ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6427/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin Sentința nr. 833 din 4 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată contestația formulată de reclamantele V.O.R. și Ș.A.E., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General. În motivarea sentinței, s-a reținut că reclamantele au declanșat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar prin Dispoziția nr. 11789 din 9 iunie 2009, contestată în cauză, s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul compus din teren în suprafață de 2344,22 mp și construcția demolată în suprafață de 70 mp, situat în București, str. P., sector 4, imposibil de restituit persoanelor îndreptățite.

În cauză, s-au efectuat două expertize tehnice care, împreună cu actele emise de pârâtă prin Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală sub nr. 15227 din 28 septembrie 2007, au făcut dovada că în prezent imobilul-teren constituie domeniu public al Municipiului București, făcând parte dintr-un parc care înconjoară O., fără a intra sub incidența dispozițiilor Legii nr. 213/1998. Prin Decizia nr. 186 din 22 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de contestatoarele V.O.R. și Ș.A.E. împotriva sentinței menționate.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că imobilul ce a făcut obiectul notificării, situat în str. P. (fost Calea P.), sector 4, format din teren de 2394,22 mp și construcție, a trecut în proprietatea statului fără titlu, iar prin Sentința civilă nr. 7495 din 6 noiembrie 2002, pronunțată de Judecătoria Sector 4 în Dosarul nr. 5912/2002, definitivă și irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a ofertei de donație autentificate sub nr. 2082 din 25 martie 1974 de Notariatul de Stat Sector 5 privind imobilul în litigiu.

Conform expertizei topografice efectuat de expert P.E., terenul revendicat în suprafață de 2334,22 mp se află în incinta Parcului Tineretului, expertul propunând a se restitui în natură suprafața de 1472 mp cu vecinătățile și dimensiunile precizate, în vreme ce suprafața de 962,22 mp teren este ocupată de: alei pietonale, platforme betonate, peron, scări, cale ferată îngustă, spații verzi, stâlpi de iluminat public, rețea subterană de apă, iar suprafața de 98 mp - de o construcție de alimentație publică. Prin adresa din 28 septembrie 2007 emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală, s-a precizat că terenul aparținând imobilului care a purtat adresa str. P. este inclus în imobilul Parcul O., amplasament pentru care s-a atribuit adresa poștală Șos.

O., sector 4, ce constituie domeniul public al municipiului București, în conformitate cu prevederile Legii nr. 213 din 17 noiembrie 1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. Reclamantele nu s-au înscris în fals împotriva acestei adrese și, ca atare, Curtea a constatat că terenul aparținând imobilului revendicat în cauză reprezintă domeniul public al municipiului București în condițiile Legii nr. 213/1998, amenajările situate pe teren fiind, prin urmare, de utilitate publică, aspect ce a fost verificat de către instanța de fond în baza probelor administrate în vederea soluționării petitului contestației. S-a constatat incidența prevederilor art. 5 alin. (1) și (3) din Legea nr. 18/1991, republicată, avându-se în vedere amplasamentul terenului - necontestat de către apelantele-contestatoare - în incinta Parcului O., parc ce aparține domeniului public.

Chiar dacă ceea ce s-a dedus judecății - contestație împotriva Dispoziției nr. 11789 din 9 iunie 2009 emise de Primarul General al Municipiului București - a fost întemeiat în drept pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, regimul juridic al terenului nu poate fi examinat în afara dispozițiilor imperative ale Legii nr. 18/1991, pe temeiul cărora, precum și al Legii nr. 213/1998, a fost menținută hotărârea de fond, contestatoarele nefăcând dovada dezafectării terenului revendicat, astfel cum dispune Legea nr. 18/1991, pentru ca instanța să poată analiza, la rândul său, petitul contestației. A fost respinsă și critica ce vizează încălcarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece instanța a examinat pretențiile deduse judecății în raport de probele administrate, deși succint, cu respectarea principiului disponibilității, având în vedere cele două rapoarte de expertiză tehnică efectuate în cauză, corelate cu adresa P.M.B.

- Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală nr. 15227 din 28 septembrie 2007, conform cărora terenul revendicat constituie domeniul public al Municipiului București și intră sub incidența dispozițiilor Legii nr. 213/1998. Întrucât prin contestație s-a solicitat exclusiv anularea acesteia și restituirea în natură a terenului și nu eventual acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în mod întemeiat instanța de fond a respins contestația. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantele V.O.R. și S.A.E., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și susținând, în esență, următoarele: - în mod greșit, a fost ignorată incidența art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care terenul a cărui restituire în natură se solicită nu este afectat de lucrări de interes public aprobate, de detalii urbanistice sau de sistematizare a teritoriului și nici ocupat de construcții pentru care să se fi eliberat în prealabil vreo autorizație de construire valabilă. Suprafața de teren de 1472 mp este liberă și pretabilă de a fi restituită în natură, fiind ceea ce expertul P.E., care a efectuat expertiza tehnică în cauză, denumește "zona aparent părăsită, fără nicio activitate recreativă". Instanța de apel, raportându-se la o adresă emisă de Primăria Municipiului București, reține că imobilul face parte din Parcul O. care constituie domeniu public al Municipiului București și că, prin neînscrierea în fals împotriva acestui document, forța sa probantă a devenit irefragabilă, nemaiputând fi pusă la îndoială.

Aceasta abordare, pe lângă faptul că este complet eronată din punct de vedere al raționamentului juridic, adresa respectivă emanând de la una dintre părți, este contrazisă flagrant de concluziile rapoartelor de expertiză efectuate la prima instanță. Plecând de la aceste premise eronate, instanța de apel a ajuns, în mod greșit, la concluzia că imobilul nu este pretabil a fi restituit în natură întrucât face parte din domeniul public al Municipiului București.

Împrejurarea că un imobil ar fi inclus în domeniul public al statului sau al unei unități administrativ-teritoriale nu constituie un impediment la restituirea în natură a acestuia, din moment ce nicio dispoziție a Legii nr. 10/2001 nu condiționează restituirea în natură a imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 de neapartenența acestora la domeniul public al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, putând fi restituite în natură bunuri imobile din domeniul public, dacă au fost preluate abuziv de stat în perioada de referință a legii speciale. Pentru pronunțarea unei soluții corecte în cauză, instanțele trebuiau să analizeze în concret situația în care se află acest teren, faptul că acest teren reprezintă o zona părăsită, pe care sunt depozitate gunoaie, fiind inierbată natural, fără a fi destinată niciunei activități recreative.

- Soluționarea cauzei exclusiv prin raportare la dispozițiile Legii nr. 18/1991, fără vreo referire la prevederile legale aplicabile în speță, respectiv cele ale Legii nr. 10/2001, este greșită, din moment ce terenul solicitat a fi restituit în natură este intravilan, care nu face obiectul de reglementare a legii fondului funciar. Legea nr. 10/2001 nu conține vreo dispoziție expresă prin care să interzică restituirea în natură a bunurilor ce fac parte din domeniul public, dispozițiile art. 5 din Legea nr. 18/1991 la care s-a raportat instanța de apel nu sunt aplicabile cauzei, deoarece terenul excede sferei de reglementare a acestei legi, tocmai prin aceea ca face obiectul unei alte legi speciale.

În cauză, dezafectarea terenului din domeniul public este posibilă prin efectul Legii nr. 10/2001. De altfel, pe tot parcursul derulării procesului, nu s-a făcut niciodată dovada că terenul în discuție ar fi intrat în domeniul public al Municipiului București pe una din căile legale, iar construcția edificată pe o parte din acest teren nu are nicio autorizație de construire prealabilă, fiind pe deplin aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (3) și (5) din Legea nr. 10/2001. Dispozițiile art. 18 din Legea nr. 10/2001, care menționează în mod limitativ situațiile concrete în care măsurile reparatorii se stabilesc exclusiv prin echivalent, nu enumera și ipoteza în care bunul ce formează obiectul notificării face parte din domeniul public al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, s-a mai arătat în motivarea recursului.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele: Susținând ignorarea, de către instanța de apel, a incidenței art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, recurentele-reclamante pornesc de la premisa că instanța de apel ar fi reținut în mod greșit împrejurarea că imobilul ce a făcut obiectul notificării - în suprafață de 2344,22 mp, situat în București, fost str. P. (fost Calea P.), sector 4 - face parte din Parcul O. Această situație de fapt nu poate fi reevaluată în faza procesuală a recursului, în care atribuțiile instanței de control judiciar sunt circumscrise strict cercetării legalității deciziei recurate, fără a viza temeinicia acesteia din perspectiva modului de valorificare a dovezilor administrate în cauză.

Singurul caz relativ la temeinicia hotărârii, reglementat de art. 304, a fost abrogat încă din anul 2001, prin O.U.G. nr. 138/2000, astfel încât, la data soluționării prezentei cauze, nu există vreun temei pentru reaprecierea situației de fapt pe baza mijloacelor de probă administrate. Pe de altă parte, situația de fapt din speță a fost stabilită pe baza întregului probatoriu administrat, și nu numai prin valorificarea datelor comunicate de către Primăria Municipiului București, astfel cum susțin recurentele, în condițiile în care însuși expertul cu specialitatea topografie, la constatările căruia se face referire în motivarea recursului, a arătat explicit că terenul ce face obiectul notificării, situat în str. P. la data preluării de către stat, este amplasat în incinta Parcului T. Acest regim juridic al terenului a fost confirmată prin probatoriul administrat în faza recursului.

Astfel, la solicitarea acestei instanțe de control judiciar, Primăria Municipiului București a arătat că terenul aparținând imobilului din fosta str. P. este inclus în perimetrul Parcului O., în suprafață totală de 184848 mp, înscris în cartea funciară individuală nr. 59198, cu număr cadastral 7374, ca proprietate publică a Municipiului București, având adresa poștală Șos. O., sector 4. S-a menționat, totodată, că Parcul O. figurează înscris la poziția 10172 în anexa Hotărârii C.G.M.B. nr. 186/2008 privind însușirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al Municipiului București.

Este de precizat, totodată, că autorul reclamantelor a fost înștiințat despre apartenența terenului preluat de către stat la "Parcul de distracții T." încă din anul 1998. Față de împrejurarea că situația de fapt a fost stabilită de către ambele instanțe de fond din cauză pe baza întregului probatoriu administrat - completat în faza recursului prin indicarea cărții funciare în care este intabulat dreptul de proprietate al Municipiului București asupra Parcului O. și a hotărârii municipalității din care rezultă apartenența imobilului la domeniul public al Municipiului București -, nu numai a unei adrese cuprinzând situația juridică a imobilului, provenind de la partea adversă, sunt nefondate criticile pe acest aspect, atât timp cât datele comunicate de către intimat, privind regimul juridic al terenului, au fost coroborate de către instanțele de fond cu celelalte probe administrate.

Constatând apartenența terenului la domeniul public al Municipiului București, instanța de apel a reținut că amenajările situate pe teren sunt, prin urmare, de utilitate publică, iar acest aspect a fost verificat de către prima instanță în baza probelor administrate, motiv pentru care a conchis în sensul că amplasamentul terenului în incinta Parcului O. împiedică restituirea în natură a terenului. Așadar, contrar susținerilor recurentelor, nu însăși apartenența terenului la domeniul public al municipiului a fost reținută de către instanța de apel drept impediment al restituirii în natură a suprafeței de 1472 mp - vizată de cererea de recurs -, ci destinația de utilitate publică a terenului. Această concluzie a instanței de apel este corectă, reflectând o aplicare corespunzătoare a dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 10.3 din H.G.

nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. Astfel, potrivit art. 10 alin. (2) din lege, pentru suprafețele afectate unor amenajări de utilitate publică, persoanei îndreptățite i se cuvin doar măsuri reparatorii în echivalent.

Sintagma "amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale" a fost explicitată în art. 10.3 din Normele metodologice, în sensul că are în vedere "acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice.". Ca atare, situarea terenului în incinta unui parc amenajat ca atare îi asigură acestuia destinația de teren ce deservește nevoile comunității, afectat unei utilități publice, iar atare împrejurare este suficientă pentru ca terenul să nu fie restituit în natură, independent de modul de dispunere în teren ori de utilizare efectivă a elementelor caracteristice (spații verzi, alei, zone de activități recreative etc.) ce compun amenajarea parcului.

Este lipsit de relevanță, așadar, faptul că o suprafață de 1472 mp nu este ocupată efectiv de asemenea elemente de sistematizare (expertul judiciar specialist în topografie, P.E., arătând că este amplasată într-o "zonă aparent părăsită, fără nicio activitate recreativă", astfel cum se menționează în motivele de recurs), cât timp această suprafață face parte dintr-un teren afectat unei utilități publice, destinație la care se raportează natura măsurilor reparatorii cuvenite persoanei îndreptățite. Se constată, în aceste condiții, că instanța de apel, menținând soluția de respingere a cererii de restituire în natură, a făcut o corectă aplicare a Legii nr. 10/2001, verificând condițiile de acordare a acestei măsuri reparatorii, chiar dacă nu a făcut explicit referire la art. 10 alin. (2) din acest act normativ, incident în cauză.

Cadrul procesual presupus de contestația formulată împotriva dispoziției unității deținătoare emise în baza Legii nr. 10/2001 implică cercetarea legalității acestei dispoziții prin prisma posibilității restituirii în natură a imobilului ce face obiectul notificării, în raport de situația de fapt reținută în cauză, context în care, procedându-se la verificarea în concret a naturii măsurilor reparatorii cuvenite reclamantelor în speță, nu s-ar putea reține că instanța de apel a ignorat Legea nr. 10/2001, prin faptul că nu a indicat explicit art. 10 alin. (2) ca fiind norma incidență în cauză.

Referirile din considerentele deciziei de apel la Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia (redenumită în prezent legea privind bunurile proprietate publică) sunt justificate din perspectiva sublinierii caracterului de utilitate publică al parcului în incinta căruia se află imobilul ce face obiectul notificării, în condițiile în care parcurile publice sunt menționate expres în art. III pct. 3 din anexa 1 a Legii nr. 213/1998 ca fiind bunuri ce aparțin domeniului public al unității administrativ-teritoriale. Este adevărat că nu se impune vreo trimitere la prevederile Legii nr. 18/1991, ce nu sunt incidente în cauză, însă acest considerent al deciziei de apel nu este unul hotărâtor în adoptarea soluției asupra pretențiilor reclamantelor, astfel încât nu se poate aprecia că inserarea acestuia a afectat raționamentul juridic pe care se întemeiază soluția de respingere a contestației în cauză.

Decizia recurată fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale incidente, se impune menținerea sa, pentru considerentele ce au fost anterior expuse. În consecință, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele V.O.R. și Ș.A.E. împotriva Deciziei nr. 186A din 22 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 octombrie 2012. Procesat de GGC - NN