ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2594/2010

Asupra recursului civil de față, Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin sentința nr. 1572 din 3 noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a III a civilă, a respins contestația formulată de reclamantele L.M.A. și P.R.M. împotriva Municipiului București, prin primar general, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că autoarea reclamantelor, C.M., a fost proprietara imobilului situat în București, compus din teren, în suprafață de 226 mp și construcție la parter, imobilul fiind preluat de stat ca efect al naționalizării dispusă prin Decretul nr. 92/1950. Reclamantele au solicitat prin notificare atribuirea unui teren în compensare și despăgubiri pentru construcția demolată, iar prin dispoziția nr. 6980 din 28 noiembrie 2006, Primarul general al municipiului București a respins cererea privind restituirea în natură a imobilului, deoarece terenul este afectat de elemente de sistematizare, iar construcția a fost demolată.

Prin dispoziția atacată s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent pentru întregul imobil. Tribunalul a constatat că dispoziția a fost emisă cu respectarea dispozițiilor legale în materie, iar cererea de acordare în compensare a terenului nu este întemeiată, față de amplasamentul celor două parcele. Prin decizia nr. 304 din 29 aprilie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamante. Instanța de apel a reținut că, din cuprinsul expertizei efectuată la prima instanță, a rezultat că suprafața de teren s olicitată în compensare, reprezintă spațiu verde, neamenajat, aferent blocurilor de locuințe edificate, folosit de locatarii imobilului pentru parcarea autovehiculelor.

Acest teren se compune din două parcele, în suprafață totală de 421 mp, despărțite de o alee betonată folosită pentru accesul autovehiculelor, în suprafață de 50 mp. Prin urmare, terenul nu poate fi acordat în compensare, reprezentând spațiu verde aferent blocurilor. Instanța de apel a mai reținut că, pentru a se putea acorda teren în compensare, este necesar ca terenul solicitat în compensare să fi fost identificat la momentul acordării acestei măsuri. Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamantele au declarat recurs. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. , recurentele au arătat că, prin notificare, au solicitat în mod expres teren în compensare, iar primăria nu a făcut dovada că nu are la dispoziție alte bunuri sau servicii, care pot fi oferite în compensare, având obligația afișării bunurilor disponibile.

Instanțele ar fi trebuit să analizeze dacă municipalitatea este de acord cu acordarea în compensare a terenului și să verifice dacă terenul este afectat de amenajări de utilitate publică, în sensul art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Recurentele au mai arătat că terenul solicitat nu este afectat de lucrări de utilitate publică, deoarece expertul a constatat că spațiul verde nu este amenajat și că, instanța ar fi putut obliga primăria la o obligație generică de a oferi bunuri în compensare. Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare. În cauză, este de necontestat că imobilul ce a aparținut autorului reclamantelor a fost preluat de stat, ca urmare a aplicării Decretului nr. 92/1950.

In această situație, regimul juridic al terenului și al măsurilor reparatorii cuvenite este guvernat de dispozițiile art. 10, care în alin. (2) prevede că, în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții, autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent, care vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent sau despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor.

In cauză, în ciuda susținerilor recurentelor - reclamante, instanța de apel a analizat posibilitatea acordării terenului în compensare și a constatat că această măsură nu este posibilă, deoarece terenul este ocupat de spațiul verde aferent locuințelor din zonă. Constatarea instanței este conformă dispozițiilor art. 10 alin. (2)din Legea nr. 10/2001, deoarece, așa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză, necontestat de reclamante, terenul în suprafață de 2330 mp, este ocupat de clădiri în format P+2E și P+3E. Expertul a mai constatat că există două suprafețe de teren, de 265 mp și 156 mp, despărțite de o alee betonată de 50 mp, care reprezintă spațiu verde neamenajat, pe care locatarii imobilelor își parchează autovehiculele.

Se constată, așadar, că terenul nu poate fi atribuit în compensare, deoarece, chiar dacă spațiul verde nu este amenajat, acesta este folosit totuși în scopul bunei funcționări a clădirilor existente. Or, amenajarea de utilitate publică nu reprezintă doar existența unei lucrări anume, ci și acordarea spațiului necesar bunei funcționări și exploatări a construcțiilor existente. De altfel, așa cum rezultă din înscrisurile existente la dosar, pe terenul în discuție figurează înscrise ca titulare de rol fiscal mai multe persoane fizice particulare, cu privire la acest teren existând anterior și un litigiu. Prin urmare, terenul nu este disponibil și nu poate fi acordat în compensare. Cât privește critica referitoare la faptul că instanța ar fi trebuit să oblige primăria la obligația generică de a oferi bunuri în compensare, se constată că această susținere nu este fondată.

In condițiile în care nu există nici o dovadă că pârâtul ar deține bunuri de care ar putea deține și pe care le-ar putea oferi în compensare sau că o serie de alte bunuri sau servicii ar fi fost disponibilizate în scopul acordării în compensare, instanța de judecată nu poate stabili o obligație generală de compensare. Dreptul de acces la justiție și dreptul la un proces echitabil, presupune nu doar accesul efectiv la o instanță de judecată, dar și dreptul de a beneficia de o hotărâre judecătorească susceptibilă de executare într-un termen rezonabil. Or, stabilirea unei obligații generice, neindividualizate, în condițiile în care nu există nici un element de natură a dovedi că există bunuri sau servicii în compensare de care ar putea beneficia reclamantele, ar pune sub semnul incertitudinii posibilitatea executării hotărârii pronunțate, și ar fi de natură a genera alte litigii.

Sub acest aspect, trebuie subliniat că prima instanță a făcut numeroase demersuri și a administrat probe pentru a verifica dacă terenul indicat de reclamante poate fi restituit acestora sau dacă există și alte suprafețe de teren ce pot fi atribuite în compensare. Reclamantele mai fac aprecieri privind principiul disponibilității, distincția între măsuri reparatorii prin acordarea de despăgubiri și de măsuri în compensare, principiul executării hotărârii într-un termen rezonabil, dar acestea nu reprezintă critici de legalitate, ci simple afirmații și interogări, care nu pot face obiect de analiză în recurs. Față de cele arătate, recursul declarat de reclamante se va privi ca nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. , va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII DECIDE Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele L.M.A. și P.R.M. împotriva deciziei nr. 304 din 29 aprilie 2009 a Curții de Apel București, s ecția a IV a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi, 28 aprilie 2010.