind

amenajat cu destinația de parcare „amenajată pentru blocurile vecine".

În acest context s-a apreciat

că sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 10/2001,

referitoare la servituțile legale și alte amenajări care fac imposibilă

restituirea în natură, ceea ce înseamnă că judecătorul fondului a făcut o

corectă și legală aplicare a normelor incidente, recunoscând dreptul

reclamanților la despăgubiri și constatând imposibilitatea de restituire în

natură a terenului.

Împotriva deciziei de

apel au formulat cerere de recurs reclamanții-apelanți, criticând-o pentru

următoarele motive:

expertiză rezultă că suprafața de 400,34 mp este ocupată, pe lângă alte

afectațiuni, de o parcare în suprafață de 148,89 mp.

Această parcare nu

constituie o construcție nouă și nici nu face parte din amenajările care,

potrivit legii, ar împiedica restituirea în natură, față de dispozițiile art. 10

alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, reținute de instanța de apel.

Pe de altă parte,

această parcare era în curs de amenajare la data când s-a efectuat expertiza.

S-au încălcat astfel dispozițiile art. 20 alin. (4)

1

din Legea nr. 10/2001

republicată care prevede că este interzisă, sub sancțiunea nulității absolute,

schimbarea destinației terenurilor și/sau construcțiilor notificate până la

soluționarea procedurilor administrative sau, după caz, judiciare prevăzute de

această lege.

acordarea, ca măsură compensatorie, a terenului situat în str. X, alăturat

celui în litigiu.

Acest teren nu este

solicitat în baza Legii nr. 10/2001 de alte persoane, iar expertul a și propus

acordarea în echivalent.

Cu privire la această

parcare, Primăria Sectorului 4 București prin adresa din 9 februarie 2009 le-a

comunicat că parcarea a fost amenajată fără o hotărâre a Consiliului Local, are

un caracter provizoriu și urmează să fie dezafectată și să se predea terenul

liber de sarcini dacă prin hotărâre judecătorească sau prin dispoziția

primarului general se va reconstitui dreptul de proprietate al foștilor proprietari.

Astfel, acest teren

nu este afectat de lucrările arătate în Legea nr. 10/2001, în raport de care

terenurile nu pot fi restituite în natură.

care s-a solicitat acordarea unui teren similar în compensare, instanța trebuia

să solicite pârâtului să facă o propunere în acest sens.

4.Acordarea de

despăgubiri prin dispoziție este greșită.

Potrivit art. 1 alin.

(2), art. 10 alin. (8) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, deținătorul

imobilului est obligat să acorde persoanelor îndreptățite în compensare alte

bunuri (sublinierea recurenților) sau servicii ori să propună acordarea de

despăgubiri în condițiile legii speciale.

Din modul de

reglementare rezultă că intuiția legiuitorului a fost de a se acorda prioritate

primei forme, iar a doua să intervină în subsidiar.

Or, în patrimoniul

pârâtului există suprafețe de teren libere de construcții care pot fi acordate

în compensare.

Analizând decizia de

apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că se impune

admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la

aceeași instanță de apel, în considerarea celor ce succed:

Situația de fapt nu a

fost pe deplin stabilită în cauză de instanța de apel, pentru ca instanța de

recurs să facă aplicarea dispozițiilor legale incidente, din perspectiva art. 314

C. proc. civ.

Pentru terenul situat

pe fostul amplasament s-a reținut de instanța de apel că acesta este ocupat în

parte de o parcare.

Prin motivele de apel

s-a invocat faptul că această parcare nu reprezintă o construcție nouă și nici

nu face parte dintre amenajările care ar împiedica restituirea în natură, în

condițiile Legii nr. 10/2001.S-a mai invocat și incidența art. 21 alin. (5) din

Lege, în sensul că această parcare era în curs de amenajare la data efectuării

expertizei, deși norma legală interzice schimbarea destinației imobilului

pentru care s-a formulat notificare, până la soluționarea acesteia.

Lămurirea situației

de fapt sub acest aspect prezintă importanță deosebită în soluționarea cauzei,

întrucât în lumina dispozițiilor Legii nr. 10/2001, interesează starea în care

s-a aflat imobilul la data intrării în vigoare a acestei legi.

Acest aspect nu a

fost lămurit de instanța de apel și nu poate fi stabilit de instanța de recurs,

fiind incompatibil cu judecata în recurs.

Pentru completa

stabilire a situației de fapt se impune și lămurirea situației terenului

solicitat în compensare, văzându-se și aspectele învederate prin critica de

recurs aferentă.

În egală măsură, cu

aplicarea și a art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se impune ca în aplicarea art. 1 alin.

(2) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 să se stabilească dacă intimatul

deține și alte bunuri care pot fi acordate în compensare-aspect invocat și prin

apelul formulat în cauză. Această modalitate de despăgubire solicitată de

persoana îndreptățită (textul legal condiționând acordul acestuia pentru acest

tip de măsuri reparatorii) față și de condițiile actuale în care Fondul

Proprietate nu funcționează (ca organism pe care se grefează sistemul de

despăgubire potrivit legii speciale), este cea mai optimă și certă modalitate

de despăgubire, în măsura în care acest lucru este posibil, în ipoteza imposibilității

restituirii în natură.

În considerarea

argumentelor arătate mai sus, cu aplicarea art. 304 pct. 9 și art. 314 C. proc.

civ., urmează să se admită recursul, să se caseze decizia de apel și să se

trimită cauza pentru rejudecare la aceeași curte de apel, care va avea în

vedere și celelalte apărări formulate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanții G.C. și G.I. împotriva Deciziei nr. 617 din 26

noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia și

trimite cauza pentru rejudecare la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 iunie 2010.