ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6427/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6427/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 833

din 4 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

fost respinsă ca neîntemeiată contestația formulată de reclamantele V.O.R. și

Ș.A.E., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul

General.

În motivarea

sentinței, s-a reținut că reclamantele au declanșat procedura administrativă

prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar prin Dispoziția nr. 11789 din 9 iunie 2009,

contestată în cauză, s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent

pentru imobilul compus din teren în suprafață de 2344,22 mp și construcția

demolată în suprafață de 70 mp, situat în București, str. P., sector 4,

imposibil de restituit persoanelor îndreptățite.

În cauză, s-au

efectuat două expertize tehnice care, împreună cu actele emise de pârâtă prin

Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală sub nr. 15227 din 28 septembrie

2007, au făcut dovada că în prezent imobilul-teren constituie domeniu public al

Municipiului București, făcând parte dintr-un parc care înconjoară O., fără a

intra sub incidența dispozițiilor Legii nr. 213/1998.

Prin Decizia nr. 186

din 22 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca nefondat, apelul declarat de contestatoarele V.O.R. și Ș.A.E.

împotriva sentinței menționate.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că imobilul ce a făcut obiectul

notificării, situat în str. P. (fost Calea P.), sector 4, format din teren de

2394,22 mp și construcție, a trecut în proprietatea statului fără titlu, iar

prin Sentința civilă nr. 7495 din 6 noiembrie 2002, pronunțată de Judecătoria

Sector 4 în Dosarul nr. 5912/2002, definitivă și irevocabilă, s-a constatat

nulitatea absolută a ofertei de donație autentificate sub nr. 2082 din 25

martie 1974 de Notariatul de Stat Sector 5 privind imobilul în litigiu.

Conform expertizei

topografice efectuat de expert P.E., terenul revendicat în suprafață de 2334,22

mp se află în incinta Parcului Tineretului, expertul propunând a se restitui în

natură suprafața de 1472 mp cu vecinătățile și dimensiunile precizate, în vreme

ce suprafața de 962,22 mp teren este ocupată de: alei pietonale, platforme

betonate, peron, scări, cale ferată îngustă, spații verzi, stâlpi de iluminat

public, rețea subterană de apă, iar suprafața de 98 mp - de o construcție de

alimentație publică.

Prin adresa din 28

septembrie 2007 emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Evidență

Imobiliară și Cadastrală, s-a precizat că terenul aparținând imobilului care a

purtat adresa str. P. este inclus în imobilul Parcul O., amplasament pentru

care s-a atribuit adresa poștală Șos. O., sector 4, ce constituie domeniul

public al municipiului București, în conformitate cu prevederile Legii nr. 213

din 17 noiembrie 1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al

acesteia.

Reclamantele nu s-au

înscris în fals împotriva acestei adrese și, ca atare, Curtea a constatat că

terenul aparținând imobilului revendicat în cauză reprezintă domeniul public al

municipiului București în condițiile Legii nr. 213/1998, amenajările situate pe

teren fiind, prin urmare, de utilitate publică, aspect ce a fost verificat de

către instanța de fond în baza probelor administrate în vederea soluționării

petitului contestației.

S-a constatat

incidența prevederilor art. 5 alin. (1) și (3) din Legea nr. 18/1991,

republicată, avându-se în vedere amplasamentul terenului - necontestat de către

apelantele-contestatoare - în incinta Parcului O., parc ce aparține domeniului

public.

Chiar dacă ceea ce

s-a dedus judecății - contestație împotriva Dispoziției nr. 11789 din 9 iunie

2009 emise de Primarul General al Municipiului București - a fost întemeiat în

drept pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, regimul juridic al terenului nu poate

fi examinat în afara dispozițiilor imperative ale Legii nr. 18/1991, pe temeiul

cărora, precum și al Legii nr. 213/1998, a fost menținută hotărârea de fond,

contestatoarele nefăcând dovada dezafectării terenului revendicat, astfel cum

dispune Legea nr. 18/1991, pentru ca instanța să poată analiza, la rândul său,

petitul contestației.

A fost respinsă și

critica ce vizează încălcarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., deoarece instanța a examinat pretențiile deduse judecății în raport de

probele administrate, deși succint, cu respectarea principiului

disponibilității, având în vedere cele două rapoarte de expertiză tehnică

efectuate în cauză, corelate cu adresa P.M.B. - Direcția Evidență Imobiliară și

Cadastrală nr. 15227 din 28 septembrie 2007, conform cărora terenul revendicat

constituie domeniul public al Municipiului București și intră sub incidența

dispozițiilor Legii nr. 213/1998.

Întrucât prin

contestație s-a solicitat exclusiv anularea acesteia și restituirea în natură a

terenului și nu eventual acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în mod

întemeiat instanța de fond a respins contestația.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantele V.O.R. și S.A.E.,

invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență,

următoarele:

- în mod greșit, a

fost ignorată incidența art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în condițiile

în care terenul a cărui restituire în natură se solicită nu este afectat de

lucrări de interes public aprobate, de detalii urbanistice sau de sistematizare

a teritoriului și nici ocupat de construcții pentru care să se fi eliberat în

prealabil vreo autorizație de construire valabilă. Suprafața de teren de 1472

mp este liberă și pretabilă de a fi restituită în natură, fiind ceea ce

expertul P.E., care a efectuat expertiza tehnică în cauză, denumește "zona

aparent părăsită, fără nicio activitate recreativă".

Instanța de apel,

raportându-se la o adresă emisă de Primăria Municipiului București, reține că

imobilul face parte din Parcul O. care constituie domeniu public al

Municipiului București și că, prin neînscrierea în fals împotriva acestui

document, forța sa probantă a devenit irefragabilă, nemaiputând fi pusă la

îndoială. Aceasta abordare, pe lângă faptul că este complet eronată din punct

de vedere al raționamentului juridic, adresa respectivă emanând de la una

dintre părți, este contrazisă flagrant de concluziile rapoartelor de expertiză

efectuate la prima instanță.

Plecând de la aceste

premise eronate, instanța de apel a ajuns, în mod greșit, la concluzia că

imobilul nu este pretabil a fi restituit în natură întrucât face parte din

domeniul public al Municipiului București.

Împrejurarea că un

imobil ar fi inclus în domeniul public al statului sau al unei unități

administrativ-teritoriale nu constituie un impediment la restituirea în natură

a acestuia, din moment ce nicio dispoziție a Legii nr. 10/2001 nu condiționează

restituirea în natură a imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 -

22 decembrie 1989 de neapartenența acestora la domeniul public al statului sau

al unităților administrativ-teritoriale, putând fi restituite în natură bunuri

imobile din domeniul public, dacă au fost preluate abuziv de stat în perioada

de referință a legii speciale.

Pentru pronunțarea

unei soluții corecte în cauză, instanțele trebuiau să analizeze în concret

situația în care se află acest teren, faptul că acest teren reprezintă o zona

părăsită, pe care sunt depozitate gunoaie, fiind inierbată natural, fără a fi

destinată niciunei activități recreative.

- Soluționarea cauzei

exclusiv prin raportare la dispozițiile Legii nr. 18/1991, fără vreo referire

la prevederile legale aplicabile în speță, respectiv cele ale Legii nr.

10/2001, este greșită, din moment ce terenul solicitat a fi restituit în natură

este intravilan, care nu face obiectul de reglementare a legii fondului

funciar.

Legea nr. 10/2001 nu

conține vreo dispoziție expresă prin care să interzică restituirea în natură a

bunurilor ce fac parte din domeniul public, dispozițiile art. 5 din Legea nr.

18/1991 la care s-a raportat instanța de apel nu sunt aplicabile cauzei,

deoarece terenul excede sferei de reglementare a acestei legi, tocmai prin

aceea ca face obiectul unei alte legi speciale. În cauză, dezafectarea

terenului din domeniul public este posibilă prin efectul Legii nr. 10/2001.

De altfel, pe tot

parcursul derulării procesului, nu s-a făcut niciodată dovada că terenul în

discuție ar fi intrat în domeniul public al Municipiului București pe una din

căile legale, iar construcția edificată pe o parte din acest teren nu are nicio

autorizație de construire prealabilă, fiind pe deplin aplicabile dispozițiile

art. 10 alin. (3) și (5) din Legea nr. 10/2001.

Dispozițiile art. 18

din Legea nr. 10/2001, care menționează în mod limitativ situațiile concrete în

care măsurile reparatorii se stabilesc exclusiv prin echivalent, nu enumera și

ipoteza în care bunul ce formează obiectul notificării face parte din domeniul

public al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, s-a mai arătat

în motivarea recursului.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată următoarele:

Susținând ignorarea,

de către instanța de apel, a incidenței art. 10 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, recurentele-reclamante pornesc de la premisa că instanța de apel ar fi

reținut în mod greșit împrejurarea că imobilul ce a făcut obiectul notificării

- în suprafață de 2344,22 mp, situat în București, fost str. P. (fost Calea

P.), sector 4 - face parte din Parcul O.

Această situație de

fapt nu poate fi reevaluată în faza procesuală a recursului, în care

atribuțiile instanței de control judiciar sunt circumscrise strict cercetării

legalității deciziei recurate, fără a viza temeinicia acesteia din perspectiva

modului de valorificare a dovezilor administrate în cauză.

Singurul caz relativ

la temeinicia hotărârii, reglementat de art. 304, a fost abrogat încă din anul

2001, prin O.U.G. nr. 138/2000, astfel încât, la data soluționării prezentei

cauze, nu există vreun temei pentru reaprecierea situației de fapt pe baza

mijloacelor de probă administrate.

Pe de altă parte,

situația de fapt din speță a fost stabilită pe baza întregului probatoriu

administrat, și nu numai prin valorificarea datelor comunicate de către

Primăria Municipiului București, astfel cum susțin recurentele, în condițiile

în care însuși expertul cu specialitatea topografie, la constatările căruia se

face referire în motivarea recursului, a arătat explicit că terenul ce face

obiectul notificării, situat în str. P. la data preluării de către stat, este

amplasat în incinta Parcului T.

Acest regim juridic

al terenului a fost confirmată prin probatoriul administrat în faza recursului.

Astfel, la solicitarea acestei instanțe de control judiciar, Primăria

Municipiului București a arătat că terenul aparținând imobilului din fosta str.

P. este inclus în perimetrul Parcului O., în suprafață totală de 184848 mp,

înscris în cartea funciară individuală nr. 59198, cu număr cadastral 7374, ca

proprietate publică a Municipiului București, având adresa poștală Șos. O.,

sector 4. S-a menționat, totodată, că Parcul O. figurează înscris la poziția

10172 în anexa Hotărârii C.G.M.B. nr. 186/2008 privind însușirea inventarului

bunurilor care alcătuiesc domeniul public al Municipiului București.

Este de precizat,

totodată, că autorul reclamantelor a fost înștiințat despre apartenența terenului

preluat de către stat la "Parcul de distracții T." încă din anul

1998.

Față de împrejurarea

că situația de fapt a fost stabilită de către ambele instanțe de fond din cauză

pe baza întregului probatoriu administrat - completat în faza recursului prin

indicarea cărții funciare în care este intabulat dreptul de proprietate al

Municipiului București asupra Parcului O. și a hotărârii municipalității din

care rezultă apartenența imobilului la domeniul public al Municipiului

București -, nu numai a unei adrese cuprinzând situația juridică a imobilului,

provenind de la partea adversă, sunt nefondate criticile pe acest aspect, atât

timp cât datele comunicate de către intimat, privind regimul juridic al

terenului, au fost coroborate de către instanțele de fond cu celelalte probe

administrate.

Constatând

apartenența terenului la domeniul public al Municipiului București, instanța de

apel a reținut că amenajările situate pe teren sunt, prin urmare, de utilitate

publică, iar acest aspect a fost verificat de către prima instanță în baza

probelor administrate, motiv pentru care a conchis în sensul că amplasamentul

terenului în incinta Parcului O. împiedică restituirea în natură a terenului.

Așadar, contrar

susținerilor recurentelor, nu însăși apartenența terenului la domeniul public

al municipiului a fost reținută de către instanța de apel drept impediment al

restituirii în natură a suprafeței de 1472 mp - vizată de cererea de recurs -,

ci destinația de utilitate publică a terenului.

Această concluzie a

instanței de apel este corectă, reflectând o aplicare corespunzătoare a

dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 10.3 din H.G. nr.

250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Astfel, potrivit art.

10 alin. (2) din lege, pentru suprafețele afectate unor amenajări de utilitate

publică, persoanei îndreptățite i se cuvin doar măsuri reparatorii în

echivalent.

Sintagma

"amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale" a

fost explicitată în art. 10.3 din Normele metodologice, în sensul că are în

vedere "acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice,

respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi

nevoile comunității, și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc),

dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul

blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice.".

Ca atare, situarea

terenului în incinta unui parc amenajat ca atare îi asigură acestuia destinația

de teren ce deservește nevoile comunității, afectat unei utilități publice, iar

atare împrejurare este suficientă pentru ca terenul să nu fie restituit în

natură, independent de modul de dispunere în teren ori de utilizare efectivă a

elementelor caracteristice (spații verzi, alei, zone de activități recreative

etc.) ce compun amenajarea parcului.

Este lipsit de

relevanță, așadar, faptul că o suprafață de 1472 mp nu este ocupată efectiv de

asemenea elemente de sistematizare (expertul judiciar specialist în topografie,

P.E., arătând că este amplasată într-o "zonă aparent părăsită, fără nicio

activitate recreativă", astfel cum se menționează în motivele de recurs),

cât timp această suprafață face parte dintr-un teren afectat unei utilități

publice, destinație la care se raportează natura măsurilor reparatorii cuvenite

persoanei îndreptățite.

Se constată, în

aceste condiții, că instanța de apel, menținând soluția de respingere a cererii

de restituire în natură, a făcut o corectă aplicare a Legii nr. 10/2001,

verificând condițiile de acordare a acestei măsuri reparatorii, chiar dacă nu a

făcut explicit referire la art. 10 alin. (2) din acest act normativ, incident

în cauză.

Cadrul procesual

presupus de contestația formulată împotriva dispoziției unității deținătoare

emise în baza Legii nr. 10/2001 implică cercetarea legalității acestei

dispoziții prin prisma posibilității restituirii în natură a imobilului ce face

obiectul notificării, în raport de situația de fapt reținută în cauză, context

în care, procedându-se la verificarea în concret a naturii măsurilor

reparatorii cuvenite reclamantelor în speță, nu s-ar putea reține că instanța

de apel a ignorat Legea nr. 10/2001, prin faptul că nu a indicat explicit art.

10 alin. (2) ca fiind norma incidență în cauză.

Referirile din

considerentele deciziei de apel la Legea nr. 213/1998 privind proprietatea

publică și regimul juridic al acesteia (redenumită în prezent legea privind

bunurile proprietate publică) sunt justificate din perspectiva sublinierii

caracterului de utilitate publică al parcului în incinta căruia se află

imobilul ce face obiectul notificării, în condițiile în care parcurile publice

sunt menționate expres în art. III pct. 3 din anexa 1 a Legii nr. 213/1998 ca

fiind bunuri ce aparțin domeniului public al unității administrativ-teritoriale.

Este adevărat că nu

se impune vreo trimitere la prevederile Legii nr. 18/1991, ce nu sunt incidente

în cauză, însă acest considerent al deciziei de apel nu este unul hotărâtor în

adoptarea soluției asupra pretențiilor reclamantelor, astfel încât nu se poate

aprecia că inserarea acestuia a afectat raționamentul juridic pe care se

întemeiază soluția de respingere a contestației în cauză.

Decizia recurată

fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale incidente, se impune

menținerea sa, pentru considerentele ce au fost anterior expuse.

În consecință, Înalta

Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantele V.O.R. și Ș.A.E. împotriva Deciziei nr. 186A

din 22 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 19 octombrie 2012.

Procesat

de GGC - NN