ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1596/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1596/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 27487/3/2008,

la data de 15 iulie 2008, reclamanta T.E, în nume propriu și în calitate de

reprezentant legal al fiicei sale, minora D.M.T., născută la 12 august 2001, a

chemat în judecată pe pârâții B.T., reporter la Postul O.T.V., D.D., director

al Postului O.T.V. și Postul O.T.V., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța

să se stabilească și să i se acorde despăgubiri civile în cuantum de 1.000.000

euro, urmare a încălcării drepturilor prevăzute de art. 3 din C.A.D.O.L.F. și

Constituția României, prin difuzarea emisiunilor realizate, începând cu data de

27 iunie 2008, în fiecare zi, de luni până vineri, emisiuni, fie având ca temă

„cazul judecătoarei T.”, fie având altă temă, dar cu trimitere directă la acest

caz, trimitere realizată fie prin postarea imaginii reclamantei pe fundalul

acestor emisiuni, fie prin transmiterea pur și simplu a unor imagini surprinse

în timpul incidentului în care aceasta a fost implicată la data de 14 mai 2007 și

cu comentarii tendențioase și neadevărate.

În fapt, reclamanta a

arătat că este judecător cu grad de curte de apel la Tribunalul Dâmbovița, și

în seara zilei de 14 mai 2007 a fost implicată într-un mic incident rutier,

care s-a finalizat la data de 20 august 2007 prin rezoluția de neîncepere a

urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 87 alin.

(1) din O.U.G. nr. 195/2002, reținându-se că în cauză nu au rezultat elementele

constitutive ale infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui

autovehicul având în sânge o îmbibație alcoolică mai mare de 0,8 gr/litru.

Soluția a fost dispusă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție în dosarul nr. 795/P/2007, cercetările fiind efectuate la acest nivel,

dată fiind calitatea reclamantei de judecător cu grad de curte de apel.

De asemenea,

reclamanta a mai arătat că datorită modului abuziv în care s-au desfășurat

acțiunile polițienești, a formulat, încă de la data de 29 mai 2007, plângere

penală împotriva lucrătorilor de poliție M.M., M.S. și S.A.M., pentru

săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor,

purtare abuzivă și lipsire de libertate în mod ilegal.

Prin rezoluția din 4

decembrie 2007, dată în dosarul nr. 249/P/2007, Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Ploiești a dispus neînceperea urmării penale față de făptuitorii M.M., M.S.

și S.A.M., cercetați sub aspectul săvârșirii infracțiunilor menționate mai sus,

soluție care a fost desființată însă, prin încheierea instanței din 17 iunie 2008.

Reclamanta a mai

arătat că imediat după pronunțarea acestei soluții, deci imediat după ce

polițiștii au dobândit calitatea de inculpați, împotriva sa și a familiei sale,

Postul O.T.V. a declanșat, prin emisiunile moderate de reporterul B.T., la ore

de maximă audiență (16

30

– 18

00

), dar și prin alte

emisiuni difuzate la ore de noapte, o adevărată campanie de presă, dar care nu

a prezentat obiectiv faptele, fiind în realitate, o campanie de denigrare și

chiar distrugere, a reclamantei, a soțului acesteia, ofițer de informații, și a

fetiței sale.

Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 1754 din 25 noiembrie

2008 prin care a admis în parte cererea formulată de către reclamante și a

obligat pârâții la plata sumei de 10.000 euro în echivalent în lei la data

plății, reprezentând despăgubiri civile.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a avut în vedere faptul că limbajul folosit în

materialele difuzate de postul O.T.V. în perioada 26 - 27 iunie 2008 - 15 iulie

2008 este unul care nu corespunde deontologiei și eticii profesionale, chiar

dacă presa trebuie să informeze publicul, iar libertatea de exprimare include

și recurgerea la o anumită doză de exagerare sau de provocare.

Deși presa poate

prezenta informații într-un mod mai exagerat, acest drept al presei nu poate fi

absolut, iar nici o persoană nu poate fi prezentată într-un mod insultător și

jignitor.

Din probele

administrate în cauză a rezultat că atât reclamanta, cât și fiica sa, au fost

afectate de modul de prezentare a emisiunilor menționate mai sus, atât în plan

psihic cât și fizic, suferind afecțiuni care au necesitat atât tratamente de

recuperare psihologică cât și tratamente privind restabilirea stării de

sănătate fizică, îndelungate.

Tribunalul a apreciat

că reclamantei i-au fost afectate acele atribute ale persoanei, care

influențează relațiile sociale, onoare, reputație, precum și cele care se

situează în domeniul afectiv al vieții umane, relațiile cu prietenii,

apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală

încercată de victimă.

În ce privește

cuantumul prejudiciului suferit de reclamantă și de fiica sa, tribunalul a

considerat că suma de 10.000 euro este suficientă și justificată pentru a

repara nedreptatea făcută, față de suma solicitată prin acțiune, astfel că a

admis în parte acțiunea, considerând însă că este îndestulătoare față de

prejudiciul suferit, având în vedere în aprecierea cuantumului, că o sumă mai

mare ar reprezenta o îmbogățire fără justă cauză.

Împotriva sentinței au

declarat apel reclamantele, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate cu titlul de daune morale,

arătând în esență, următoarele:

În motivele de apel,

s-a arătat că exercitarea căii de atac s-a făcut nu în scopul îmbogățirii fără

just temei, ci pentru realizarea unei corecte cuantificări a prejudiciului

moral suferit, în condițiile concrete ale cauzei deduse judecății, deoarece

permanent reclamanta a înțeles ca întreaga sumă de bani acordată de instanța de

judecată cu titlu de daune morale, să fie folosită exclusiv în scopuri

caritabile.

S-a apreciat ca fiind

lipsită de obiectivitate precizarea făcută de instanța de fond în

considerentele hotărârii, în sensul că „prezentarea cazului la postul O.T.V.

este urmarea incidentului petrecut în data de 14 mai 2007, atunci când

reclamanta a avut o atitudine de natură a compromite demnitatea sa în

societate”, motivat de faptul că, a și recunoscut că pe fondul provocării,

respectiv al agresivității organelor de poliție și al reprezentanților presei,

a depășit limitele unei comunicări normale, dar a sperat tot timpul că se va

înțelege că atitudinea sa nu putea fi privită izolat, ruptă de contextul în

care a avut loc.

Prin stabilirea unui

cuantum la suma de 10.000 euro, în echivalent în lei la data plății, instanța

de fond a minimalizat valoarea celor mai importante elemente de natură a

caracteriza gravitatea și intensitatea atingerii aduse drepturilor subiective

ale unui judecător, cunoscut ca „o persoană cu realizări profesionale

deosebite”, dar și ale unei fetițe de numai 7 ani, care a fost supusă unei

traume psihice deosebite.

De asemenea, s-a

susținut că, prin determinarea unui asemenea cuantum, instanța de fond a lăsat,

fără efect juridic, chiar propriile constatări care îndreptățeau instanța să

stabilească un cuantum al despăgubirilor corespunzător multiplului prejudiciu

profesional și de imagine suferit de aceasta ca om, judecător, dar mai ales, de

fiica sa minoră.

Apelul a fost respins,

ca nefundat, prin decizia nr. 373/ A din 11 iunie 2009 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă.

În considerentele

deciziei s-a reținut caracterul nefondat al criticii privind cuantumul daunelor

morale acordate.

Astfel, s-a constatat

că judecătorul fondului a apreciat corect atât asupra naturii reparației pentru

prejudiciul moral cauzat reclamantelor, cât și asupra cuantumului bănesc al

reparației, prima instanță având în vedere principiul reparării integrale a

prejudiciului cauzat, prin acordarea unor despăgubiri echilibrate, cu reală

funcție reparatorie.

Daunele morale,

astfel cum au fost determinate, conferă reclamantelor o satisfacție echitabilă,

ele neputând fi deturnate de la scopul lor, prin majorarea solicitată în calea

de atac a apelului, deoarece ar conferi un folos material necuvenit, fără

justificare cauzală în atingerea adusă și consecințele acesteia.

Instanța de apel a

considerat că a fost stabilit corect cuantumul daunelor morale luându-se în considerare

deopotrivă, natura faptului ilicit, consecințele pe care le-a avut în viața

profesională a reclamantei T.E., precum și consecințele pentru stabilitatea

psihică.

S-a arătat că nu este

greșit faptul că în aprecierea primei instanțe a fost avută în vedere și

împrejurarea că atitudinea reclamantei T.E. în incidentul mediatizat a fost de

natură să-i compromită demnitatea sa în societate.

Aceasta, deoarece la

stabilirea cuantumului reparației prejudiciului moral, judecătorul trebuie să

se evalueze și caracterul evenimentului, ori însăși reclamanta T.E. a susținut

că a acceptat riscul de a-i fi lezat dreptul la propria imagine, prin

„depășirea limitelor unei comunicări normale”.

Instanța sesizată cu

repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să fixeze o sumă necesară nu atât

pentru a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de

a-i procura o satisfacție de ordin moral susceptibilă a înlocui valoarea de

care a fost privată.

Cuantumul daunelor

morale a fost stabilit de prima instanță prin raportare la situația concretă a

victimei, căreia pentru ofensele aduse de intimații - pârâți nu i se poate

acorda suma exagerată pe care a pretins-o.

Afirmația potrivit

căreia ar folosi această sumă nu în interes personal, ci în scopuri caritabile,

sociale nu constituie un argument în susținerea pretențiilor formulate de

reclamantă, deoarece instituția daunelor morale ar fi redusă în acest fel la un

instrument facil în vederea realizării altor scopuri decât cele de mai

sus-menționate instituții juridice care, în orice țară civilizată țin de

spiritualitatea omului și de noblețea lui sufletească.

La stabilirea

cuantumului despăgubirilor, instanța de judecată trebuie să observe ca sumele

de bani pe care le acordă cu titlu de daune morale să aibă efecte

compensatorii.

Or, asemenea sume nu

trebuie să constituie nici amenzi excesive pentru autorii daunelor și nici

venituri nejustificate pentru victimele daunelor, deoarece sumele de bani

acordate trebuie să poată fi calificate numai ca despăgubiri.

Decizia a fost

atacată cu recurs de către apelantele-reclamante, care au reiterat criticile

formulate în apel referitoare la cuantumul despăgubirilor morale.

În dezvoltarea

motivelor, recurentele au reluat criticile din apel (prezentându-le de altfel

identic ca în cursul judecății anterioare) indicând aceleași argumente pentru

care apreciază ca fiind incorect stabilită întinderea daunelor.

S-a susținut, în

aceiași termeni, necesitatea modificării, în sensul majorării, a despăgubirilor

datorate de intimați, arătându-se că, datorită „multiplului prejudiciu

profesional și de imagine” suportat de către recurentă, acesteia nu i s-a

asigurat o satisfacție echitabilă prin suma determinată de instanțele fondului.

S-a mai criticat

decizia din apel prin aceea că nu a răspuns în totalitate criticilor formulate,

ignorându-se un element important, acela al refuzului pârâților de a se

prezenta la interogatoriu.

Examinând modalitatea

de formulare a criticilor, Înalta Curte urmează să constate imposibilitatea

încadrării acestora în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. și, pe cale de

consecință, aplicabilă sancțiunea nulității în condițiile art. 306 alin. (1) C.

proc. civ., cu referire la art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Astfel, ignorând

faptul că a avut loc o judecată în apel, în cadrul căreia i-au fost analizate

aceleași pretinse aspecte de nelegalitate, reclamanta deduce judecății în

recurs aceleași critici, care s-au constituit și în motive de apel.

În felul acesta,

recurenta nesocotește faptul că obiectul judecății în recurs îl reprezintă

decizia din apel, care a analizat deja criticile sale vizând întinderea

prejudiciului.

Readucând analizei în

recurs exact aceleași critici din apel, fără să le particularizeze în funcție

de modalitatea în care decizia atacată le-a dat dezlegare și fără să le

îndrepte împotriva considerentelor care au stat la baza adoptării soluției,

recurenta ignoră faptul că a mai avut loc o etapă jurisdicțională după

hotărârea de primă instanță.

Chiar dacă prin

soluția adoptată în apel a fost confirmată sentința tribunalului, se constată

că prin modalitatea de confirmare a hotărârii, instanța de apel a realizat

propria verificare jurisdicțională, așa încât dispozitivul și considerentele pe

care se sprijină acesta sunt cele care pot constitui obiect al criticilor și al

cenzurii instanței de recurs, iar nu hotărârea de primă instanță.

În realitate,

recurentele se limitează la a prelua întocmai și a reitera astfel, criticile

formulate ca motive de apel, care au constituit însă obiect de analiză pentru

instanța de apel.

Astfel, deși decizia

din apel reține în considerente că în cuantificarea prejudiciului moral,

judecătorul trebuie să țină seama și de caracterul evenimentului (care a cauzat

faptul ilicit), de împrejurarea că atitudinea reclamantei însăși a fost de

natură să-i compromită acesteia demnitatea în societate, ca și de împrejurarea

că suma stabilită cu titlu de daune morale trebuie să asigure o satisfacție, în

primul rând, morală iar nu de ordin patrimonial, se constată că motivele de

recurs nu vin să combată în vreun fel aceste argumente hotărâtoare adoptării

soluției.

La fel, nu sunt

combătute, pentru a putea constitui obiect al cenzurii de legalitate în recurs,

considerentele instanței referitoare la imposibilitatea deturnării scopului

daunelor morale (ca urmare a susținerii reclamantei că va folosi suma de bani

nu în interes personal, ci în scopuri caritabile), precum și la faptul că

sumele pretinse cu acest titlu nu se pot constitui în amenzi excesive pentru

autorii daunelor și nici în venituri nejustificate pentru victimele danelor.

Or, supunând

judecății aceleiași critici, cărora li s-a răspuns deja, prin considerentele

deciziei atacate, fără să combată însă, în vreun fel, analiza punctuală

realizată de către Curte cu privire la fiecare pretins aspect de nelegalitate,

recurentele nesocotesc exigențele controlului judiciar care poate fi realizat

în cadrul căii extraordinare de atac a recursului.

Se tinde în

realitate, la o nouă judecată devolutivă pentru motive identice celor supuse

judecății în etapa jurisdicțională anterioară.

Singurul aspect care

se poate constitui în critică îndreptată împotriva deciziei este cel care

vizează lipsa de analiză a refuzului pârâților de a se prezenta la

interogatoriu, ceea ce ar echivala, în aprecierea recurentelor, cu o

recunoaștere implicită și integrală a pretențiilor formulate.

Or, o asemenea

împrejurare ține de evaluarea și interpretarea probatoriului, care sunt date în

competența instanțelor fondului și care scapă astfel, cenzurii de legalitate a

instanței de recurs.

Față de

considerentele arătate, având în vedere că simpla reiterare a motivelor de

apel, fără a fi combătute argumentele care au stat la baza adoptării deciziei

atacate, ignorându-se astfel, judecata din etapa jurisdicțională anterioară, nu

se pot constitui în critici de nelegalitate compatibile cu structura

recursului, urmează să se constate nulitatea căii de atac exercitate în

condițiile menționate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamantele T.E. și T.D.M. împotriva deciziei nr. 373/ A din 11

iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 martie 2010.