ÎCCJ, decizie (scj.ro #81689)

Suspendarea judecății cauzei în temeiul art. 47 alin.(1) din Legea nr. 10/. Împlinirea termenului de perimare prin rămânerea în nelucrare a pricinii timp de un an de la data rămânerii definitive a deciziei emisă în temeiul legii speciale. Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Perimarea Index alfabetic : perimare - notificare Vechiul Cod de procedură civilă, art. 248 Legea nr. 10/2001, art. 47 alin. (1) Suspendarea judecății cauzei întemeiată pe dispozițiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în vederea soluționării pe cale administrativă a notificării, își produce efectele până când decizia emisă în aplicarea acestei legi a rămas irevocabilă, nefiind contestată de partea îndreptățită la restituire.

De la acest moment, suspendarea încetează, iar termenul de perimare își reia cursul său firesc, părțile implicate în judecarea procesului având obligația, în termenul de un an prevăzut de art. 248 alin.(1) C.proc.civ., de a încunoștința instanța despre rămânerea irevocabilă a deciziei prin care a fost soluționată notificarea . Secția I civilă, decizia nr. 5632 din 4 decembrie 2013 Prin acțiunea înregistrată la data de 10 octombrie 1994 pe rolul Judecătoriei Sector 1 București, reclamanții M.V. și M.D. au solicitat în temeiul art. 480 C.civ., în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, restituirea imobilului situat în București, format din teren în suprafață de 384 mp + garaj.

Prin sentința civilă nr. 21165 din 22.12.1998, pronunțată de Judecătoria Sector 1 București, s-a respins acțiunea, ca fiind introdusă de persoane fără calitate procesuală activă. Prin decizia civilă nr. 2276/A din 20.09.1999 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a civilă, s-a admis excepția necompetenței materiale; s-a admis apelul reclamanților împotriva sentinței mai sus menționate, în contradictoriu cu pârâții CGMB și RA L. (introdusă în cauză, la cererea reclamanților, prin încheierea din 24.09.1996); s-a desființat sentința și s-a reținut cauza pentru judecare de către această instanță, fixându-se termen de judecată la 11.10.1999.

Prin decizia nr. 1400 din 29.11.1999 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a civilă, s-a admis acțiunea astfel cum a fost formulată, fiind obligați pârâții Consiliul Local al Municipiului București și RA L. să lase în deplină proprietate către reclamanți imobilul în litigiu; s-a dispus judecarea pe cale separată a cererii reconvențională și de intervenție formulate de către pârâta RA L. București. Prin decizia nr. 394 din 30.06.2000, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, s-a respins apelul declarat de RA L. împotriva hotărârii anterior menționate. Prin decizia nr.1901 din 03.04.2001 pronunțată de Î.C.C.J., s-au admis recursurile declarate de Municipiul București, prin primar general și RA L. împotriva deciziei de mai sus, care a fost casată iar cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin decizia civilă nr. 268 din 18.06.2002 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de Municipiul București, prin primar general și RAAPPS (prin O.G. nr. 32/2002 s-a desființat RA L., fiind introdusă în cauză în locul acesteia RAAPPS prin încheierea din 30.04.2002) împotriva sentinței civile nr. 1400 din 29.11.1999 a Tribunalului București. Împotriva acestei decizii au declarat recurs Municipiul București, prin primar general, precum și RAAPPS. Recurentul-pârât Municipiul București, prin primar, a arătat că imobilul în litigiu a intrat în proprietatea statului cu titlu valabil, prin efectul legii, respectiv, în temeiul Decretelor nr. 11/1951 și nr. 218/1960, conforme normelor constituționale de la acea dată.

Referitor la normele internaționale în materie ratificate de România, în condițiile în care nu se prevedea expres prioritatea acestora asupra legislației interne și nici nu exista un mecanism de obligare a statelor semnatare la respectarea clauzelor, titlul statului nu poate fi analizat din perspectiva acestora. În atare situație nu există identitate între titularul dreptului real pretins și persoana ce are calitate procesuală activă în cauză, astfel încât acțiunea în revendicare nu întrunește condițiile prevăzute de art. 480 C.civ.

Recurenta RAAPPS a formulat următoarele critici: Instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești (art. 304 pct. 4 C.proc.civ.), în sensul că a ignorat că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 712/1966, se află în domeniul privat al acestuia și administrarea pârâtei conform legii, iar de la data contractului de vânzare-cumpărare ce a stat la baza admiterii acțiunii -18.04.1940 - au fost adoptate acte normative ce nu pot fi anulate de autoritatea judecătorească.

Hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc.civ.), în sensul că reclamanții nu au făcut dovada că au acceptat moștenirea, nu au făcut dovada cetățeniei române, imobilul a intrat în proprietatea statului cu titlu valabil, face obiectul unui contract de închiriere între regie și Ambasada X, având destinația de reședință, iar potrivit art. 22 pct. 1-3 din Convenția de la Viena din 15.04.1961 ratificată de România, „localurile misiunii sunt inviolabile". De asemenea, potrivit art. 16 al Legii nr. 10/2001, în situația imobilelor ocupate de misiuni diplomatice, oficii consulare, precum și de personalul de rang diplomatic, necesare activităților de interes public, foștilor proprietari li se acordă măsuri reparatorii prin echivalent.

Înalta Curte a constatat perimat recursul, în considerarea următoarelor argumente: Recursurile declarate de Municipiul București, prin primar și RAAPPS împotriva deciziei civile nr. 268 din 18 iunie 2002 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală la data de 29 octombrie 2002, judecata cauzei fiind suspendată la data de 14 ianuarie 2004, în temeiul art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dată de la care nici una din părți nu a mai efectuat vreun act de procedură, lăsând în nelucrare pricina care, din oficiu, a fost repusă pe rol în vederea verificării subzistenței temeiurilor măsurii suspendării, la data de 23 octombrie 2013, părțile fiind legal citate pentru termenul din 4 decembrie 2013. Suspendarea cauzei a fost determinată de cererea formulată de reclamanți în temeiul dispozițiilor legale mai sus arătate, în vederea soluționării notificării nr. 10913 din 07.11.2001, având ca obiect imobilul în litigiu.

Din verificările efectuate, a rezultat că această notificare a fost soluționată, de către RAAPPS prin decizia din 24.02.2004, reclamanții intrând în posesia bunului revendicat, conform procesului-verbal de punere în posesie din 12 martie 2004. Potrivit art. 248 alin. (1) C.proc.civ., incident în cauză, „orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perima de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții mai mult de un an". Perimării i s-a atribuit o natură juridică mixtă, în sensul că reprezintă atât o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, cât și o prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței vreme îndelungată în judecată.

Reglementată ca o excepție de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind judecata, excepția de perimare este peremptorie, întrucât scopul admiterii sale este stingerea procesului în faza în care acesta se află și este absolută, întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul părților dar și în interesul unei bune administrări a actului de justiție. Pentru a interveni însă perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părții, ce nu a acționat în acest scop, deși avea posibilitatea sa o facă, existând în acest sens o prezumție simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruință în judecată în intervalul de timp reglementat de lege.

Suspendarea judecății întemeiată pe dispozițiile art.47 din Legea nr. 10/2001, și-a produs efecte până când decizia nr. 72 din 24.02.2004 emisă în aplicarea acestei legi a rămas irevocabilă, nefiind contestată de partea îndreptățită la restituire. De la acest moment, suspendarea încetează, iar termenul de perimare își reia cursul său firesc. Părțile implicate în judecarea procesului aveau obligația, în termenul de un an prevăzut de art. 248 alin.(l) C.proc.civ., de a încunoștința instanța despre rămânerea irevocabilă a deciziei prin care a fost soluționată, pe cale administrativă, cererea de restituire în natură a imobilului.

În speță, însă, de la data dispariției cauzei de suspendare, respectiv 14.02.2004 și până la data repunerii pe rol din oficiu și anume 23.10.2013, nici una din părți nu a întrerupt cursul suspendării, învederând instanței faptul că motivele pentru care s-a dispus suspendarea nu mai subzistă, astfel că recursul a fost lăsat, din culpa părții, în nelucrare mai mult de un an de la încetarea cauzei de suspendare. Cum perimarea este o sancțiune care operează de drept și stinge procesul început, nu au mai putut fi analizate concluziile recurentei care, vizând situația de fapt, a solicitat respingerea cererii introductive de instanță ca rămasă fără obiect. Față de cele ce preced, în baza art. 248 alin.(1) C.proc.civ., Înalta Curte a constatat perimate recursurile.