ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5185/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 3757 din 26 septembrie 2012 pronunțată

în Dosarul nr. 6803/2/2006*, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, a respins ca nefondate recursurile declarate de N.V. împotriva

sentinței civile nr. 1317 din 16 martie 2010 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a sentinței nr. 4856 din 6 septembrie

2011, precum și a încheierii din 23 februarie 2010 pronunțate de aceeași instanță.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța a reținut următoarele:

Recursul declarat împotriva

sentinței civile nr. 1317 din 16 martie 2010 este nefondat, soluția dată excepției

de nelegalitate a Ordinului I.G.P.R. din 25 iunie 1998 fiind corectă, întrucât cenzurarea

fără limită în timp, pe cale incidentală a excepției de nelegalitate a actelor administrative

cu caracter individual, emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004,

contravin dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Referitor la soluția dată

excepției de tardivitate a capătului de cerere privind constatarea nulității Ordinului

I.G.P.R. din 25 iunie 1998 s-a reținut, de asemenea, că soluția instanței de fond

este corectă și, că dispozițiile legale aplicabile în materia contenciosului administrativ,

în ceea ce privește termenele de sesizare a instanței, sunt cele prevăzute de

art. 11 din Legea nr. 554/2004, iar nu cele prevăzute de Decretul nr. 167/1988.

Cu privire la recursul

declarat împotriva sentinței nr. 4856 din 6 septembrie 2011 s-a reținut că este

nefondat, întrucât evaluarea informațiilor consemnate în Ordinul din 25 iunie 1998

al I.G.P.R., presupune o analiză pe fond a cauzei, ceea ce nu mai este posibil,

având în vedere soluția pronunțată în cauză, de respingere ca tardivă a cererii

de anulare a Ordinului din 25 iunie 1998.

Instanța de recurs a reținut

că nici cel de-al treilea recurs nu este fondat, prima instanță adoptând o măsură

corectă respingând cererea de amânare a judecății, întrucât litigiul se afla pe

rolul instanței din anul 2006, orice încercare de tergiversare a dosarului fiind

contrară principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil și conform jurisprudenței

C.E.D.O. în materie.

Prin cererea formulată

la 12 noiembrie 2012, petentul N.V. a solicitat lămurirea și completarea deciziei

nr. 3757 din 26 septembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât

„din cele consemnate rezultă că instanța nu a lămurit care sunt aceste dispoziții

legale avute în vedere la comunicarea ordinului”.

De asemenea, petentul

susține că instanța a omis să se pronunțe asupra unei cereri conexe sau incidentale,

respectiv cererea de recuzare înregistrată pe data de 14 septembrie 2012 și 17

septembrie 2012.

Examinând cererea formulată

în raport de actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente

pricinii, inclusiv cele ale art. 281

2

alin. (1) C. proc. civ. Înalta

Curte constată că prezenta cerere de lămurire și completare a deciziei nr. 3757

din 26 septembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, este inadmisibilă, pentru considerentele ce vor fi expuse

în cele ce urmează:

Potrivit art. 281

2

alin.

(1) C. proc. civ. „Dacă prin hotărârea dată instanța a omis

să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei

cereri conexe sau incidentale se poate cere completarea hotărârii în același termen

în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar

în cazul hotărârilor date în fond după casare cu reținere, în termen de 15 zile

de la pronunțare”.

Dispozițiile legale citate

se referă, așadar, exclusiv la omisiunea instanței de a se pronunța asupra unui

capăt de cerere, principal sau accesoriu, ori asupra unei cereri conexe sau incidentale.

În speță, însă, petentul

invocă aspecte legate de conținutul considerentelor deciziei în discuție, iar nu

omisiunea instanței de a se pronunța asupra unor aspecte din cele expres prevăzute

de dispozițiile legale citate.

Pe de altă parte, prin

încheierea din 13 septembrie 2012 instanța de judecată a anulat cererile de recuzare

formulate de petent împotriva domnilor judecători I.R. și E.A. ca netimbrate, astfel

că, acesta nu mai putea formula cerere de lămurire și completare a deciziei nr.

3757 din 26 septembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, după soluționarea

cererii de recuzare.

De menționat este și faptul

că susținerile petentului privind nesoluționarea cererilor de recuzare nu fac obiectul

lămuririi și completării deciziei susmenționate, întrucât prin această decizie nu

au fost soluționate cererile de recuzare ci, așa cum s-a arătat mai sus, acestea

au fost soluționate prin încheierea de ședință din 13 septembrie 2012.

Față de cele arătate,

constându-se că cererea petentului nu privește aspecte prevăzute de dispozițiile

art. 281

1

și art. 281

2

C. proc. civ., cererile de lămurire

și completare a deciziei nr. 3757 din 26 septembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal vor fi respinse ca inadmisibile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererile de lămurire

și completare a deciziei nr. 3757 din 26 septembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibile.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 decembrie 2012.