ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3997/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3997/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 617 din 26 noiembrie
2009 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat
apelul declarat de apelanții - reclamanți G.C. și G.I. împotriva sentinței
civile nr. 1290 din 12 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția
a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul - reclamant Municipiul București
prin Primarul General.
Pentru a pronunța
această decizie, Curtea a reținut următoarele:
Prin sentința civilă nr.
1290/2008 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea
reclamanților și a obligat pârâtul Municipiul București prin primar general să
emită o dispoziție de reparație prin despăgubiri în favoarea reclamanților
pentru suprafața de teren de 400,34 mp situat în București, sector 4.
La pronunțarea
acestei sentințe prima instanță a reținut că reclamanții au formulat o
notificare solicitând pârâtei restituirea terenului în baza Legii nr. 10/2001,la
care aceasta nu a răspuns. Totodată, reclamanții au făcut dovada dreptului lor
de proprietate însă terenul solicitat în natură este afectat de utilități
publice, neexistând posibilitatea despăgubirii prin compensare cu o altă
suprafață de teren.
Instanța de apel a
reținut că prin expertizele tehnice dispuse de judecătorul fondului s-a dovedit
că terenul solicitat inițial este afectat integral de un ansamblu imobiliar
bloc de locuințe și toate amenajările aferente - spațiu verde, alei, trotuare,
parcare.
Aceleași concluzii au
fost avansate de expert și pentru terenul solicitat în compensare, acesta fiind
amenajat cu destinația de parcare „amenajată pentru blocurile vecine".
În acest context s-a apreciat
că sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 10/2001,
referitoare la servituțile legale și alte amenajări care fac imposibilă
restituirea în natură, ceea ce înseamnă că judecătorul fondului a făcut o
corectă și legală aplicare a normelor incidente, recunoscând dreptul
reclamanților la despăgubiri și constatând imposibilitatea de restituire în
natură a terenului.
Împotriva deciziei de
apel au formulat cerere de recurs reclamanții-apelanți, criticând-o pentru
următoarele motive:
Din raportul de
expertiză rezultă că suprafața de 400,34 mp este ocupată, pe lângă alte
afectațiuni, de o parcare în suprafață de 148,89 mp.
Această parcare nu
constituie o construcție nouă și nici nu face parte din amenajările care,
potrivit legii, ar împiedica restituirea în natură, față de dispozițiile art. 10
alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, reținute de instanța de apel.
Pe de altă parte,
această parcare era în curs de amenajare la data când s-a efectuat expertiza.
S-au încălcat astfel dispozițiile art. 20 alin. (4)
1
din Legea nr. 10/2001
republicată care prevede că este interzisă, sub sancțiunea nulității absolute,
schimbarea destinației terenurilor și/sau construcțiilor notificate până la
soluționarea procedurilor administrative sau, după caz, judiciare prevăzute de
această lege.
Au solicitat
acordarea, ca măsură compensatorie, a terenului situat în str. X, alăturat
celui în litigiu.
Acest teren nu este
solicitat în baza Legii nr. 10/2001 de alte persoane, iar expertul a și propus
acordarea în echivalent.
Cu privire la această
parcare, Primăria Sectorului 4 București prin adresa din 9 februarie 2009 le-a
comunicat că parcarea a fost amenajată fără o hotărâre a Consiliului Local, are
un caracter provizoriu și urmează să fie dezafectată și să se predea terenul
liber de sarcini dacă prin hotărâre judecătorească sau prin dispoziția
primarului general se va reconstitui dreptul de proprietate al foștilor proprietari.
Astfel, acest teren
nu este afectat de lucrările arătate în Legea nr. 10/2001, în raport de care
terenurile nu pot fi restituite în natură.
În condițiile în
care s-a solicitat acordarea unui teren similar în compensare, instanța trebuia
să solicite pârâtului să facă o propunere în acest sens.
4.Acordarea de
despăgubiri prin dispoziție este greșită.
Potrivit art. 1 alin.
(2), art. 10 alin. (8) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, deținătorul
imobilului est obligat să acorde persoanelor îndreptățite în compensare alte
bunuri (sublinierea recurenților) sau servicii ori să propună acordarea de
despăgubiri în condițiile legii speciale.
Din modul de
reglementare rezultă că intuiția legiuitorului a fost de a se acorda prioritate
primei forme, iar a doua să intervină în subsidiar.
Or, în patrimoniul
pârâtului există suprafețe de teren libere de construcții care pot fi acordate
în compensare.
Analizând decizia de
apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că se impune
admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la
aceeași instanță de apel, în considerarea celor ce succed:
Situația de fapt nu a
fost pe deplin stabilită în cauză de instanța de apel, pentru ca instanța de
recurs să facă aplicarea dispozițiilor legale incidente, din perspectiva art. 314
C. proc. civ.
Pentru terenul situat
pe fostul amplasament s-a reținut de instanța de apel că acesta este ocupat în
parte de o parcare.
Prin motivele de apel
s-a invocat faptul că această parcare nu reprezintă o construcție nouă și nici
nu face parte dintre amenajările care ar împiedica restituirea în natură, în
condițiile Legii nr. 10/2001.S-a mai invocat și incidența art. 21 alin. (5) din
Lege, în sensul că această parcare era în curs de amenajare la data efectuării
expertizei, deși norma legală interzice schimbarea destinației imobilului
pentru care s-a formulat notificare, până la soluționarea acesteia.
Lămurirea situației
de fapt sub acest aspect prezintă importanță deosebită în soluționarea cauzei,
întrucât în lumina dispozițiilor Legii nr. 10/2001, interesează starea în care
s-a aflat imobilul la data intrării în vigoare a acestei legi.
Acest aspect nu a
fost lămurit de instanța de apel și nu poate fi stabilit de instanța de recurs,
fiind incompatibil cu judecata în recurs.
Pentru completa
stabilire a situației de fapt se impune și lămurirea situației terenului
solicitat în compensare, văzându-se și aspectele învederate prin critica de
recurs aferentă.
În egală măsură, cu
aplicarea și a art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se impune ca în aplicarea art. 1 alin.
(2) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 să se stabilească dacă intimatul
deține și alte bunuri care pot fi acordate în compensare-aspect invocat și prin
apelul formulat în cauză. Această modalitate de despăgubire solicitată de
persoana îndreptățită (textul legal condiționând acordul acestuia pentru acest
tip de măsuri reparatorii) față și de condițiile actuale în care Fondul
Proprietate nu funcționează (ca organism pe care se grefează sistemul de
despăgubire potrivit legii speciale), este cea mai optimă și certă modalitate
de despăgubire, în măsura în care acest lucru este posibil, în ipoteza imposibilității
restituirii în natură.
În considerarea
argumentelor arătate mai sus, cu aplicarea art. 304 pct. 9 și art. 314 C. proc.
civ., urmează să se admită recursul, să se caseze decizia de apel și să se
trimită cauza pentru rejudecare la aceeași curte de apel, care va avea în
vedere și celelalte apărări formulate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul
declarat de reclamanții G.C. și G.I. împotriva Deciziei nr. 617 din 26
noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Casează decizia și
trimite cauza pentru rejudecare la aceeași curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 25 iunie 2010.