ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5632/2013

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 10

octombrie 1994 pe rolul Judecătoriei Sector 1 București sub nr. 12892/1994,

reclamanții M.V. și M.D. au solicitat, în temeiul art. 480 C. civ., în

contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, restituirea

imobilului situat în București, Bv. P. nr. X (fost str. A.C. nr. X), format din

teren în suprafață de 384 mp + garaj.

Prin Sentința civilă

nr. 21165 din 22 decembrie 1998, pronunțată de Judecătoria Sector 1 București

în Dosar nr. 12892/1994, s-a respins acțiunea, ca fiind introdusă de persoane

fără calitate procesuală activă.

Prin Decizia civilă

nr. 2276/A din 20 septembrie 1999 pronunțată de Tribunalul București, secția a

III-a civilă în Dosar nr. 1998/1999, s-a admis excepția necompetenței

materiale; s-a admis apelul reclamanților împotriva sentinței mai sus

menționate, în contradictoriu cu pârâții CGMB și RA L. (introdusă în cauză, la

cererea reclamanților, prin Încheierea din 24 septembrie 1996); s-a desființat

sentința și s-a reținut cauza pentru judecare de către această instanță,

fixându-se termen de judecată la 11 octombrie 1999.

Prin Decizia nr. 1400

din 29 noiembrie 1999 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă

în Dosar nr. 5207/1999 s-a admis acțiunea astfel cum a fost formulată, fiind

obligați pârâții Consiliul Local al Municipiului București și RA L. să lase în

deplină proprietate către reclamanți imobilul în litigiu; s-a dispus judecarea

pe cale separată a cererii reconvenționale și de intervenție formulate de către

pârâta RA L. București.

Prin Decizia nr. 394

din 30 iunie 2000 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă

în Dosar nr. 1092/2000 s-a respins apelul declarat de RA L. împotriva hotărârii

anterior menționate.

Prin Decizia nr. 1901

din 3 aprilie 2001 pronunțată de ICCJ în Dosar nr. 5525/2000 s-au admis recursurile

declarate de Municipiul București, prin primar general și RA L. împotriva

deciziei de mai sus, care a fost casată iar cauza trimisă spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Prin Decizia civilă

nr. 268 din 18 iunie 2002 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă în Dosar nr. 4137/2001 s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate

de Municipiul București, prin primar general și RAAPPS (prin O.G. nr. 32/2002

s-a desființat RA L., fiind introdusă în cauză în locul acesteia RAAPPS prin

Încheierea din 30 aprilie 2002) împotriva Sentinței civile nr. 1400/29

noiembrie 1999 a Tribunalului București.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs Municipiul București, prin primar general, precum și

Regia Autonomă „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat”.

Recurentul-pârât

Municipiul București, prin primar, a arătat că imobilul în litigiu a intrat în

proprietatea statului cu titlu valabil, prin efectul legii, respectiv, în

temeiul Decretelor nr. 11/1951 și nr. 218/1960, conforme normelor

constituționale de la acea dată.

Referitor la normele

internaționale în materie ratificate de România, în condițiile în care nu se

prevedea expres prioritatea acestora asupra legislației interne și nici nu

exista un mecanism de obligare a statelor semnatare la respectarea clauzelor,

titlul statului nu poate fi analizat din perspectiva acestora.

În atare situație nu

există identitate între titularul dreptului real pretins și persoana ce are

calitate procesuală activă în cauză, astfel încât acțiunea în revendicare nu

întrunește condițiile prevăzute de art. 480 C. civ.

Recurenta Regia

Autonomă „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat” a formulat

următoarele critici:

I. Instanța de apel a

depășit atribuțiile puterii judecătorești (art. 304 pct. 4 C. proc. civ.), în

sensul că a ignorat că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului

prin Decretul nr. 712/1966, se află în domeniul privat al acestuia și

administrarea pârâtei conform legii, iar de la data contractului de

vânzare-cumpărare ce a stat la baza admiterii acțiunii - 18 aprilie 1940 - au

fost adoptate acte normative ce nu pot fi anulate de autoritatea

judecătorească.

II. Hotărârea

instanței de apel a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a

legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), în sensul că reclamanții nu au făcut

dovada că au acceptat moștenirea, nu au făcut dovada cetățeniei române,

imobilul a intrat în proprietatea statului cu titlu valabil, face obiectul unui

contract de închiriere între regie și Ambasada Regatului Norvegiei la

București, având destinația de reședință, iar potrivit art. 22 pct. 1 - 3 din

Convenția de la Viena din 15 aprilie 1961 ratificată de România, „localurile

misiunii sunt inviolabile”.

De asemenea, potrivit

art. 16 al Legii nr. 10/2001, în situația imobilelor ocupate de misiuni

diplomatice, oficii consulare, precum și de personalul de rang diplomatic,

necesare activităților de interes public, foștilor proprietari li se acordă

măsuri reparatorii prin echivalent.

Înalta Curte constată

perimat recursul, în considerarea următoarelor argumente:

Recursurile declarate

de Municipiul București, prin primar, și Regia Autonomă Administrația

Patrimoniului Protocolului de Stat împotriva Deciziei civile nr. 268 din 18

iunie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă au fost

înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală la data de 29 octombrie 2002, judecata cauzei fiind

suspendată la data de 14 ianuarie 2004, în temeiul art. 47 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, dată de la care nici una din părți nu a mai efectuat vreun act de

procedură, lăsând în nelucrare pricina care, din oficiu, a fost repusă pe rol

în vederea verificării subzistenței temeiurilor măsurii suspendării, la data de

23 octombrie 2013, părțile fiind legal citate pentru termenul din 4 decembrie

2013.

Suspendarea cauzei a

fost determinată de cererea formulată de reclamanți în temeiul dispozițiilor

legale mai sus arătate, în vederea soluționării Notificării nr. 10913 din 7

noiembrie 2001, având ca obiect imobilul în litigiu.

Din verificările

efectuate, a rezultat că această notificare a fost soluționată, de către RAAPPS

prin Decizia nr. 72 din 24 februarie 2004, reclamanții intrând în posesia

bunului revendicat, conform procesului-verbal de punere în posesie din 12

martie 2004, atașat în copie la dosarul cauzei.

Potrivit art. 248

alin. (1) C. proc. civ., incident în cauză, „orice cerere de chemare în

judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de

reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor,

dacă a rămas în nelucrare din vina părții mai mult de un an”.

Perimării i s-a

atribuit o natură juridică mixtă, în sensul că reprezintă atât o sancțiune

procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, cât și o

prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței vreme îndelungată în

judecată.

Reglementată ca o

excepție de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind

judecata, excepția de perimare este peremptorie, întrucât scopul admiterii sale

este stingerea procesului în faza în care acesta se află și este absolută,

întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul

părților dar și în interesul unei bune administrări a actului de justiție.

Pentru a interveni

însă perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a

procesului se datorează culpei părții, ce nu a acționat în acest scop, deși

avea posibilitatea să o facă, existând în acest sens o prezumție simplă de

culpă, dedusă din lipsa de stăruință în judecată în intervalul de timp

reglementat de lege.

Suspendarea judecății

întemeiată pe dispozițiile art. 47 din Legea nr. 10/2001, și-a produs efecte

până când Decizia nr. 72 din 24 februarie 2004 emisă în aplicarea acestei legi

a rămas irevocabilă, nefiind contestată de partea îndreptățită la restituire.

De la acest moment, suspendarea încetează, iar termenul de perimare își reia

cursul său firesc.

Părțile implicate în

judecarea procesului aveau obligația, în termenul de un an prevăzut de art. 248

alin. (1) C. proc. civ., de a încunoștința instanța despre rămânerea

irevocabilă a deciziei prin care a fost soluționată, pe cale administrativă,

cererea de restituire în natură a imobilului.

În speță, însă, de la

data dispariției cauzei de suspendare, respectiv 14 februarie 2004 și până la

data repunerii pe rol din oficiu și anume 23 octombrie 2013, nici una din părți

nu a întrerupt cursul suspendării, învederând instanței faptul că motivele

pentru care s-a dispus suspendarea nu mai subzistă, astfel că recursul a fost

lăsat, din culpa părții, în nelucrare mai mult de un an de la încetarea cauzei

de suspendare.

Cum perimarea este o

sancțiune care operează de drept și stinge procesul început, nu mai pot fi

analizate concluziile recurentei care, vizând situația de fapt, a solicitat

respingerea cererii introductive de instanță ca rămasă fără obiect.

Față de cele ce

preced, în baza art. 248 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va constata

perimate recursurile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată perimate

recursurile declarate de pârâții Municipiul București, prin primar general, și

Regia Autonomă - Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, împotriva

Deciziei nr. 268 din 18 iunie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 decembrie 2013.

Procesat de GGC - LM