ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5185/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia nr. 3757 din 26 septembrie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 6803/2/2006*, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondate recursurile declarate de N.V. împotriva sentinței civile nr. 1317 din 16 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a sentinței nr. 4856 din 6 septembrie 2011, precum și a încheierii din 23 februarie 2010 pronunțate de aceeași instanță. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut următoarele: Recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 1317 din 16 martie 2010 este nefondat, soluția dată excepției de nelegalitate a Ordinului I.G.P.R.

din 25 iunie 1998 fiind corectă, întrucât cenzurarea fără limită în timp, pe cale incidentală a excepției de nelegalitate a actelor administrative cu caracter individual, emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, contravin dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Referitor la soluția dată excepției de tardivitate a capătului de cerere privind constatarea nulității Ordinului I.G.P.R. din 25 iunie 1998 s-a reținut, de asemenea, că soluția instanței de fond este corectă și, că dispozițiile legale aplicabile în materia contenciosului administrativ, în ceea ce privește termenele de sesizare a instanței, sunt cele prevăzute de art. 11 din Legea nr. 554/2004, iar nu cele prevăzute de Decretul nr. 167/1988.

Cu privire la recursul declarat împotriva sentinței nr. 4856 din 6 septembrie 2011 s-a reținut că este nefondat, întrucât evaluarea informațiilor consemnate în Ordinul din 25 iunie 1998 al I.G.P.R., presupune o analiză pe fond a cauzei, ceea ce nu mai este posibil, având în vedere soluția pronunțată în cauză, de respingere ca tardivă a cererii de anulare a Ordinului din 25 iunie 1998. Instanța de recurs a reținut că nici cel de-al treilea recurs nu este fondat, prima instanță adoptând o măsură corectă respingând cererea de amânare a judecății, întrucât litigiul se afla pe rolul instanței din anul 2006, orice încercare de tergiversare a dosarului fiind contrară principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil și conform jurisprudenței C.E.D.O.

în materie. Prin cererea formulată la 12 noiembrie 2012, petentul N.V. a solicitat lămurirea și completarea deciziei nr. 3757 din 26 septembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât „din cele consemnate rezultă că instanța nu a lămurit care sunt aceste dispoziții legale avute în vedere la comunicarea ordinului”. De asemenea, petentul susține că instanța a omis să se pronunțe asupra unei cereri conexe sau incidentale, respectiv cererea de recuzare înregistrată pe data de 14 septembrie 2012 și 17 septembrie 2012. Examinând cererea formulată în raport de actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 281 2 alin. (1) C. proc.

civ. Înalta Curte constată că prezenta cerere de lămurire și completare a deciziei nr. 3757 din 26 septembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, este inadmisibilă, pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează: Potrivit art. 281 2 alin. (1) C. proc. civ. „Dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în fond după casare cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare”.

Dispozițiile legale citate se referă, așadar, exclusiv la omisiunea instanței de a se pronunța asupra unui capăt de cerere, principal sau accesoriu, ori asupra unei cereri conexe sau incidentale. În speță, însă, petentul invocă aspecte legate de conținutul considerentelor deciziei în discuție, iar nu omisiunea instanței de a se pronunța asupra unor aspecte din cele expres prevăzute de dispozițiile legale citate. Pe de altă parte, prin încheierea din 13 septembrie 2012 instanța de judecată a anulat cererile de recuzare formulate de petent împotriva domnilor judecători I.R. și E.A. ca netimbrate, astfel că, acesta nu mai putea formula cerere de lămurire și completare a deciziei nr. 3757 din 26 septembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, după soluționarea cererii de recuzare.

De menționat este și faptul că susținerile petentului privind nesoluționarea cererilor de recuzare nu fac obiectul lămuririi și completării deciziei susmenționate, întrucât prin această decizie nu au fost soluționate cererile de recuzare ci, așa cum s-a arătat mai sus, acestea au fost soluționate prin încheierea de ședință din 13 septembrie 2012. Față de cele arătate, constându-se că cererea petentului nu privește aspecte prevăzute de dispozițiile art. 281 1 și art. 281 2 C. proc. civ., cererile de lămurire și completare a deciziei nr. 3757 din 26 septembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal vor fi respinse ca inadmisibile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererile de lămurire și completare a deciziei nr. 3757 din 26 septembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibile. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 decembrie 2012.