ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3997/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Decizia civilă nr. 617 din 26 noiembrie 2009 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții - reclamanți G.C. și G.I. împotriva sentinței civile nr. 1290 din 12 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul - reclamant Municipiul București prin Primarul General.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele: Prin sentința civilă nr. 1290/2008 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea reclamanților și a obligat pârâtul Municipiul București prin primar general să emită o dispoziție de reparație prin despăgubiri în favoarea reclamanților pentru suprafața de teren de 400,34 mp situat în București, sector 4. La pronunțarea acestei sentințe prima instanță a reținut că reclamanții au formulat o notificare solicitând pârâtei restituirea terenului în baza Legii nr. 10/2001,la care aceasta nu a răspuns. Totodată, reclamanții au făcut dovada dreptului lor de proprietate însă terenul solicitat în natură este afectat de utilități publice, neexistând posibilitatea despăgubirii prin compensare cu o altă suprafață de teren.

Instanța de apel a reținut că prin expertizele tehnice dispuse de judecătorul fondului s-a dovedit că terenul solicitat inițial este afectat integral de un ansamblu imobiliar bloc de locuințe și toate amenajările aferente - spațiu verde, alei, trotuare, parcare. Aceleași concluzii au fost avansate de expert și pentru terenul solicitat în compensare, acesta fiind amenajat cu destinația de parcare „amenajată pentru blocurile vecine". În acest context s-a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, referitoare la servituțile legale și alte amenajări care fac imposibilă restituirea în natură, ceea ce înseamnă că judecătorul fondului a făcut o corectă și legală aplicare a normelor incidente, recunoscând dreptul reclamanților la despăgubiri și constatând imposibilitatea de restituire în natură a terenului.

Împotriva deciziei de apel au formulat cerere de recurs reclamanții-apelanți, criticând-o pentru următoarele motive: 1. Din raportul de expertiză rezultă că suprafața de 400,34 mp este ocupată, pe lângă alte afectațiuni, de o parcare în suprafață de 148,89 mp. Această parcare nu constituie o construcție nouă și nici nu face parte din amenajările care, potrivit legii, ar împiedica restituirea în natură, față de dispozițiile art. 10 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, reținute de instanța de apel. Pe de altă parte, această parcare era în curs de amenajare la data când s-a efectuat expertiza. S-au încălcat astfel dispozițiile art. 20 alin. (4) 1 din Legea nr. 10/2001 republicată care prevede că este interzisă, sub sancțiunea nulității absolute, schimbarea destinației terenurilor și/sau construcțiilor notificate până la soluționarea procedurilor administrative sau, după caz, judiciare prevăzute de această lege.

2. Au solicitat acordarea, ca măsură compensatorie, a terenului situat în str. X, alăturat celui în litigiu. Acest teren nu este solicitat în baza Legii nr. 10/2001 de alte persoane, iar expertul a și propus acordarea în echivalent. Cu privire la această parcare, Primăria Sectorului 4 București prin adresa din 9 februarie 2009 le-a comunicat că parcarea a fost amenajată fără o hotărâre a Consiliului Local, are un caracter provizoriu și urmează să fie dezafectată și să se predea terenul liber de sarcini dacă prin hotărâre judecătorească sau prin dispoziția primarului general se va reconstitui dreptul de proprietate al foștilor proprietari. Astfel, acest teren nu este afectat de lucrările arătate în Legea nr. 10/2001, în raport de care terenurile nu pot fi restituite în natură.

3. În condițiile în care s-a solicitat acordarea unui teren similar în compensare, instanța trebuia să solicite pârâtului să facă o propunere în acest sens. 4.Acordarea de despăgubiri prin dispoziție este greșită. Potrivit art. 1 alin. (2), art. 10 alin. (8) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, deținătorul imobilului est obligat să acorde persoanelor îndreptățite în compensare alte bunuri (sublinierea recurenților) sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale. Din modul de reglementare rezultă că intuiția legiuitorului a fost de a se acorda prioritate primei forme, iar a doua să intervină în subsidiar. Or, în patrimoniul pârâtului există suprafețe de teren libere de construcții care pot fi acordate în compensare.

Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că se impune admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel, în considerarea celor ce succed: Situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită în cauză de instanța de apel, pentru ca instanța de recurs să facă aplicarea dispozițiilor legale incidente, din perspectiva art. 314 C. proc. civ. Pentru terenul situat pe fostul amplasament s-a reținut de instanța de apel că acesta este ocupat în parte de o parcare.

Prin motivele de apel s-a invocat faptul că această parcare nu reprezintă o construcție nouă și nici nu face parte dintre amenajările care ar împiedica restituirea în natură, în condițiile Legii nr. 10/2001.S-a mai invocat și incidența art. 21 alin. (5) din Lege, în sensul că această parcare era în curs de amenajare la data efectuării expertizei, deși norma legală interzice schimbarea destinației imobilului pentru care s-a formulat notificare, până la soluționarea acesteia. Lămurirea situației de fapt sub acest aspect prezintă importanță deosebită în soluționarea cauzei, întrucât în lumina dispozițiilor Legii nr. 10/2001, interesează starea în care s-a aflat imobilul la data intrării în vigoare a acestei legi.

Acest aspect nu a fost lămurit de instanța de apel și nu poate fi stabilit de instanța de recurs, fiind incompatibil cu judecata în recurs. Pentru completa stabilire a situației de fapt se impune și lămurirea situației terenului solicitat în compensare, văzându-se și aspectele învederate prin critica de recurs aferentă. În egală măsură, cu aplicarea și a art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se impune ca în aplicarea art. 1 alin. (2) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 să se stabilească dacă intimatul deține și alte bunuri care pot fi acordate în compensare-aspect invocat și prin apelul formulat în cauză.

Această modalitate de despăgubire solicitată de persoana îndreptățită (textul legal condiționând acordul acestuia pentru acest tip de măsuri reparatorii) față și de condițiile actuale în care Fondul Proprietate nu funcționează (ca organism pe care se grefează sistemul de despăgubire potrivit legii speciale), este cea mai optimă și certă modalitate de despăgubire, în măsura în care acest lucru este posibil, în ipoteza imposibilității restituirii în natură. În considerarea argumentelor arătate mai sus, cu aplicarea art. 304 pct. 9 și art. 314 C. proc. civ., urmează să se admită recursul, să se caseze decizia de apel și să se trimită cauza pentru rejudecare la aceeași curte de apel, care va avea în vedere și celelalte apărări formulate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții G.C. și G.I. împotriva Deciziei nr. 617 din 26 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia și trimite cauza pentru rejudecare la aceeași curte de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 iunie 2010.