ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2594/2010

Asupra recursului

civil de față,

Din examinarea lucrărilor dosarului constată

următoarele:

Prin sentința nr. 1572 din 3

noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a III a civilă, a respins

contestația formulată de

reclamantele L.M.A.

și P.R.M.

împotriva Municipiului București, prin primar general, ca

neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a reținut că autoarea

reclamantelor,

C.M., a fost proprietara imobilului situat în București, compus din teren, în

suprafață

de 226 mp și construcție

la parter, imobilul fiind preluat de stat ca

efect al naționalizării dispusă prin Decretul nr. 92/1950.

Reclamantele

au solicitat prin notificare atribuirea unui teren

în compensare și despăgubiri pentru construcția

demolată, iar prin dispoziția nr. 6980 din 28 noiembrie 2006, Primarul general

al municipiului București a respins cererea privind restituirea în natură a

imobilului, deoarece terenul este afectat de elemente de sistematizare, iar

construcția a fost demolată.

Prin dispoziția atacată s-au

acordat măsuri reparatorii prin echivalent pentru întregul imobil.

Tribunalul a constatat că

dispoziția a fost emisă cu

respectarea

dispozițiilor legale în materie, iar cererea de acordare în

compensare a

terenului nu

este întemeiată, față de

amplasamentul celor două parcele.

Prin decizia nr. 304 din 29

aprilie 2009, Curtea de Apel

București,

secția a

IV

a civilă,

a respins ca nefondat apelul declarat

de

reclamante.

Instanța de apel a reținut

că, din cuprinsul expertizei efectuată la prima instanță, a rezultat că

suprafața de teren s

olicitată în compensare,

reprezintă spațiu verde, neamenajat,

aferent

blocurilor de locuințe

edificate, folosit de locatarii imobilului

pentru parcarea autovehiculelor. Acest teren se compune din

două parcele, în suprafață totală de 421 mp,

despărțite de o

alee betonată

folosită pentru accesul autovehiculelor, în

suprafață de 50 mp.

Prin

urmare, terenul nu poate fi acordat în compensare,

reprezentând spațiu verde aferent blocurilor.

Instanța de apel a mai

reținut că, pentru a se putea

acorda teren

în compensare, este necesar ca terenul solicitat în compensare să fi fost

identificat la momentul acordării acestei

măsuri.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal, reclamantele au

declarat recurs.

Invocând dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

, recurentele au

arătat că, prin notificare, au

solicitat

în mod expres teren în compensare, iar primăria nu a

făcut dovada că nu are la dispoziție alte bunuri

sau servicii, care pot fi oferite în compensare, având obligația afișării

bunurilor

disponibile.

Instanțele

ar fi trebuit să analizeze dacă municipalitatea

este de acord cu acordarea în compensare a

terenului

și să

verifice dacă terenul este

afectat de amenajări de utilitate publică, în sensul art. 10 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001.

Recurentele

au mai arătat că terenul solicitat nu este

afectat de lucrări de utilitate publică, deoarece

expertul a

constatat

că spațiul verde nu este amenajat și că, instanța ar fi

putut obliga primăria la o

obligație generică de a oferi bunuri

în

compensare.

Criticile

formulate permit încadrarea recursului în

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar

nu sunt fondate, pentru cele ce

se vor arăta în continuare.

În cauză, este de necontestat

că imobilul ce a aparținut autorului reclamantelor a fost preluat de stat, ca

urmare a aplicării Decretului nr. 92/1950.

In această situație, regimul juridic

al terenului și al

măsurilor reparatorii

cuvenite este guvernat de dispozițiile art.

10, care în alin. (2)

prevede că, în cazul în care pe terenurile pe

care

s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat

noi

construcții, autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură

a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții

noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică

ale localităților

urbane și rurale, măsurile

reparatorii se stabilesc în echivalent,

care vor consta în compensare cu

alte bunuri sau servicii

oferite în

echivalent sau despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind

regimul de stabilire și plată a despăgubirilor.

In cauză, în ciuda

susținerilor recurentelor - reclamante, instanța de apel a analizat

posibilitatea acordării terenului în compensare și a constatat că această

măsură nu este posibilă, deoarece terenul este ocupat de spațiul verde aferent

locuințelor din zonă.

Constatarea instanței este

conformă dispozițiilor art. 10 alin. (2)din Legea nr. 10/2001, deoarece, așa

cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză, necontestat de

reclamante, terenul în suprafață de 2330 mp, este ocupat de clădiri în format

P+2E și P+3E.

Expertul a mai constatat că

există două suprafețe de

teren, de 265 mp

și 156 mp, despărțite de o alee betonată de

50 mp, care reprezintă

spațiu verde neamenajat, pe care

locatarii

imobilelor își parchează autovehiculele.

Se constată, așadar, că

terenul nu poate fi atribuit în compensare, deoarece, chiar dacă spațiul verde

nu este amenajat, acesta este folosit totuși în scopul bunei funcționări a

clădirilor existente.

Or, amenajarea de utilitate

publică nu reprezintă doar existența unei lucrări anume, ci și acordarea

spațiului necesar bunei funcționări și exploatări a construcțiilor existente.

De altfel, așa cum rezultă

din înscrisurile existente la

dosar, pe

terenul în discuție figurează înscrise ca titulare de rol fiscal mai multe

persoane fizice particulare, cu privire la acest

teren existând anterior

și un litigiu.

Prin urmare, terenul nu este

disponibil și nu poate fi acordat în compensare.

Cât privește critica

referitoare la faptul că instanța ar fi

trebuit

să oblige primăria la obligația generică de a oferi bunuri

în

compensare, se constată că această susținere nu este fondată.

In condițiile în care nu

există nici o dovadă că pârâtul ar deține bunuri de care ar putea deține și pe

care le-ar putea

oferi în compensare sau că

o serie de alte bunuri sau servicii ar

fi fost disponibilizate în scopul

acordării în compensare, instanța de judecată nu poate stabili o obligație

generală de compensare.

Dreptul de acces la justiție

și dreptul la un proces echitabil, presupune nu doar accesul efectiv la o

instanță de judecată, dar și dreptul de a beneficia de o hotărâre

judecătorească susceptibilă de executare într-un termen rezonabil.

Or,

stabilirea unei obligații generice, neindividualizate, în

condițiile în care nu există nici un element de

natură a dovedi că există bunuri sau servicii în compensare de care ar putea

beneficia reclamantele, ar pune sub semnul incertitudinii

posibilitatea executării hotărârii pronunțate, și

ar fi de natură a

genera alte litigii.

Sub acest aspect, trebuie

subliniat că prima instanță a făcut numeroase demersuri și a administrat probe

pentru a verifica dacă terenul indicat de reclamante poate fi restituit

acestora sau dacă există și alte suprafețe de teren ce pot fi atribuite în

compensare.

Reclamantele

mai fac aprecieri privind principiul

disponibilității,

distincția între măsuri reparatorii prin acordarea de despăgubiri și de măsuri

în compensare,

principiul executării

hotărârii într-un termen rezonabil, dar

acestea nu reprezintă critici de legalitate, ci simple afirmații și

interogări, care nu pot face obiect de analiză în

recurs.

Față de

cele arătate, recursul declarat de reclamante se va

privi ca nefondat și, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

,

va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

DECIDE

Respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamantele

L.M.A. și P.R.M. împotriva

deciziei nr. 304 din 29 aprilie

2009 a Curții de Apel București, s

ecția

a

IV

a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi, 28 aprilie 2010.