ÎCCJ, decizie (scj.ro #114091)

Suspendarea cursului judecății pentru decesul uneia dintre părți. Efectele hotărârii de suspendare față de succesorii părții decedate. Neîndeplinirea obligațiilor procesuale prescrise de lege. Împlinirea termenului de perimare.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Perimarea

Index alfabetic :

perimare

- suspendare

- repunere pe rol

- având-cauză

C.proc.civ. din 1865, art. 105, art. 129, art. 244, art. 248 - 250

Sancțiunea perimării operează și în contra succesorului părții decedate în cursul procesului,

tocmai pentru

că preia drepturile și obligațiile procesuale ale autorului său, a cărui personalitate (chiar dacă ficțional-juridic) o continuă, astfel încât putea să îndeplinească toate actele de procedură aflate la dispoziția sa, pentru a solicita, în condițiile art. 244 alin. (2) C.pr.civ., repunerea dosarului pe rol.

Din poziția de succesor, partea nu poate invoca inopozabilitatea procedurii judiciare desfășurată în contradictoriu cu autorul său, după cum nu poate pretinde că n-ar fi avut legitimarea să atace încheierea de suspendare a judecății, pe motivul că instanța nu se pronunțase încă asupra calității sale procesuale și nu dispusese introducerea sa în cauză, întrucât nefiind terț față de judecată, ci un având-cauză al uneia dintre părți, este asimilată acesteia în privința modalității în care se repercutează efectele încheierii de suspendare a judecății pronunțate în condițiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C.pr.civ.

Secția I civilă, decizia nr.1375 din 14 mai 2014

Prin sentința civilă nr.210 din 27.02.2001, Tribunalul București, Secția a III-a civilă a admis cererea formulată de reclamantul C.E.I., împotriva pârâților Municipiul București prin Primarul General, V.V. și G.V. și, în consecință, a obligat pe pârâți să lase reclamantului în deplină proprietate și pașnică posesie, imobilul din București.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel pârâții.

La termenul din 20.05.2009, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în baza art.244 alin. (1) pct. 1 C.pr.civ., a dispus suspendarea judecării cererilor de apel până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr. xxx67/3/2008 aflat pe rolul Tribunalului București. Prin decizia civilă nr. 1295R din 19.06.2012 Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a soluționat irevocabil dosarul nr. xxx67/3/2008.

La data de 13.07.2013, S.T.F., în calitate de moștenitoare a apelantului V.V., a solicitat repunerea cauzei pe rol, arătând în susținerea acestei cereri, că este o revenire la o cerere de repunere pe rol formulată anterior, în cursul lunii iunie 2013, transmisă instanței pe fax, dar care nu a fost înregistrată, precizând că nu cunoaște motivele pentru care nu ar fi fost înregistrată cererea.

A mai arătat că, în calitate de moștenitoare a tatălui său (apelantul V.V.), a formulat mai multe cereri adresate instanței, din care rezultă că nu a lăsat dosarul în nelucrare din culpa sa.

Aceste susțineri au fost înlăturate de Curtea de Apel, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, care a pronunțat decizia nr. 254/A din 30.10.2013, prin care a constatat perimate apelurile declarate în cauză.

Pentru a decide astfel, instanța a reținut că, printr-o primă cerere formulată în data de 7.06.2012, apelanta S.T.F. a depus certificatul de moștenitor de pe urma autorului, apelantul V.V., și a solicitat eliberarea unui certificat de grefa, iar la data de 11.06.20102, a solicitat introducerea sa în cauză, ca moștenitoare a apelantului, în caz de repunere pe rol a dosarului. Ulterior, prin cererile formulate la 24.09.2012, 28.09.2012, 1.10.2012, 8.10.2012 a solicitat consultarea dosarului și eliberarea copiilor xerox de pe diferite file.

Abia în data de 13.07.2013 a solicitat repunerea cauzei pe rol, arătând, în cuprinsul acestei cereri, că este o revenire la o solicitare anterioară în acest sens, formulată în cursul lunii iunie 2013, transmisă prin fax și care nu ar fi fost înregistrată din motive care nu îi sunt imputabile.

S-a reținut că la termenul acordat de Curte pentru discutarea excepției perimării, apelanta a depus la dosar un înscris, fără nicio dată menționată pe el și despre care pretinde că l-ar fi transmis prin fax la 13.06.2013, arătând că dovedește această transmitere cu un alt înscris.

Instanța de apel a constatat că acest înscris nu confirmă susținerile apelantei, neputându-se verifica faptul că ar reprezenta transmiterea pretinsei cereri de repunere pe rol.

Astfel fiind, Curtea a reținut că toate cererile formulate de apelantă, indicate de aceasta, nu justifică repunerea pe rol a cauzei și nu constituie, în sine, acte de procedură făcute în vederea judecății, de natură a întrerupe termenul de perimare.

Constatând că în cauză a trecut mai mult de un an de la data încetării motivelor care au justificat suspendarea judecării pricinii, respectiv de la data soluționării irevocabile a dosarului nr. xxx67/3/2008 (19.06.2012), timp în care niciuna din părțile procesului nu a solicitat reluarea judecății, la data de 16.07.2013 Curtea a pus în discuția părților excepția perimării.

Față de elementele anterior menționate, și având în vedere dispozițiile art. 248-254 C.pr.civ., s-au constatat perimate apelurile.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta S.T.F., care a formulat critici sub următoarele aspecte:

Instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C.pr.civ. (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C.pr.civ.).

Astfel, decizia recurată poarta mențiunea, în dispozitiv, că a fost pronunțată în ședință publică, ceea ce corespunde realității, dar este legal inadmisibil, atât timp cât nu s-a dispus repunerea cauzei pe rol, așa cum rezultă din chiar conținutul deciziei. Greșit a reținut instanța de apel că ar fi repus cauza pe rol la 16.07.2013, față de conținutul clar al rezoluției anterioare a acesteia.

Întrucât, în realitate, nu s-a dispus repunerea cauzei pe rol, instanța nu putea pune în discuția părților, decât în camera de consiliu, repunerea pricinii pe rol.

Apelanta-pârâtă G.V. nu a fost citată la domiciliul său procesual ales - adică, la sediul cabinetului avocatului care o reprezenta în cauză - deși a adus la cunoștința instanței schimbarea adresei, ceea ce înseamnă că procedura de citare cu aceasta nu a fost legal îndeplinită pentru termenul când instanța a pus în discuție excepția perimării.

În felul acesta, au fost încălcate normele de procedură și nesocotite principiile care guvernează procesul civil.

Decizia a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C.pr.civ.).

Mai întâi, contrar cerințelor imperative ale art. 261 alin. (1) pct. 5 C.pr.civ., instanța nu a expus, nici măcar sintetic, motivele pentru care a înlăturat apărările apelantei, formulate în scris și susținute în ședința publică de la termenul la care s-a dezbătut excepția perimării - referitoare la faptul că recurenta, neavând calitatea de parte în faza procesuală anterioara, nu avea obligația și nici dreptul de a obține repunerea cauzei pe rol, nu putea promova recurs împotriva încheierii de suspendare, ceea ce denotă lipsa oricărei culpe a acesteia în lăsarea cauzei în nelucrare și deci, în suportarea efectelor juridice ale unei sancțiuni (perimarea) destinată părților din proces.

În decizie se reține o singură apreciere, în sensul că toate cererile formulate de apelantă nu constituie, în sine, acte de procedură făcute în vederea judecății, de natură a întrerupe termenul de perimare.

Instanța nu arată însă, cum a ajuns la aceasta concluzie, care au fost motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, așa cum impune art. 261 alin. (1) pct. 5 C.pr.civ., ceea ce face imposibilă și exercitarea controlului judiciar în cadrul recursului.

Cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 248 alin. (1), art. 249 și 250 alin. (1) și (3) C.pr.civ., instanța a considerat că toate cererile depuse la dosar de către apelantă, începând cu data de 7.06.2012, nu ar fi acte de procedură făcute în vederea judecății, de natură a întrerupe termenul perimării.

În speță, suspendarea judecării apelului a încetat la data de 19.06.2012, când s-a pronunțat decizia civilă nr. 1295/R din 19.06.2012, irevocabilă, a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă, nici apelanta și nici autorul acesteia nefiind părți în acea cauză.

De la această dată, în principiu, ar fi putut începe să curgă termenul de perimare.

Or, cursul perimării trebuie considerat suspendat, întrucât recurenta nu a avut calitate de parte în

cauză, ceea ce înseamnă că în mod obiectiv nu i se pot impune sancțiuni pentru inacțiuni aplicabile doar părților. Din practicaua deciziei recurate rezultă că abia în ședința publică de la 30.10.2013 s-a dispus introducerea în cauză a recurentei, în calitate de moștenitoare a tatălui său, defunctul V.V., astfel încât abia din acest moment putea începe să curgă împotriva sa cursul perimării.

Pe de altă parte, întrucât suspendarea judecării cauzei a fost pusă în discuție din oficiu de instanța de judecată și dispusă în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C.pr.civ., era obligația instanței să verifice periodic încetarea cauzei de suspendare și să dispună repunerea cauzei pe rol, ceea ce înlătură vina părții pentru rămânerea în nelucrare a cauzei.

Analizând criticile deduse judecății prin intermediul recursului, Înalta Curte a constatat caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

Susținerea recurentei, potrivit căreia decizia ar fi fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2) C.pr.civ., ceea ce ar fi de natură să atragă incidența motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 5 C.pr.civ., este lipsită de temei.

În cadrul acestei critici, recurenta pretinde că mențiunea pronunțării în ședință publică a hotărârii - deși corespunde realității - este legal inadmisibilă, cât timp, anterior, nu se dispusese repunerea cauzei pe rol (ceea ce ar fi avut drept consecință posibilitatea dezbaterii excepției perimării doar în camera de consiliu).

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, deși din punct de vedere formal, lipsește într-adevăr, o rezoluție a instanței, anterioară datei de 30.10.2013, vizând repunerea cauzei pe rol - prin cea din 16.07.2013 dispunându-se citarea părților în vederea discutării repunerii pe rol și a excepției perimării - o asemenea omisiune este lipsită de consecințele juridice pretinse de către recurentă.

Astfel, recurenta nu precizează în ce fel i-au fost prejudiciate drepturile procesuale și în ce modalitate ar fi fost afectate formele procedurii judiciare, având în vedere că la termenul acordat pentru discutarea repunerii pe rol au avut loc dezbateri contradictorii cu privire la incidentul perimării (așa cum părțile fuseseră avizate, conform mențiunii de pe citație).

Or, trecerea la faza dezbaterilor nu era posibilă fără ca pricina să fi fost repusă pe rol, măsură implicită a instanței, rezultată din modalitatea de desfășurare a ședinței.

Apelanta-pârâtă S.T. a fost prezentă, prin avocatul său, la termenul din 30.10.2013, în ședință publică, și a pus concluzii asupra excepției perimării, neputând pretinde, așa cum o face prin motivele de recurs, că, lipsind o mențiune expresă a instanței în sensul că a dispus repunerea cauzei pe rol, înseamnă că ședința nu se putea desfășura decât în camera de consiliu.

Pe de o parte, recurenta ignoră faptul că soluțiile instanței pot fi și implicite, atunci când nu lasă nicio îndoială asupra voinței judecătorului de a statua în legătură cu aspecte necesare dezlegării pricinii (chiar dacă dezlegarea asupra acestora nu se regăsește ca atare în dispozitivul hotărârii).

Pe de altă parte, este nesocotită regula desfășurării ședințelor de judecată - aplicabilă procesului, din perspectiva vechii reglementări, incidente speței - care este aceea a publicității (art. 121 alin. (1) C.pr.civ.).

O derogare de la această regulă, pentru a o imputa apoi instanței de judecată, este dedusă de recurentă, în mod eronat, din simpla absență a mențiunii referitoare la repunerea pricinii pe rol, ceea ce e contrazis de modalitatea concretă a desfășurării procedurii judiciare în speță.

Tot cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C.pr.civ., recurenta pretinde ca ar fi fost încălcate normele referitoare la corecta îndeplinire a procedurii de citare față de pârâta G.V., care nu ar fi fost citată la domiciliul său procesual ales.

La fel ca în situația anterioară, recurenta-pârâtă nu indică și nu demonstrează interesul invocării unui pretins viciu de procedură care a vizat o altă parte din proces.

Or, normele procedurale, a căror nesocotire o susține recurenta, sunt de ordin privat așa încât, pentru a se valorifica o nulitate determinată de încălcarea lor, este necesar ca partea vătămată, prejudiciată să invoce neregularitatea (la primul termen după săvârșirea acesteia sau în calea de atac), iar nu o altă parte din proces.

Este lipsită de fundament și critica de nelegalitate formulată în termenii art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

Mai întâi, în mod eronat pretinde recurenta că nesocotirea, în redactarea considerentelor deciziei, a prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C.pr.civ. ar fi subsumabilă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

În realitate, nemotivarea unei hotărâri cu respectarea exigențelor procedurale - lipsindu-i motivele sau pe baza unor motive contradictorii ori străine naturii pricinii - este sancționabilă în recurs, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ.

Reținându-se din dezvoltarea argumentelor părții, cu referire la dispozițiile art. 306 alin. (3) C.pr.civ., că este posibilă încadrarea criticilor în motivul de recurs menționat anterior, acesta va face obiectul analizei instanței, având însă caracter nefondat.

Astfel, recurenta pretinde, nejustificat, că decizia atacată nu conține motivele pe care se sprijină și nu indică, punctual, răspunsul la toate apărările pe care și le-a făcut în legătură cu excepția perimării.

Contrar susținerii recurentei, decizia din apel conține considerentele justificative ale soluției.

Într-o argumentare care interesa incidentul perimării - pe baza căruia s-a finalizat judecata în apel - instanța motivează de ce actele procedurale îndeplinite de către apelantă nu pot avea semnificația unor acte întrerupătoare a termenului de perimare.

S-a reținut corect, pe acest aspect, că, în condițiile în care rămăsese irevocabilă judecata în dosarul care a ocazionat suspendarea, la 19.06.2012 (conform deciziei nr. 1295/R a Curții de Apel București), apelanta-pârâtă nu a procedat, anterior acestui moment, la diligențe care să aibă drept consecință repunerea cauzei pe rol.

Aceasta, având în vedere că la data de 11.06.2012, apelanta a solicitat introducerea sa în cauză, ca moștenitoare a autorului V.V., dar pentru ipoteza în care dosarul va fi repus pe rol, iar, anterior, prin cereri formulate la 24.09.2012, 28.09.2012, 1.10.2012, 8.10.2012 a solicitat doar consultarea dosarului și eliberarea copiilor xerox de pe diferite file.

Or, asemenea cereri și solicitări nu puteau concretiza, cum corect s-a apreciat de către instanță, intenția părții de a relua judecata și de a întrerupe cursul perimării, în sensul art. 249 C.pr.civ., ci reprezintă mai degrabă, o atitudine de expectativă a părții, care își manifestă disponibilitatea de a fi introdusă în proces „în caz de repunere a cauzei pe rol".

În realitate, recurenta-pârâtă s-a manifestat procesual, solicitând reluarea judecății, abia prin cererea depusă la 13.07.2013, când a cerut repunerea dosarului pe rol, cu precizarea că o asemenea solicitare ar reprezenta o revenire la o cerere transmisă prin fax anterior, la 13.06.2013, fără să producă însă dovezi în acest sens (având în vedere absența elementelor care să confirme transmiterea cererii la numărul de fax al instanței).

Împrejurarea că în considerentele deciziei nu se regăsește răspunsul instanței, la toate apărările invocate de parte în concluziile scrise, pentru a obține respingerea excepției perimării nu este de natură să demonstreze nelegalitatea soluției, câtă vreme aceasta a făcut o corectă aplicare a normelor incidente raportat la elementele cauzei.

Astfel, susținerea recurentei potrivit căreia nu avea nici obligația și nici dreptul să solicite repunerea cauzei pe rol, pentru că nu avea calitatea de parte în proces, ci doar pe aceea de moștenitor al autorului său decedat în cursul procesului, ignoră modalitatea în care efectele unei judecăți se repercutează asupra succesorilor părților.

Recurenta nu era, cum pretinde, doar o moștenitoare care nu dobândise calitatea de parte întrucât nu fusese introdusă în proces și, de aceea, nu putea ataca în justiție încheierea de suspendare a judecății.

De fapt, din poziția acesteia de succesor - certificatul de moștenitor pe numele său fiind eliberat încă din 28.09.2011 - pârâta nu poate invoca inopozabilitatea procedurii judiciare desfășurate în contradictoriu cu autorul său (care beneficiase, în calitate de parte, de toate garanțiile procesuale), după cum nu poate pretinde că n-ar fi avut legitimarea să atace încheierea de suspendare. Tocmai pentru că a preluat drepturile și obligațiile procesuale ale autorului, a cărui personalitate (chiar dacă ficțional-juridic) o continuă, recurenta putea să îndeplinească toate actele de procedură aflate la dispoziția părții (menite, în speță, să influențeze desfășurarea favorabilă a judecății, prin întreruperea cursului perimării).

De aceea, recurenta nu poate pretinde că ar fi contrar legii să suporte consecințele unei sancțiuni (perimarea) care este destinată doar părților „împrocesuate", tocmai pentru că, nefiind terț față de judecată, ci un având-cauză al uneia dintre părți, este asimilată acesteia în privința modalității în care se repercutează efectele judecății.

De altfel, aceasta a înțeles că poate acționa în cadrul dosarului prevalându-se de calitatea sa de moștenitor, dovadă în acest sens fiind cererile pe care le-a formulat (vizând consultarea și eliberarea de copii de pe filele din dosar), numai că acestea, prin conținutul lor, n-au putut avea finalitatea întreruperii cursului perimării.

Așadar, împrejurarea că nu s-a răspuns și acestei apărări a pârâtei nu este aptă că demonstreze nelegalitatea soluției, bazându-se pe confuzia pe care o face recurenta între calitatea de terț (străin de procedura judiciară) și cea de având-cauză (în speță, succesor universal) căruia i se opune rezultatul judecății, tocmai pentru că este considerat ca are aceeași situație juridică (

habens causam

) cu a autorului.

Chiar și în situația în care pârâta nu ar fi intervenit deloc în cursul procesului, aceasta n-ar fi putut ignora rezultatul judecății întrucât, în pofida susținerilor sale, hotărârile judecătorești se opun și trebuie respectate, cu forța relativității efectelor și succesorilor părților.

Pentru ca succede în toate drepturile și obligațiile defunctului, succesorul universal (cum este pârâta),

dată fiind legătura juridică specială în care s-a aflat cu autorul parte în proces, va fi ținut de drepturile și obligațiile acestuia pe plan procesual.

Or, susținerile recurentei, potrivit cărora n-ar avea nicio culpă în lăsarea cauzei în nelucrare, vin să nesocotească această poziție (cu drepturile și obligațiile pe care le implică) transmisă părții pe cale succesorală.

Pretinzând, în cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., că instanța ar fi făcut o greșită aplicare în cauză a dispozițiilor art. 248 alin. (1), art. 249 și art. 250 alin. (1) și (3) C.pr.civ., recurenta a arătat că nici aceasta și nici autorul ei nu au fost părți în dosarul finalizat cu decizia nr. 1295R din 19.06.2012, care ocazionase suspendarea judecății.

O astfel de susținere a părții nu este aptă să demonstreze aplicarea eronată a normelor din materia perimării, întrucât ceea ce interesa în speță era calitatea de părți în dosarul al cărui curs s-a întrerupt, iar nu în cel care a determinat această măsură.

Recurenta, fiind, pentru motivele arătate anterior (în legătură cu calitatea de având-cauză), ținută să cunoască și să respecte măsurile dispuse de instanță, nu se poate prevala de necunoașterea încheierii suspendării judecății pronunțate în condițiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C.pr.civ.

Or, efectele acestei încheieri se impuneau recurentei și o obligau la urmărirea desfășurării judecății în celălalt dosar, iar nu calitatea de parte în acel proces.

În același sens este neîntemeiată susținerea recurentei potrivit căreia n-ar fi putut să solicite repunerea cauzei pe rol, deoarece îi lipsea legitimarea procesuală.

Pentru argumentele expuse deja, recurenta se putea și trebuia să se prevaleze de calitatea sa de moștenitoare a părții din proces pentru a solicita, în condițiile art. 244 alin. (2) C.pr.civ., repunerea dosarului pe rol.

Pretinzând că nu are nicio culpă în rămânerea pricinii în nelucrare, pentru că instanța nu se pronunțase încă asupra calității sale procesuale și nu dispusese introducerea în cauză, recurenta este din nou

în eroare asupra modalității în care se repercutează efectele judecății asupra succesorilor părților din proces.

De asemenea, în mod nejustificat pretinde recurenta că obligația verificării periodice a subzistenței ori încetării cauzei de suspendare revenea instanței de judecată - cea care dispusese suspendarea în pofida opunerii părților, așa încât acestea din urmă trebuie considerate exonerate de orice culpă în rămânerea cauzei în nelucrare.

Separat de faptul că instanța a efectuat asemenea verificări (conform adresei emise la 20.07.2010), recurenta ignoră faptul că părțile au nu numai drepturi procesuale, ci că lor le incumbă deopotrivă și obligații pe plan procesual.

Astfel, potrivit art. 129 alin. (1) C.pr.civ., „părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului" și, de aceea, nu pot transfera în sarcina instanței obligația întreruperii cursului perimării.

Pentru toate aceste considerente, criticile deduse judecății au fost găsite nefondate, recursul fiind respins în consecință.