ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1391/2014

Asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria sectorului1

București la data de 18 februarie 1997 reclamanta I.D. a chemat în judecată Consiliul

Local al Municipiului București, solicitând în temeiul art. 480 C. civ. obligarea

acestuia să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București,

sector 1.

Prin sentința civilă

nr. 2230 din 9 februarie 1999, Judecătoria sectorului 1 București a declinat competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Tribunalul București,

secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 978 din 13 septembrie 1999 a respins

acțiunea.

Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă, prin decizia civilă nr. 303 din 24 mai 2000 a respins apelul

reclamantei, ca nefondat.

Curtea Supremă de Justiție,

secția civilă, prin decizia nr. 4489 din 22 noiembrie 2000 a admis recursul reclamantei

I.D. împotriva deciziei instanței de apel, a casat decizia recurată și a trimis

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare, Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 88 din 23 februarie 2001

a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinței civile nr. 978 din

13 septembrie 1999 pronunțată de Tribunalul București.

Pentru a se pronunța astfel,

a reținut că terenul revendicat a fost declarat de utilitate publică în baza Decretelor

regale nr. 2938/1910 și nr. 2412/1912 în vederea înființării Parcului Național H.,

pentru acest teren au fost stabilite despăgubirile corespunzătoare și că, în prezent,

terenul în litigiu își păstrează calitatea de teren afectat de utilitate publică.

Decizia instanței de apel

a fost recurată stabilindu-se un prim termen de judecată la Curtea Supremă de Justiție,

secția civilă, în data de 21 decembrie 2001 când, având în vedere solicitarea reclamantei

de suspendare a cauzei în temeiul art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/200, instanța

a suspendat judecarea recursului.

Efectuându-se periodic

verificări cu privire la subzistența măsurii suspendării, prin încheierile de ședință

din 3 februarie 2006, 15 octombrie 2010, 26 noiembrie 2010 și 2 decembrie 2011,

instanța a menținut măsura suspendării judecării recursului.

La data de 11 decembrie

2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a pronunțat decizia

nr. 7534 prin care a soluționat, irevocabil, solicitarea reclamantei I.D. de restituire

în natură a imobilului în procedura legii speciale, ce face obiectul prezentei cauze,

respectiv contestația formulată împotriva dispoziției nr. 2459 din 17 februarie

2004 emisă de Primarul General al Municipiului București, prin care s-a respins

notificarea din 22 iunie 2001, fiind respins recursul reclamantei.

Prin rezoluția din 2

aprilie 2014 instanța a dispus, din oficiu, repunerea pe rol în vederea discutării

perimării, fixând în acest scop termen la data de 14 mai 2014.

La acest termen, Înalta

Curte a reținut cauza în pronunțare pe excepția de perimare, ce se impune a fi admisă

pentru următoarele motive:

Potrivit art. 248

alin. (1) C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel,

recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de

drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții

timp de un an, în materie civilă.

Rezultă că, pentru a interveni

perimarea în materie civilă, pricina, indiferent de faza procesuală în care se află,

trebuie să fi rămas în nelucrare timp de un an și această lăsare a pricinii în nelucrare

să se datoreze culpei părții.

Astfel spus, perimarea

operează cu condiția ca timp de un an să nu se fi săvârșit în cauză nici un act

de procedură în vederea judecării ei, situație datorată lipsei de diligență a părții,

care nu a acționat în acest scop, deși avea posibilitatea să o facă.

Temeiul suspendării reprezentat

de dispozițiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 a încetat să mai justifice

această măsură, de lăsare a pricinii în nelucrare, la data soluționării irevocabile

a contestației formulate de reclamanta I.D. împotriva dispoziției administrative

prin care i s-a respins notificarea cu privire la restituirea în natură a imobilului

în litigiu, la data de 11 decembrie 2012.

Or, de la acest moment

și până la repunerea cauzei pe rol din oficiu cauza a stat în nelucrare mai mult

de 1 an, părțile neîndeplinind niciun act de procedură de natură să întrerupă cursul

termenului de perimare.

În consecință, având în

vedere că până la împlinirea termenului de perimare, calculat conform art. 101

alin. (3) C. proc. civ., niciuna din părți nu a solicitat continuarea judecății,

Înalta Curte constată întrunirea în cauză a condițiilor prevăzute de art. 248

alin. (1) C. proc. civ.

Văzând, totodată, că potrivit

aceluiași text de lege perimarea operează de drept și că potrivit art. 252

alin. (1) teza I C. proc. civ. ea se poate constata și din oficiu de către instanță,

Înalta Curte urmează să constate perimat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată perimat recursul

declarat de reclamanta I.D. împotriva deciziei civile nr. 88 A din 23 februarie

2001 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 mai 2014.