ÎCCJ, decizie (scj.ro #81689)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #81689) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Suspendarea
judecății cauzei în temeiul art. 47 alin.(1) din Legea nr. 10/.
Împlinirea termenului de perimare prin rămânerea în nelucrare a pricinii
timp de un an de la data rămânerii definitive a deciziei emisă în
temeiul legii speciale.
Cuprins pe materii :
Drept procesual civil. Perimarea
Index alfabetic :
perimare
- notificare
Vechiul Cod de procedură civilă, art. 248
Legea nr. 10/2001, art. 47 alin. (1)
Suspendarea judecății
cauzei întemeiată pe dispozițiile art. 47 alin. (1) din Legea nr.
10/2001, în vederea soluționării pe cale administrativă a
notificării, își produce efectele până când decizia emisă
în aplicarea acestei legi a rămas irevocabilă, nefiind
contestată de partea îndreptățită la restituire. De la
acest moment, suspendarea încetează, iar termenul de perimare își
reia cursul său firesc,
părțile
implicate în judecarea procesului având obligația, în termenul de un an
prevăzut de art. 248 alin.(1) C.proc.civ., de a încunoștința
instanța despre rămânerea irevocabilă a deciziei prin
care a fost soluționată notificarea
.
Secția I civilă, decizia nr. 5632
din 4
decembrie 2013
Prin acțiunea înregistrată
la data de 10 octombrie 1994 pe rolul Judecătoriei Sector 1
București, reclamanții M.V. și M.D.
au solicitat în
temeiul
art. 480 C.civ., în contradictoriu cu Consiliul General al
Municipiului
București, restituirea imobilului situat în București, format din
teren în suprafață de 384 mp + garaj.
Prin sentința civilă nr.
21165 din 22.12.1998, pronunțată de
Judecătoria
Sector 1 București,
s-a respins
acțiunea,
ca fiind introdusă de persoane fără calitate procesuală
activă.
Prin decizia civilă nr. 2276/A
din 20.09.1999 pronunțată de Tribunalul București, Secția a
III-a civilă,
s-a admis
excepția necompetenței materiale; s-a admis apelul reclamanților
împotriva sentinței mai sus menționate, în contradictoriu cu
pârâții CGMB și RA L. (introdusă în cauză, la cererea
reclamanților, prin încheierea din 24.09.1996); s-a desființat
sentința și s-a reținut cauza pentru judecare de către
această instanță, fixându-se termen de judecată la
11.10.1999.
Prin decizia nr. 1400 din 29.11.1999
pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a
civilă,
s-a admis acțiunea
astfel cum a fost formulată, fiind obligați pârâții Consiliul
Local al Municipiului București și RA L. să lase în deplină
proprietate către reclamanți imobilul în litigiu; s-a dispus
judecarea
pe cale separată a cererii
reconvențională și de intervenție formulate
de
către pârâta RA L. București.
Prin decizia
nr. 394 din 30.06.2000, pronunțată de Curtea de Apel
București, Secția a IV-a civilă,
s-a respins apelul declarat de RA L. împotriva
hotărârii anterior menționate.
Prin decizia nr.1901 din 03.04.2001
pronunțată de Î.C.C.J.,
s-au
admis recursurile declarate de Municipiul București, prin primar general
și RA L. împotriva deciziei de
mai
sus, care a fost casată iar cauza trimisă spre rejudecare
aceleiași
instanțe.
Prin decizia civilă nr. 268 din
18.06.2002 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a
IV-a civilă,
s-au respins, ca
nefondate, apelurile declarate de Municipiul București, prin primar
general și RAAPPS (prin O.G. nr. 32/2002 s-a desființat
RA L., fiind introdusă în cauză în
locul acesteia RAAPPS prin
încheierea din 30.04.2002) împotriva
sentinței civile nr. 1400 din 29.11.1999 a Tribunalului București.
Împotriva acestei decizii au
declarat recurs Municipiul București, prin primar general, precum și
RAAPPS.
Recurentul-pârât Municipiul
București, prin primar,
a
arătat că imobilul în litigiu a intrat în proprietatea statului cu
titlu valabil, prin efectul legii, respectiv, în temeiul Decretelor nr. 11/1951
și nr. 218/1960, conforme normelor constituționale de la acea
dată.
Referitor la normele
internaționale în materie ratificate de România, în condițiile în
care nu se prevedea expres prioritatea acestora asupra legislației interne
și nici nu exista un mecanism de obligare a statelor semnatare la
respectarea clauzelor, titlul statului nu poate fi analizat din perspectiva
acestora.
În atare situație nu
există identitate între titularul dreptului real
pretins și
persoana ce are calitate procesuală activă în cauză, astfel
încât acțiunea în revendicare nu întrunește condițiile
prevăzute de art. 480 C.civ.
Recurenta RAAPPS
a formulat următoarele critici:
Instanța
de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești
(art.
304 pct. 4 C.proc.civ.), în
sensul că a ignorat că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea
statului prin Decretul nr. 712/1966, se află în domeniul privat al
acestuia și administrarea pârâtei
conform
legii, iar de la data contractului de vânzare-cumpărare ce a
stat
la baza admiterii acțiunii -18.04.1940 - au fost adoptate acte normative
ce nu pot fi anulate de autoritatea judecătorească.
Hotărârea instanței de
apel a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea
greșită a legii (art. 304 pct. 9 C.
proc.civ.),
în sensul că reclamanții nu au făcut dovada că au
acceptat
moștenirea, nu au făcut dovada cetățeniei române, imobilul
a intrat în proprietatea statului cu titlu valabil, face obiectul unui contract
de închiriere între regie și Ambasada X, având destinația de
reședință, iar potrivit art. 22 pct. 1-3 din Convenția de
la Viena din 15.04.1961 ratificată de România, „localurile misiunii sunt
inviolabile".
De asemenea, potrivit art. 16 al
Legii nr. 10/2001, în situația imobilelor ocupate de misiuni diplomatice,
oficii consulare, precum
și de
personalul de rang diplomatic, necesare activităților de interes
public,
foștilor proprietari li se acordă măsuri reparatorii prin
echivalent.
Înalta Curte a constatat perimat
recursul, în considerarea următoarelor argumente:
Recursurile declarate de Municipiul
București, prin primar și RAAPPS împotriva deciziei civile nr. 268
din 18 iunie 2002 a Curții de Apel București, Secția a IV-a
civilă au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație
și Justiție, Secția civilă și de proprietate
intelectuală la data de 29 octombrie 2002, judecata cauzei fiind
suspendată la data de 14 ianuarie 2004, în temeiul art. 47 alin. (1) din
Legea nr. 10/2001, dată de la care nici una din părți nu a mai efectuat
vreun act de procedură, lăsând în nelucrare pricina care, din oficiu,
a fost repusă pe rol în vederea verificării subzistenței
temeiurilor măsurii suspendării, la data de 23 octombrie 2013,
părțile fiind legal citate pentru termenul din 4 decembrie 2013.
Suspendarea
cauzei a fost determinată de cererea formulată de reclamanți în
temeiul dispozițiilor legale mai sus arătate, în vederea
soluționării notificării nr. 10913
din 07.11.2001, având ca obiect imobilul în litigiu.
Din
verificările efectuate, a rezultat că această notificare a fost
soluționată, de către RAAPPS prin
decizia din 24.02.2004, reclamanții intrând în posesia bunului
revendicat, conform
procesului-verbal de punere în posesie din 12
martie 2004.
Potrivit art. 248 alin. (1) C.proc.civ.,
incident în cauză, „orice cerere de chemare în judecată,
contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de
reformare sau de revocare se perima
de
drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din
vina
părții mai mult de un an".
Perimării i s-a atribuit o
natură juridică mixtă, în sensul că reprezintă atât o
sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut
de lege, cât și o prezumție de desistare, dedusă
din faptul nestăruinței vreme
îndelungată în judecată.
Reglementată ca o excepție
de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor
privind judecata, excepția de perimare este peremptorie, întrucât scopul
admiterii sale este stingerea procesului în faza în care acesta se află
și este absolută, întrucât este reglementată de norme
imperative, fiind prevăzută în interesul
părților dar și în interesul unei bune administrări
a actului de justiție.
Pentru a interveni însă
perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a
procesului se datorează culpei părții, ce nu
a acționat în acest scop, deși avea
posibilitatea sa o facă, existând în acest sens o prezumție
simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruință în
judecată în intervalul de timp reglementat de lege.
Suspendarea judecății
întemeiată pe dispozițiile art.47 din Legea nr. 10/2001, și-a
produs efecte până când decizia nr. 72 din 24.02.2004 emisă în
aplicarea acestei legi a rămas irevocabilă, nefiind contestată
de partea îndreptățită la restituire. De la acest moment,
suspendarea încetează, iar termenul de perimare își reia cursul
său firesc.
Părțile implicate în
judecarea procesului aveau obligația, în termenul de un an prevăzut
de art. 248 alin.(l) C.proc.civ., de a încunoștința instanța
despre rămânerea irevocabilă a deciziei prin
care a fost soluționată, pe cale administrativă, cererea
de restituire în
natură a imobilului.
În speță, însă, de la
data dispariției cauzei de suspendare, respectiv 14.02.2004 și
până la data repunerii pe rol din oficiu și anume 23.10.2013, nici
una din părți nu a întrerupt cursul suspendării, învederând
instanței faptul că motivele pentru care s-a dispus suspendarea nu
mai subzistă, astfel că recursul a fost lăsat, din culpa
părții, în nelucrare mai mult de un an de la încetarea cauzei de
suspendare.
Cum perimarea este o sancțiune
care operează de drept și stinge procesul început, nu au mai putut fi
analizate concluziile
recurentei care,
vizând situația de fapt, a solicitat respingerea cererii
introductive
de instanță ca rămasă fără obiect.
Față de cele ce preced, în
baza art. 248 alin.(1) C.proc.civ., Înalta Curte a constatat perimate
recursurile.