ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1375/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1375/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față, deliberând,

constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 210 din 27 februarie 2001, Tribunalul București, secția a III-a

civilă, a admis cererea

formulată

de reclamantul C.E.I., împotriva pârâților Municipiul București prin Primarul

General, V.V. și G.V. și, în consecință, a obligat pe pârâți să lase

reclamantului în deplină proprietate și pașnică posesie, imobilul din

București, sector 1, format din magazin cu subsol situat la parter și

apartamentul nr. X1, apartamentul nr. X2, apartamentul nr. X3 și apartamentul

nr. X4.

Împotriva acestei sentințe au formulat

apel pârâții V.V., G.V. și Municipiul București prin Primarul General.

La termenul din 20 mai 2009

Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 244 alin. (1) pct.

1 C. proc. civ., a dispus suspendarea judecării cererilor de apel până la soluționarea

irevocabilă a Dosarului nr. 25467/3/2008 aflat pe rolul Tribunalului București,

secția a III-a civilă. Prin decizia civilă nr. 1295R din 19 iunie 2012 Curtea de

Apel București, secția a IV-a civilă, a soluționat irevocabil Dosarul nr. 25467/3/2008.

La data de 13 iulie 2013, S.T.F., în calitate

de moștenitoare a apelantului V.V., a solicitat repunerea cauzei pe rol, arătând

în susținerea acestei cereri, că este o revenire la o cerere de repunere pe rol

formulată anterior, în cursul lunii iunie 2013, transmisă instanței pe fax, dar

care nu a fost înregistrată, precizând că nu cunoaște motivele pentru care nu ar

fi fost înregistrată cererea.

A mai arătat că, în calitate de moștenitoare

a tatălui său (apelantul V.V.), a formulat mai multe cereri adresate instanței,

din care rezultă că nu a lăsat dosarul în nelucrare din culpa sa.

Aceste susțineri au fost înlăturate de

Curtea de Apel, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, care

a pronunțat decizia nr. 254/A din 30 octombrie 2013, prin care a constatat perimate

apelurile declarate în cauză.

Pentru a decide astfel,

instanța a reținut că, printr-o primă cerere

formulată în data de 7 iunie 2012, apelanta S.T.F. a depus la dosar certificatul

de moștenitor de pe urma autorului, apelantul V.V., și a solicitat eliberarea unui

certificat de grefa, iar la data de 11 iunie 20102, a solicitat introducerea sa

în cauză, ca moștenitoare a apelantului, în caz de repunere pe rol a dosarului.

Ulterior, prin cererile formulate la 24 septembrie 2012, 28 septembrie 2012, 1

octombrie 2012, 8 octombrie 2012 a solicitat consultarea dosarului și eliberarea

copiilor xerox de pe diferite file, cereri ce i-au fost aprobate.

Abia în data de 13 iulie 2013 a solicitat

repunerea cauzei pe rol, arătând, în cuprinsul acestei cereri, că este o revenire

la o solicitare anterioară în acest sens, formulată în cursul lunii iunie 2013,

transmisă prin fax și care nu ar fi fost înregistrată din motive care nu îi sunt

imputabile.

S-a reținut că la termenul acordat de Curte

pentru discutarea excepției perimării, apelanta a depus la dosar un înscris, fără

nicio dată menționată pe el și despre care pretinde că l-ar fi transmis prin fax

la 13 iunie 2013, arătând că dovedește această transmitere cu un alt înscris.

Instanța de apel a constatat că acest înscris

nu confirmă susținerile apelantei, neputându-se verifica faptul că ar reprezenta

transmiterea pretinsei cereri de repunere pe rol.

Astfel fiind, Curtea a reținut că toate

cererile formulate de apelantă, indicate de aceasta, nu justifică repunerea pe rol

a cauzei și nu constituie, în sine, acte de procedură fileute în vederea judecății,

de natură a întrerupe termenul de perimare.

Constatând că în cauză a trecut mai mult

de un an de la data încetării motivelor care au justificat suspendarea judecării

pricinii, respectiv de la data soluționării irevocabile a Dosarului nr. 25467/3/2008

din 19 iunie 2012, timp în care niciuna din părțile procesului nu a solicitat reluarea

judecății, la data de 16 iulie 2013 Curtea a pus în discuția părților excepția perimării.

Față de elementele anterior menționate,

și având în vedere dispozițiile art. 248-art. 254 C. proc. civ., s-au constatat

perimate apelurile.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

apelanta S.T.F., care a formulat critici sub următoarele aspecte:

- Instanța a încălcat formele de procedură

prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (motiv de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).

Astfel, decizia recurată poartă mențiunea,

în dispozitiv, că a fost pronunțată în ședință publică, ceea ce corespunde realității,

dar este legal inadmisibil, atât timp cât nu s-a dispus repunerea cauzei pe rol,

așa cum rezultă din chiar conținutul deciziei. Greșit a reținut instanța de apel

că ar fi repus cauza pe rol la 16 iulie 2013, față de conținutul clar al rezoluției

anterioare a acesteia.

Întrucât, în realitate, nu s-a dispus repunerea

cauzei pe rol, instanța nu putea pune în discuția părților, decât în camera de consiliu,

repunerea pricinii pe rol.

Apelanta-pârâtă G.V. nu a fost citată la

domiciliul său procesual ales, adică, la sediul cabinetului avocatului care o reprezenta

în cauză, deși a adus la cunoștința instanței schimbarea adresei, ceea ce înseamnă

că procedura de citare cu aceasta nu a fost legal îndeplinită pentru termenul când

instanța a pus în discuție excepția perimării.

În felul acesta, au fost încălcate normele

de procedură și nesocotite principiile care guvernează procesul civil.

Decizia a fost pronunțată cu încălcarea

și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct 9 C. proc. civ.).

Mai întâi, contrar cerințelor imperative

ale art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanța nu a expus, nici măcar sintetic,

motivele pentru care a înlăturat apărările apelantei, formulate în scris și susținute

în ședința publică de la termenul la care s-a dezbătut excepția perimării, referitoare

la faptul că recurenta, neavând calitatea de parte în faza procesuală anterioară,

nu avea obligația și nici dreptul de a obține repunerea cauzei pe rol, nu putea

promova recurs împotriva încheierii de suspendare, ceea ce denotă lipsa oricărei

culpe a acesteia în lăsarea cauzei în nelucrare și deci, în suportarea efectelor

juridice ale unei sancțiuni (perimarea) destinată părților din proces.

În decizie se reține o singură apreciere,

în sensul că toate cererile formulate de apelantă nu constituie, în sine, acte de

procedură făcute în vederea judecății, de natură a întrerupe termenul de perimare.

Instanța nu arată însă, cum a ajuns la

aceasta concluzie, care au fost motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea,

așa cum impune art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ceea ce face imposibilă

și exercitarea controlului judiciar în cadrul recursului.

Cu greșita aplicare a dispozițiilor

art. 248 alin. (1), art. 249 și art. 250 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., instanța

a considerat că toate cererile depuse la dosar de către apelantă, începând cu data

de 7 iunie 2012, nu ar fi acte de procedură făcute în vederea judecății, de natură

a întrerupe termenul perimării.

În speță, suspendarea judecării apelului

a încetat la data de 19 iunie 2012,când s-a pronunțat decizia civilă nr. 1295/R

din 19 iunie 2012, irevocabilă, a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

nici apelanta și nici autorul acesteia nefiind părți în acea cauză.

De la această dată, în principiu, ar fi

putut începe să curgă termenul de perimare.

Or, cursul perimării trebuie considerat

suspendat, întrucât recurenta nu a avut calitate de parte în cauză, ceea ce înseamnă

că în mod obiectiv nu i se pot impune sancțiuni pentru inacțiuni aplicabile doar

părților. Din practicaua deciziei recurate rezultă că abia în ședința publică de

la 30 octombrie 2013 s-a dispus introducerea în cauză a recurentei, în calitate

de moștenitoare a tatălui său, defunctul V.V., astfel încât abia din acest moment

putea începe să curgă împotriva sa cursul perimării.

Pe de altă parte, întrucât suspendarea

judecării cauzei a fost pusă în discuție din oficiu de instanța de judecată și dispusă

în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., era obligația instanței să verifice

periodic încetarea cauzei de suspendare și să dispună repunerea cauzei pe rol, ceea

ce înlătură vina părții pentru rămânerea în nelucrare a cauzei.

Prin întâmpinarea formulată,

intimatul C.E.I. a solicitat respingerea

recursului ca nefondat, arătând că cererile pe care pârâta susține că Ie-a depus

n-au nicio relevanță în cauză, nefacând dovada întreruperii termenului de perimare.

În același timp, faptul că în încheierea de ședință din 30 octombrie 2013, instanța

nu a menționat că repune cauza pe rol, nu e de natură să-i creeze vreun prejudiciu

părții, după cum nici invocata sa necitare, pentru termenul din 30 octombrie 2013,

la domiciliul procesual, nu poate fi pretinsă ca viciu procedural, acoperindu-se

prin prezentarea avocatului în ședință publică.

Analizând criticile deduse judecății prin

intermediul recursului, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit

următoarelor considerente:

- Susținerea recurentei, potrivit căreia

decizia ar fi fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute de

art. 105 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce ar fi de natură să atragă incidența motivului

de recurs reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., este lipsită de temei.

În cadrul acestei critici, recurenta pretinde

că mențiunea pronunțării în ședință publică a hotărârii, deși corespunde realității,

este legal inadmisibilă, cât timp, anterior, nu se dispusese repunerea cauzei pe

rol (ceea ce ar fi avut drept consecință posibilitatea dezbaterii excepției perimării

doar în camera de consiliu).

Sub acest aspect, Înalta Curte constată

că, deși din punct de vedere formal, lipsește într-adevăr, o rezoluție a instanței,

anterioară datei de 30 octombrie 2013, vizând repunerea cauzei pe rol, prin cea

din 16 iulie 2013 dispunându-se citarea părților în vederea discutării repunerii

pe rol și a excepției perimării, o asemenea omisiune este lipsită de consecințele

juridice pretinse de către recurentă.

Astfel, recurenta nu precizează în ce fel

i-au fost prejudiciate drepturile procesuale și în ce modalitate ar fi fost afectate

formele procedurii judiciare, având în vedere că la termenul acordat pentru discutarea

repunerii pe rol au avut loc dezbateri contradictorii cu privire la incidentul perimării

(așa cum părțile fuseseră avizate, conform mențiunii de pe citație).

Or, trecerea la faza dezbaterilor nu era

posibilă fără ca pricina să fi fost repusă pe rol, măsură implicită a instanței,

rezultată din modalitatea de desfășurare a ședinței.

Apelanta-pârâtă S.T.F. a fost prezentă,

prin avocatul său, la termenul din 30 octombrie 2013, în ședință publică, și a pus

concluzii asupra excepției perimării, neputând pretinde, așa cum o face prin motivele

de recurs, că, lipsind o mențiune expresă a instanței în sensul că a dispus repunerea

cauzei pe rol, înseamnă că ședința nu se putea desfășura decât în camera de consiliu.

Pe de o parte, recurenta ignoră faptul

că soluțiile instanței pot fi și implicite, atunci când nu lasă nicio îndoială asupra

voinței judecătorului de a statua în legătură cu aspecte necesare dezlegării pricinii

(chiar dacă dezlegarea asupra acestora nu se regăsește ca atare în dispozitivul

hotărârii).

Pe de altă parte, este nesocotită regula

desfășurării ședințelor de judecată, aplicabilă procesului, din perspectiva vechii

reglementări, incidente speței, care este aceea a publicității [art. 121 alin.

(1) C. proc. civ.].

O derogare de la această regulă, pentru

a o imputa apoi instanței de judecată, este dedusă de recurentă, în mod eronat,

din simpla absență a mențiunii referitoare la repunerea pricinii pe rol, ceea ce

e contrazis de modalitatea concretă a desfășurării procedurii judiciare în speță.

Tot cu referire la motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta pretinde ca ar fi fost încălcate nonnele

referitoare la corecta îndeplinire a procedurii de citare față de pârâta G.V., care

nu ar fi fost citată la domiciliul său procesual ales.

La fel ca în situația anterioară, recurenta-pârâtă

nu indică și nu demonstrează interesul invocării unui pretins viciu de procedură

care a vizat o altă parte din proces.

Or, normele procedurale, a căror nesocotire

o susține recurenta, sunt de ordin privat așa încât, pentru a se valorifica o nulitate

determinată de încălcarea lor, este necesar ca partea vătămată, prejudiciată să

invoce neregularitatea (la primul termen după săvârșirea acesteia sau în calea de

atac), iar nu o altă parte din proces.

Este lipsită de fundament și critica de

nelegalitate formulată

În termenii art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Mai întâi, în mod eronat pretinde recurenta

că nesocotirea, în redactarea considerentelor deciziei, a prevederilor art. 261

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. ar fi subsumabilă motivului de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În realitate, nemotivarea unei hotărâri

cu respectarea exigențelor procedurale, lipsindu-i motivele sau pe baza unor motive

contradictorii ori străine naturii pricinii, este sancționabilă în recurs, pentru

motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Reținându-se din dezvoltarea argumentelor

părții, cu referire la dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., că este posibilă

încadrarea criticilor în motivul de recurs menționat anterior, acesta va face obiectul

analizei instanței, având însă caracter nefondat.

Astfel, recurenta pretinde, nejustificat,

că decizia atacată nu conține motivele pe care se sprijină și nu indică, punctual,

răspunsul la toate apărările pe care și le-a făcut în legătură cu excepția perimării.

Contrar susținerii recurentei, decizia

din apel conține considerentele justificative ale soluției.

Într-o argumentare care interesa incidentul

perimării, pe baza căruia s-a finalizat judecata în apel, instanța motivează de

ce actele procedurale îndeplinite de către apelantă nu pot avea semnificația unor

acte întrerupătoare a termenului de perimare.

S-a reținut corect, pe acest aspect, că,

în condițiile în care rămăsese irevocabilă judecata în dosarul care a ocazionat

suspendarea, la 19 iunie 2012 (conform deciziei nr. 1295/R a Curții de Apel București,

secția a lV-a civilă), apelanta-pârâtă nu a procedat, anterior acestui moment, la

diligențe care să aibă drept consecință repunerea cauzei pe rol.

Aceasta, având în vedere că la data de

11 iunie 2012, apelanta a solicitat introducerea sa în cauză, ca moștenitoare a

autorului V.V., dar pentru ipoteza în care dosarul va fi repus pe rol, iar, anterior,

prin cereri formulate la 24 septembrie 2012, 28 septembrie 2012,1 octombrie 2012,

8 octombrie 2012 a solicitat doar consultarea dosarului și eliberarea copiilor xerox

de pe diferite file.

Or, asemenea cereri și solicitări nu puteau

concretiza, cum corect s-a apreciat de către instanță, intenția părții de a relua

judecata și de a întrerupe cursul perimării, în sensul art. 249 C. proc. civ., ci

reprezintă mai degrabă, o atitudine de expectativă a părții, care își manifestă

disponibilitatea de a fi introdusă în proces „în caz de repunere a cauzei pe rol”.

În realitate, recurenta-pârâtă s-a manifestat

procesual, solicitând reluarea judecății, abia prin cererea depusă la 13 iulie 2013,

când a cerut repunerea dosarului pe rol, cu precizarea că o asemenea solicitare

ar reprezenta o revenire la o cerere transmisă prin fax anterior, la 13 iunie 2013,

fără să producă însă dovezi în acest sens (având în vedere absența elementelor care

să confirme transmiterea cererii la numărul de fax al instanței).

Împrejurarea că în considerentele deciziei

nu se regăsește răspunsul instanței, la toate apărările invocate de parte în concluziile

scrise, pentru a obține respingerea excepției perimării nu este de natură să demonstreze

nelegalitatea soluției, câtă vreme aceasta a făcut o corectă aplicare a normelor

incidente raportat la elementele cauzei.

Astfel, susținerea recurentei potrivit

căreia nu avea nici obligația și nici dreptul să solicite repunerea cauzei pe rol,

pentru că nu avea calitatea de parte în proces, ci doar pe aceea de moștenitor al

autorului său decedat în cursul procesului, ignoră modalitatea în care efectele

unei judecăți se repercutează asupra succesorilor părților.

Recurenta nu era, cum pretinde, doar o

moștenitoare care nu dobândise calitatea de parte întrucât nu fusese introdusă în

proces și, de aceea, nu putea ataca în justiție încheierea de suspendare a judecății.

De fapt, din poziția acesteia de succesor,

certificatul de moștenitor pe numele său fiind eliberat încă din 28 septembrie 2011,

pârâta nu poate invoca inopozabilitatea procedurii judiciare desfășurate în contradictoriu

cu autorul său (care beneficiase, în calitate de parte, de toate garanțiile procesuale),

după cum nu poate pretinde că n-ar fi avut legitimarea să atace încheierea de suspendare.

Tocmai pentru că a preluat drepturile și obligațiile procesuale ale autorului, a

cărui personalitate (chiar dacă ficțional-juridic) o continuă, recurenta putea să

îndeplinească toate actele de procedură aflate la dispoziția părții (menite, în

speță, să influențeze desfășurarea favorabilă a judecății, prin întreruperea cursului

perimării).

De aceea, recurenta nu poate pretinde că

ar fi contrar legii să suporte consecințele unei sancțiuni (perimarea) care este

destinată doar părților „împrocesuate”, tocmai pentru că, nefiind terț față de judecată,

ci având cauza uneia dintre părți, este asimilată acesteia în privința modalității

în care se repercutează efectele judecății.

De altfel, aceasta a înțeles că poate acționa

în cadrul dosarului prevalându-se de calitatea sa de moștenitor, dovadă în acest

sens fiind cererile pe care le-a formulat (vizând consultarea și eliberarea de copii

de pe filele din dosar), numai că acestea, prin conținutul lor, n-au putut avea

finalitatea întreruperii cursului perimării.

Așadar, împrejurarea că nu s-a răspuns

și acestei apărări a pârâtei nu este aptă că demonstreze nelegalitatea soluției,

bazându-se pe confuzia pe care o face recurenta între calitatea de terț (străin

de procedura judiciară) și cea de având cauza (în speță, succesor universal) căruia

i se opune rezultatul judecății, tocmai pentru că este considerat ca are aceeași

situație juridică (habens causam) cu a autorului.

Chiar și în situația în care pârâta nu

ar fi intervenit deloc în cursul procesului, aceasta n-ar fi putut ignora rezultatul

judecății întrucât, în pofida susținerilor sale, hotărârile judecătorești se opun

și trebuie respectate, cu forța relativității efectelor și succesorilor părților.

Pentru ca succede în toate drepturile și

obligațiile defunctului, succesorul universal (cum este pârâta), dată fiind legătura

juridică specială în care s-a aflat cu autorul parte în proces, va fi ținut de drepturile

și obligațiile acestuia pe plan procesual.

Ori susținerile recurentei, potrivit cărora

n-ar avea nicio culpă în lăsarea cauzei în nelucrare, vin să nesocotească această

poziție (cu drepturile și obligațiile pe care le implică) transmisă părții pe cale

succesorală.

Pretinzând, în cadrul motivului de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că instanța ar fi făcut o greșită aplicare

în cauză a dispozițiilor art. 248 alin. (1), art. 249 și art. 250 alin. (1) și alin.

(3) C. proc. civ., recurenta arată că nici aceasta și nici autorul ei nu au fost

părți în dosarul finalizat cu decizia nr. 1295R din 19 iunie 2012, care ocazionase

suspendarea judecății.

O astfel de susținere a părții nu este

aptă să demonstreze aplicarea eronată a normelor din materia perimării, întrucât

ceea ce interesa în speță era calitatea de părți în dosarul al cărui curs s-a întrerupt,

iar nu în cel care a determinat această măsură.

Recurenta, fiind, pentru motivele arătate

anterior (în legătură cu calitatea de având-cauza), ținută să cunoască și sa respecte

măsurile dispuse de instanță, nu se poate prevala de necunoașterea încheierii suspendării

judecății pronunțate în condițiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Or, efectele acestei încheieri se impuneau

recurentei și o obligau la urmărirea desfășurării judecății în celălalt dosar, iar

nu calitatea de parte în acel proces.

În același sens este neîntemeiată susținerea

recurentei potrivit căreia n-ar fi putut să solicite repunerea cauzei pe rol, deoarece

îi lipsea legitimarea procesuală.

Pentru argumentele expuse deja, recurenta

se putea și trebuia să se prevaleze de calitatea sa de moștenitoare a părții din

proces pentru a solicita, în condițiile art. 244 alin. (2) C. proc. civ., repunerea

dosarului pe rol.

Pretinzând că nu are nicio culpă în rămânerea

pricinii în nelucrare, pentru că instanța nu se pronunțase încă asupra calității

sale procesuale și nu dispusese introducerea în cauză, recurenta este din nou în

eroare asupra modalității în care se repercutează efectele judecății asupra succesorilor

părților din proces.

De asemenea, în mod nejustificat pretinde

recurenta că obligația verificării periodice a subzistenței ori încetării cauzei

de suspendare revenea instanței de judecată, cea care dispusese suspendarea în pofida

opunerii părților, așa încât acestea din urmă trebuie considerate exonerate de orice

culpă în rămânerea cauzei în nelucrare.

Separat de faptul că instanța a efectuat

asemenea verificări (conform adresei emise la 20 iulie 2010), recurenta ignoră faptul

ca părțile au nu numai drepturi procesuale, ci că lor le incumbă deopotrivă și obligații

pe plan procesual.

Astfel, potrivit art. 129 alin. (1) C.

proc. civ., „părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea

și finalizarea procesului” și, de aceea, nu pot transfera în sarcina instanței obligația

întreruperii cursului perimării.

Pentru toate aceste considerente, criticile

deduse judecății au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de pârâta S.T.F. împotriva deciziei nr. 254 A din 30 octombrie 2013 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

14 mai 2014.