ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3757/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3757/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor de față:

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

I.Circumstanțele

cauzei.

I.1. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată sub nr. 6803/2/2006

din data de 06 iulie 2006, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, reclamantul N.V. a chemat în judecată pârâtul Inspectoratul

General al Poliției Române solicitând obligarea acestuia la: - evaluarea informațiilor

consemnate în ordinul Inspectoratului General al Poliției Române din 25 iunie 1998,

a pericolului pentru siguranța națională, precum și precizarea clasei și nivelului

de secretizare, la data emiterii actului în raport cu prev. art. 16, 21 și 24 din

Constituția României din 1991; - evaluarea informațiilor consemnate în ordinul Inspectoratului

General al Poliției din 25 iunie 1998, a pericolului pentru siguranța națională,

precum și precizarea clasei și nivelului de secretizare, după apariția Legii

nr. 182/2002 și a H.G.R. nr. 585/2002; - verificarea respectării prev. art. 7,

alin. (5), art. 13, din H.C.M. nr. 19/1972, etc, la emiterea ordinului Inspectoratului

General al Poliției Române din 25 iunie 1998; -comunicarea numărului și datei certificatului

de securitate sau autorizației de acces, valabil pentru nivelul, de secretizare

„Secret", a funcționarului care a analizat legalitatea clasificării Ordinului

nr. 01107 din 25 iunie 1998, precum și a respectării legii informațiilor clasificate;

- plata unor despăgubiri, în valoare de 500 RON, pe zi de întârziere, pentru refuzul

de a soluționa cererea, începând cu data de 07 iunie 2006 și până la soluționare.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat

că s-a adresat pârâtului cu o cerere înregistrată sub nr. A/983/2006 prin care a

solicitat soluționarea celor de mai sus, însă prin adresa din 07 mai 2006 pârâtul

a refuzat soluționarea cererii sale, arătând că i-a comunicat o copie a Ordinului

nr. 01197 din 25 iunie 1998, în fața instanței.

Clasificarea, ca secret de stat a actului

administrativ individual - Ordinul nr. 01107 din 25 iunie 1998 constituie un abuz

și o discriminare, iar prin necomunicarea acestuia i-au fost încălcate dreptul la

apărare, accesul liber la justiție, egalitatea în drepturi garantate de Constituția

României.

Prin întâmpinarea formulată la data de

05 septembrie 2006, Inspectoratul General al Poliției Române a invocat excepția

de litispendență, învederând că pe rolul aceleiași instanțe se mai află două dosare

cu același obiect, respectiv Dosarul nr. 33676/2/2005 și Dosarul nr. 7409/2/2006

prin care se solicită declasificarea ordinului din 25 iunie 1998.

La data de 09 octombrie 2006, reclamantul

a solicitat că înțelege să cheme în judecată și Direcția Generală de Informații

și Protecție Internă, justificat de faptul că la data de 20 aprilie 2006 a înregistrat

cererea nr. 1182810/2006 la această instituție, cerere prin care a solicitat verificarea

unor aspecte cu privire la clasificarea ordinului Inspectoratului General al Poliției

din 25 iunie 1998.

Prin întâmpinarea formulată la data de

22 ianuarie 2007, pârâta Direcția Generală de Informații și Protecție Internă a

invocat excepția lipsei capacității procesuale pasive cu privire la declasificarea,

comunicarea și anularea ordinului menționat.

La data de 28 mai 2007, reclamantul a invocat

excepția de neconstituționalitate a disp. art. 85 alin. (3) ultima teză din Legea

nr. 80/1995 față de disp. constituționale prev. de art. 16, 21, 24 pct. 1 din Constituție,

cererea de sesizare a Curții Constituționale fiind admisă prin încheierea pronunțată

la data de 10 septembrie 2007.

Curtea Constituțională prin Decizia

nr. 247 din 06 martie 2008 s-a pronunțat în sensul respingerii ca inadmisibilă a

excepției de neconstituționalitate a disp. art. 85 alin. (3) Teza finală din Legea

nr. 80/1995.

La datele de 13 iunie 2008 și respectiv

11 noiembrie 2008, reclamantul a precizat acțiunea în sensul că solicită constatarea

nulității absolute a ordinului Inspectoratului General al Poliției Române din

25 iunie 1998 prin care a fost sancționat disciplinar cu trecerea în rezervă.

La termenul din data de 11 noiembrie 2008

reprezentantul Direcției Generale de Informații și Protecție Internă a învederat

instanței că ordinul pe care-l atacă reclamantul a fost declasificat de către instituția

emitentă, încă din luna noiembrie 2006, așa cum rezultă din adresele depuse la dosarul

cauzei, precizând că acest lucru a fost adus la cunoștința reclamantului.

Reclamantul a precizat în ședința publică

din data de 11 noiembrie 2008 că ordinul atacat din 25 iunie 1998 emis de Inspectoratul

General al Poliției Române i-a fost comunicat la data de 05 ianuarie 2007.

La data de 09 decembrie 2008, reclamantul

a invocat excepția de nelegalitate, ilegalitatea clasificării precum și ilegalitatea

ordinului Inspectoratului General al Poliției Române din 25 iunie 1998 de aplicare

a sancțiunii disciplinare.

Totodată, a invocat excepția inexistenței

actului administrativ individual, clasificat eronat „Secret" - ordinul Inspectoratului

General al Poliției din 25 iunie 1998 și ilegalitatea ordinului din 29 mai 1998

de trimitere în fața Consiliului de judecată.

Prin încheierea pronunțată la data de 09

decembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ

și fiscal, a respins excepția inexistenței actului administrativ individual clasificat

eronat ca „Secret”, ordinul Inspectoratului General al Poliției Române din 25

iunie 1998, având în vedere că actul administrativ i-a fost comunicat reclamantului

la data de 05 ianuarie 2007, conform recunoașterii acestuia consemnată în încheierea

din data de 11 noiembrie 2008.

Prin încheierea din data de 23 februarie

2010, Curtea de Apel a respins cererea de amânare formulată de N.V., a rămas în

pronunțare pe excepțiile inadmisibilității excepției de nelegalitate și tardivității

acțiunii și a amânat pronunțarea hotărârii pentru a da posibilitatea părții să depună

la dosarul cauzei concluzii scrise.

I.2.Sentința nr. 1317 din 16 martie 2010

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința nr. 1317 din 16 martie 2010

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal,

a respins excepția inexistenței actului administrativ - ordinul Inspectoratului

General al Poliției Române din 25 iunie 1998.

A respins excepția de nelegalitate a ordinului

Inspectoratului General al Poliției Române din 25 iunie 1998.

A admis excepția tardivității cu privire

la acțiunea privind pe reclamantul N.V., în contradictoriu cu pârâții Inspectoratului

General al Poliției Române și Direcția Generală de Informații și Protecție Internă,

din cadrul Ministerului Administrației și Internelor și a respins ca tardiv formulate

cererile privind constatarea nulității absolute a ordinului Inspectoratului General

al Poliției Române din 25 iunie 1998 și de acordare a despăgubirilor.

Pentru a hotărî astfel prima instanță a

reținut următoarele considerente:

a ordinului Inspectoratului General al Poliției Române din 25 iunie 1998 a reținut

că actul administrativ a cărui nelegalitate se invocă este ordinul Inspectoratului

General al Poliției din 25 iunie 1998, acesta constituind totodată și obiectul acțiunii

principale așa cum a fost precizat la datele de 13 iunie 2008 și 11 noiembrie 2008,

astfel că excepția este inadmisibilă.

Totodată, Curtea a stabilit că excepția

de nelegalitate este inadmisibilă și din punct de vedere a faptului că vizează un

act administrativ individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004

iar Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat în mod constant

că cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepției de nelegalitate,

a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării

în vigoare a Legii nr. 554/2004, contravine dreptului la un proces echitabil consacrat

de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și principiului securității

juridice consacrat de art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

acțiunii precizate privind nulitatea absolută a ordinului Inspectoratului General

al Poliției din 25 iunie 1998 și acordarea daunelor de 500 RON/zi începând cu data

de 06 iulie 2006, a cărei soluționare face de prisos examinarea celorlalte excepții

de nelegalitate, precum și fondul cauzei, Curtea a reținut următoarele:

Reclamantul a precizat că i-a fost comunicat

actul atacat la data de 05 ianuarie 2007, conform consemnărilor din încheierea de

ședință din data de 11 noiembrie 2008.

Această împrejurare rezultă și din adresa

din 21 decembrie 2006 emisă de Ministerul Administrației și Internelor, adresă cu

care i-a fost înaintat ordinul Inspectoratului General al Poliției Române din 25

iunie 1998 declasificat la nivel „nesecret”, conform notei raport nr. AA/2006 a

Inspectoratului General al Poliției Române.

Totodată conform referatelor întocmite

de grefier și a extraselor din ECRIS cu privire la stadiul soluționării unor dosare

aflate pe rolul Curtea de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ

și fiscal, dosare având același obiect rezultă că prin sentința nr. 3186 din 19

noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ

și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. 33676/2/2005, a fost admisă excepția tardivității

capetelor de cerere privind constatarea nulității absolute a ordinului Inspectoratului

General al Poliției Române din 25 iunie 1998 și privind daunele; respingând, în

consecință, aceste cereri.

S-a reținut în motivarea sentinței menționate

că prin cererea de probe depusă în Dosarul nr. 33676/2/2005, reclamantul a anexat

o copie a ordinului Inspectoratului General al Poliției Române din 25 iunie 1998,

cu mențiunea că a fost primită sub semnătură privată de către aceasta la data de

22 martie 2004.

Prin urmare în mod cert, reclamantului

i-a fost comunicat ordinul la data de 23 martie 2004 și 05 ianuarie 2007, iar aceste

comunicări au fost efectuate cu respectarea dispozițiilor legale.

Curtea a constatat că în conformitate cu

prevederile art. 5 alin. final din Legea nr. 29/1990 modificată și completată (în

vigoare la data primei comunicări) „în toate cazurile introducerea cererii la instanță

nu se va putea face mai târziu de un an de la data comunicării actului administrativ

a cărui anulare se cere”.

Această prevedere a fost reluată și în

disp. art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007.

Or, reclamantul a formulat prezenta acțiune

precizată la data de 13 iunie 2008, cu depășirea termenului de un an de la data

comunicării - 23 martie 2004 (conform sentinței 3186 din 19 noiembrie 2008 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal,

în Dosarul nr. 33676/2/2005) și chiar în raport de data de 05 ianuarie 2007, conform

recunoașterii sale.

Pe cale de consecință, Curtea a admis excepția

absolută a tardivității capetelor de cerere privind constatarea nelegalității absolute

a ordinului Inspectoratului General al Poliției din 25 iunie 1998 și privind daunele

aferente și a respins aceste capete de cerere ca fiind tardiv formulate.

Critica reclamantului în sensul că motivarea

ordinului Inspectoratului General al Poliției din 25 iunie 1998 nu respecta cerințele

legii sau lipsește în totalitate, nu poate fi analizată, acest aspect ținând de

fondul cauzei.

I.3.Sentința nr. 4856 din 6 septembrie

2011 a Curții de Apel București.

Ulterior pronunțării sentinței nr. 1317

din 16 martie 2010 de către Curtea de Apel București, secția contencios administrativ

și fiscal, la data de 10 mai 2010, în Dosarul nr. 6803/2/2008, reclamantul N.V.

a formulat, în temeiul dispozițiilor art. 281

2

C. proc. civ., cerere

de completare a sentinței civile nr. 1317 din 16 martie 2010, întrucât instanța

s-a pronunțat doar asupra cererii de completare a actului și asupra capătului 5

din cererea principală privind plata unor despăgubiri, omițând a se pronunța cu

privire la capetele 1-4 din cererea principală, precum și asupra altor cereri precum:

Obligarea pârâților Ministerul Afacerilor

Interne - Direcția Generală de Informații și Protecție Internă și a Inspectoratului

General al Poliției Române la: evaluarea informațiilor consemnate în ordinul Inspectoratului

General al Poliției Române din 25 iunie 1998, a pericolului pentru siguranța națională

precum și precizarea clasei și nivelului de secretizare, la data emiterii actului

în raport cu prevederile art. 16, 21, 24, 31 din Constituția României; evaluarea

informațiilor consemnate în ordinul Inspectoratului General al Poliției Române din

25 iunie 1998, a pericolului pentru siguranța națională, precum și precizarea clasei

și nivelului de secretizare după apariția Legii nr. 182/2002 și a H.G. nr. 585/2002;

verificarea respectării prevederilor art. 7 alin. (5), art. 13 H.C.M. 19/1972 la

emiterea ordinului din 25 iunie 1998; comunicarea numărului clasei și datei certificatului

de securitate sau autorizației de acces, valabil pentru nivelul de secretizare „Secret”

a funcționarului care a analizat legalitatea clasificării ordinului din 25

iunie 1998, precum și a respectării legii informațiilor clasificate.

De asemenea, reclamantul a susținut că

instanța a omis să se pronunțe cu privire la alte cereri din dosar, și anume:

1.cererea din data de 16 iunie 1009 privind

excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 și art. 11 pct. 1 și 2 din

Legea nr. 554/2004, față de prevederile art. 21, art. 24 și art. 31 Constituție;

2.cererea din data de 15 iunie 2009 privind

inexistența H.G. nr. 282/1993 față de prevederile art. 108 pct. 4 Constituția României;

3.cererea din data de 10 februarie 2009

privind excepția de nelegalitate a ordinului din 29 mai 1998;

4.cererea din data de 10 martie 2009 privind

înscrierea în fals privind ordinul din 25 iunie 1998 prin care a fost sancționat

cu trecerea în rezervă.

Prin sentința nr. 4856 din 6 septembrie

2011, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, a

respins cererea formulată de N.V. de completare a dispozitivului sentinței civile

nr. 1317 din 16 martie 2010, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel prima instanță a

reținut că în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 281

2

C. proc. civ.,

având în vedere că în raport cu soluția pronunțată, de respingere ca tardivă a acțiunii

precizată la data de 13 iunie 2008, pentru depășirea termenului de un an de la data

comunicării ordinului contestat (23 martie 2004), celelalte cereri ale reclamantului

nu au mai fost analizate întrucât presupuneau cercetarea fondului cauzei.

Astfel, evaluarea informațiilor consemnate

în ordinul din 25 iunie 1998 al Inspectoratului General al Poliției Române din punct

de vedere al pericolului pentru siguranța națională, precizarea clasei și a nivelului

de secretizare, verificarea respectării dispozițiilor art. 7 alin. (5), art. 13

din H.C.M. nr. 19/1972 la emiterea acestui act administrativ; comunicarea numărului

și datei certificatului de securitate valabil pentru nivelul secretizare „Secret”,

a funcționarului care a analizat legalitatea clasificării ordinului, presupun o

analiză pe fond a cauzei ceea ce nu mai este posibil având în vedere soluția pronunțată

în cauză de respingere ca tardivă a cererii de anulare a ordinului din 25 iunie

1998.

De asemenea, nu mai era posibilă nici examinarea

excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004

privind inexistența H.G. nr. 282/1993 față de prevederile art. 108 pct. 4 din Constituția

României sau a excepției de nelegalitate a ordinului  din 29 mai 1998 și a cererii

de înscriere în fals.

I.4.Recursurile declarate în cauză.

Împotriva sentinței nr. 1317 din 16

martie 2010, a încheierii din data de 23 februarie 2010 și a sentinței nr. 4856

din 6 septembrie 2011 a declarat recurs reclamantul N.V.

Cu privire la recursul declarat împotriva

sentinței civile nr. 1317 din data de 16 martie 2010 recurentul a susținut că această

hotărâre este netemeinică și nelegală, întrucât instanța a omis să se pronunțe cu

privire la capetele 1-4 din cererea principală privind obligarea pârâților Ministerului

Administrației și Internelor - Direcția Generală de Informații și Protecție Internă

și a Inspectoratului General al Poliției Române, cu privire la:

ordinul Inspectoratului General al Poliției Române din 25 iunie 1998, a pericolului

pentru siguranța națională, precum și precizarea clasei și nivelului de secretizare,

la data emiterii actului în raport cu prevederile art. 16, 21, 24 și 31, din Constituția

României din 1991;

ordinul Inspectoratului General al Poliției din 25 iunie 1998, a pericolului pentru

siguranța națională, precum și precizarea clasei și nivelului de secretizare, după

apariția Legii nr. 182/2002 și a H.G.R. nr. 585/2002;

alin. (5), art. 13, din H.C.M. nr. 19/1972. etc. la emiterea ordinului Inspectoratului

General al Poliției Române din 25 iunie 1998;

de securitate sau autorizației de acces, valabil pentru nivelul de secretizare „Secret”,

a funcționarului care a analizat legalitatea clasificării ordinului din 25

iunie 1998, precum și a respectării legii informațiilor clasificate.

excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 și art. 11, pct. 1 și 2,

din Legea nr. 554/2004, față de prevederile art. 21, art. 24 și art. 31, din Constituție;

inexistența H.G. nr. 282/1993 față de prevederile art. 108, pct. 4, din Constituția

României;

privind excepția de nelegalitate a ordinului din 29 mai 1998;

privind înscrierea în fals, privind ordinul din 25 iunie 1998 prin care a fost sancționat

cu trecerea în rezervă.

O altă critică a hotărârii formulată de

recurent viza împrejurarea că, instanța de fond a invocat, din oficiu la termenul

de judecată din data de 16 martie 2010 excepția tardivității capetelor de cerere

privind constatarea nulității absolute a ordinului și privind daunele solicitate,

cu toate că pentru acest termen nu a fost îndeplinită procedura de citare cu această

parte.

Un alt motiv de nelegalitate, în opinia

recurentului este și acela că prima instanță, în lipsa părților și fără a fi discutate

în contradictoriu excepția inexistenței actului administrativ - ordinul Inspectoratului

General al Poliției Române din 25 iunie 1998 și excepția de nelegalitate a ordinului

Inspectoratului General al Poliției Române din 25 iunie 1998, a respins excepția

de nelegalitate a ordinului Inspectoratului General al Poliției Române din 25

iunie 1998 ca inadmisibilă, depășindu-și astfel atribuțiile puterii judecătorești.

De asemenea recurentul a formulat critici

și în ceea ce privește respingerea cererii de amânare a judecării cauzei pe care

a formulat-o pentru termenul de judecată din data de 23 februarie 2010, susținând

că dovada pentru a cărei lipsă instanța a respins cererea a intrat în posesia sa,

la data de 23 februarie 2010, (adeverința din 23 februarie 1010) cu ocazia participării

la convocare.

Recursul declarat împotriva sentinței

nr. 4856 din data de 06 septembrie 2011.

Recurentul a criticat și hotărârea instanței

prin care a respins cererea de completare a dispozițiilor sentinței nr. 1317 din

data de 16 martie 2010, pe motiv că instanța a refuzat a se pronunța asupra unor

capete de cerere, cu care a fost învestită și care nu făceau obiectul tardivității

cu privire la capătul de cerere prin care a solicitat constatarea nulității absolute

a ordinului Inspectoratului General al Poliției Române din 25 iunie 1998.

Cu privire la excepția tardivității, recurentul

a invocat prevederile dispozițiilor art. 2 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora

„Nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie

pe cale de excepție” și a susținut că instanța avea obligația să verifice dacă cele

reclamate atrag nulitatea actului juridic criticat și urmare a celor constatate

să aplice această dispoziție imperativă a legi.

Cu privire la sentința nr. 4856 din 06

septembrie 2011 recurentul a mai susținut că, deși prin cererea de chemare în judecată

a formulat mai multe capete de cerere, instanța nu s-a pronunțat asupra ultimelor

capete de cerere, încălcând astfel dispozițiile art. 26 pct. 5 C. proc. civ., în

sensul că aceasta nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au stat la baza

formării convingerii instanței, cât și dispozițiile art. 268 alin. (4) C. proc.

civ.

II.Considerentele Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Înalta Curte, analizând actele și lucrările

dosarului în raport cu criticile formulate și dispozițiile legale aplicabile, constată

că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi în continuare arătate.

Prin acțiunea înregistrată sub nr. 6803/2/2006

la data de 06 iulie 2006, reclamantul N.V. a chemat în judecată pârâtul Inspectoratului

General al Poliției Române solicitând obligarea acestuia la: - evaluarea informațiilor

consemnate în ordinul Inspectoratului General al Poliției Române din 25 iunie 1998,

a pericolului pentru siguranța națională, precum și precizarea clasei și nivelului

de secretizare, la data emiterii actului în raport cu prev. art. 16, 21 și 24 din

Constituția României din 1991; -evaluarea informațiilor consemnate în ordinul Inspectoratului

General al Poliției Române din 25 iunie 1998, a pericolului pentru siguranța națională,

precum și precizarea clasei și nivelului de secretizare, după apariția Legii

nr. 182/2002 și a H.G.R. nr. 585/2002; - verificarea respectării prev. art. 7

alin. (5), art. 13 din H.C.M. nr. 19/1972, etc, la emiterea ordinului Inspectoratului

General al Poliției din 25 iunie 1998; -comunicarea numărului și data certificatului

de securitate sau autorizației de acces, valabil pentru nivelul, de secretizare

„Secret”, a funcționarului care a analizat legalitatea clasificării ordinului

din 25 iunie 1998, precum și a respectării legii informațiilor clasificate; - plata

unor despăgubiri, în valoare de 500 RON, pe zi de întârziere, pentru refuzul de

a soluționa cererea, începând cu data de 07 iunie 2006 și până la soluționare.

La data de 09 octombrie 2006 reclamantul

a solicitat că înțelege să cheme în judecată și Direcția Generală de Informații

și Protecție Internă, justificat de faptul că la data de 20 aprilie 2006 a înregistrat

cererea nr. 1182810/2006 la această instituție, cerere prin care a solicitat verificarea

unor aspecte cu privire la clasificarea ordinului Inspectoratului General al Poliției

Române din 25 iunie 1998.

La data de 28 mai 2007, reclamantul a invocat

excepția de neconstituționalitate a disp. art. 85 alin. (3) ultima teză din Legea

nr. 80/1995 față de disp. constituționale prev. de art. 16, 21, 24 pct. 1 din Constituție,

cererea de sesizare a Curții Constituționale fiind admisă prin încheierea pronunțată

la data de 10 septembrie 2007.

Curtea Constituțională prin Decizia

nr. 247 din 06 martie 2008, s-a pronunțat în sensul respingerii ca inadmisibilă

a excepției de neconstituționalitate a disp. art. 85 alin. (3) Teza finală din Legea

nr. 80/1995.

La datele de 13 iunie 2008 și respectiv

11 noiembrie 2008 reclamantul a precizat acțiunea în sensul că solicită constatarea

nulității absolute a ordinului Inspectoratului General al Poliției din 25 iunie

1998 prin care a fost sancționat disciplinar cu trecerea în rezervă.

La termenul din data de 11 noiembrie 2008

reprezentantul Direcției Generale de Informații și Protecție Internă a învederat

instanței că ordinul pe care-l atacă reclamantul a fost declasificat de către instituția

emitentă, încă din luna noiembrie 2006, așa cum rezultă din adresele depuse la dosarul

cauzei, precizând că acest lucru a fost adus la cunoștința reclamantului.

Reclamantul a precizat în ședința publică

din data de 11 noiembrie 2008 că ordinul atacat din 25 iunie 1998 emis de Inspectoratului

General al Poliției Române i-a fost comunicat la data de 05 ianuarie 2007.

La data de 09 decembrie 2008, reclamantul

a invocat excepția de nelegalitate, ilegalitatea clasificării precum și ilegalitatea

ordinului Inspectoratului General al Poliției Române din 25 iunie 1998 de aplicare

a sancțiunii disciplinare.

Totodată, a invocat excepția inexistenței

actului administrativ individual, clasificat eronat „Secret” - ordinul Inspectoratului

General al Poliției Române din 25 iunie 1998.

Prin încheierea pronunțată la data de 09

decembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ

și fiscal, a respins excepția inexistenței actului administrativ individual clasificat

eronat ca „Secret”, ordinul Inspectoratului General al Poliției Române din 25

iunie 1998, având în vedere că actul administrativ i-a fost comunicat reclamantului

la data de 05 ianuarie 2007, conform recunoașterii acestuia consemnată în încheierea

din data de 11 noiembrie 2008.

La termenul din data de 23 februarie 2010,

instanța, din oficiu, a invocat excepția tardivității cu privire la capătul de cerere

privind constatarea nulității ordinului atacat și daunele solicitate.

Il.1.În motivele de recurs formulate împotriva

sentinței nr. 1317 din 16 martie 2010,

recurentul

critică modul de soluționare a excepției de nelegalitate a ordinului Inspectoratului

General al Poliției Române din 25 iunie 1998, considerând că instanța nu a pus în

discuția părților excepția inadmisibilității și că prin soluția pronunțată a depășit

atribuțiile puterii judecătorești și a trecut în sfera legislativului, prin refuzul

de a aplica legea.

Critica este neîntemeiată.

Pe de o parte pentru termenul de judecată

din data de 23 februarie 2010, când pricina a rămas în pronunțare pe cele două excepții,

procedura de citare era îndeplinită, părțile având termen în cunoștință potrivit

dispozițiilor încheierii de ședință din 26 ianuarie 2010.

Cu privire la acest aspect, Înalta

Curte face precizarea că mențiunea cuprinsă în sentința nr. 1317 din 16 martie 2010,

în sensul că „La termenul din data de 16 martie 2010 instanța a invocat, din oficiu

excepția tardivității capetelor de cerere privind constatarea nulității absolute

a ordinului și privind daunele solicitate”, la care face referire și recurentul

reclamant, reprezintă o eroare materială în sensul menționării greșite a datei de

16 martie 2010.

Aceasta deoarece, din cuprinsul încheierii

de ședință din data de 23 februarie 2010, rezultă că la această dată, când părțile

au fost legal citate, instanța a rămas în pronunțare pe excepția invocată, amânând

pronunțarea succesiv până la data de 16 martie 2010.

Pe de altă parte, instanța a avut în vedere

și prevederile art. 256 C. proc. civ., potrivit cărora după închiderea dezbaterilor

judecătorii rămân în pronunțare asupra cauzei deduse judecății.

În ceea ce privește soluția dată excepției

de nelegalitate a ordinului Inspectoratului General al Poliției Române din 25

iunie 1998, Înalta Curte apreciază că instanța de fond a reținut, în mod corect

atât Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, potrivit căreia cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală

a excepției de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual

emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, contravine dreptului la

un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

și principiului securității juridice consacrat de art. 47 din Carta Drepturilor

Fundamentale a Uniunii Europene cât și împrejurarea că actul administrativ a cărui

nelegalitate se invocă este ordinul Inspectoratului General al Poliției Române

din 25 iunie 1998, care constituie în același timp și obiectul acțiunii principale

așa cum a fost precizat, astfel că excepția este inadmisibilă.

Înalta Curte reține că prima instanță a

dat o soluție corectă și excepției tardivității capătului de cerere privind constatarea

nulității ordinului Inspectoratului General al Poliției Române din 25 iunie 1998,

în raport cu data formulării cererii precizatoare (13 iunie 2008), și data comunicării

ordinului contestat (23 martie 2004 - conform sentinței nr. 3186 din 19

noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VlII-a contencios

administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 33676/2/2005 - și chiar în raport cu data

de 05 ianuarie 2007, conform recunoașterii sale).

Criticile formulate de recurent în sensul

că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 2 din Decretul nr. 167/1958, potrivit

cărora „Nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune,

fie pe cale de excepție” nu pot fi primite de instanța de recurs.

În dreptul administrativ, ramură a dreptului

public, problema nulității actelor pe care le adoptă sau emit organele administrației

publice și conductorii acestora se pune în alți termeni decât în dreptul privat.

Potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea

nr. 554/2004 (1) Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său

ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ

sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței

de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului

pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.(...)”.

Art. 11 din aceeași Lege, menționează termenele în care poate fi introdusă acțiunea

în contencios administrativ. Astfel: Alin. (1) „Cererile prin care se solicită anularea

unui act administrativ individual sau recunoașterea dreptului pretins și repararea

pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data primirii răspunsului

la plângerea prealabilă sau, după caz, data comunicării refuzului, considerat nejustificat,

de soluționare a cererii; b) data expirării termenului legal de soluționare a cererii,

fără a depăși termenul prevăzut la alin. (2); c) data încheierii procesului-verbal

de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative”. Alin.

(2) „Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ unilateral, cererea

poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de

un an de la data emiterii actului”. Alin. (3) „În cazul acțiunilor formulate de

prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public sau Agenția Națională a Funcționarilor

Publici, termenul curge de la data când s-a cunoscut existența actului nelegal,

fiind aplicabile în mod corespunzător prevederile alin. (2), (4) ordonanțele sau

dispozițiile din ordonanțe care se consideră a fi neconstituționale, precum și actele

administrative cu caracter normativ care se consideră a fi nelegale pot fi atacate

oricând. (5) Termenul prevăzut la alin. (1) este termen de prescripție, iar termenul

prevăzut la alin. (2) este termen de decădere.

Rezultă, așadar că dispozițiile legale

aplicabile în materia contenciosului administrativ, în ceea ce privește termenele

de sesizare a instanței, sunt cele prevăzute de art. 11 din Legea nr. 554/2004,

iar nu cele prevăzute de Decretul nr. 167/1988, motiv pentru care Înalta Curte reține

că prima instanță a soluționat în mod legal excepția tardivității capătului de cerere

privind constatarea nulității ordinului Inspectoratului General al Poliției

Române din 25 iunie 1998, în raport cu data formulării cererii precizatoare (13

iunie 2008), și data comunicării ordinului contestat.

II.2.Cu privire la recursul declarat împotriva

sentinței nr. 4856 din 6 septembrie 2011 a Curții de Apel București,

Înalta Curte reține următoarele considerente:

Potrivit disp. art. 281 C. proc. civ.,

„dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere

principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate

cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz,

apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, în cazul hotărârilor date în fond după

casarea cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare.

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului

se constată că în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 281 C. proc. civ.

Ținând cont de soluția pronunțată prin

sentința nr. 1317 din 16 martie 2010, de respingere ca tardivă a acțiunii precizată

la data de 13 iunie 2008, pentru depășirea termenului de un an de la data comunicării

ordinului contestat, celelalte cereri ale reclamantului nu au mai fost analizate

întrucât presupuneau cercetarea fondului cauzei.

Astfel, că în mod corect prima instanță

a reținut că evaluarea informațiilor consemnate în ordinul din 25 iunie 1998 al

Inspectoratului General al Poliției Române din punct de vedere al pericolului pentru

siguranța națională, precizarea clasei și a nivelului de secretizare, verificarea

respectării dispozițiilor art. 7 alin. (5), art. 13 din H.C.M. nr. 19/1972 la emiterea

acestui act administrativ; comunicarea numărului și datei certificatului de securitate

valabil pentru nivelul secretizare „Secret”, a funcționarului care a analizat legalitatea

clasificării ordinului, presupun o analiză pe fond a cauzei, ceea ce nu mai este

posibil având în vedere soluția pronunțată în cauză, de respingere ca tardivă a

cererii de anularea ordinului din 25 iunie 1998.

De asemenea, nu mai era posibilă nici examinarea

excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004

privind inexistența H.G. nr. 0282/1993 față de prevederile art. 108 pct. 4 din Constituția

României sau a excepției de nelegalitate a ordinului din 29 mai 1998 și a cererii

de înscriere în fals.

II.3.În fine, Înalta Curte constată că

este nefondat și recursul reclamantului în ceea ce privește încheierea de ședință

din data de 23 februarie 2010, prin care i-a fost respinsă cererea de amânare a

judecății cauzei, având în vedere pe de o parte, că art. 156 alin. (1) C. proc.

civ., prevede posibilitatea pentru instanță de a acorda un singur termen pentru

lipsă de apărare, temeinic motivată, ceea ce în cauză nu s-a constatat, iar pe de

altă parte că art. 156 alin. (2) prevede o alternativă în cazul respingerii cererii

prevăzute la alin. (1), aceea de a amâna pronunțarea deciziei, soluție adoptată

de completul de judecată, potrivit încheierii de ședință din data de 23 februarie

2010.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte apreciază

că prima instanță a adoptat o măsură corectă respingând cererea de amânare a judecății

cauzei și pentru faptul că litigiul se afla pe rolul instanței din anul 2006, orice

încercare de tergiversare a dosarului fiind contrară principiului soluționării cauzelor

într-un termen rezonabil și Jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului,

în această materie.

În fine, relativ la cererea formulată de

recurentul reclamant, la data de 25 septembrie 2012, prin care a invocat, pe cale

de excepție, tardivitatea comunicării sancțiunii disciplinare, Înalta Curte reține

că după închiderea dezbaterilor, în raport cu prevederile art. 256 alin. (1) C.

proc. civ., instanța rămâne în pronunțare fără a mai putea fi formulate noi cereri

referitoare la cauza dedusă judecății.

Așa fiind, cum Înalta Curte nu decelează

motive de casare ori modificare a hotărârilor atacate, în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de N.V.

împotriva sentinței nr. 1317 din 16 martie 2010 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a sentinței nr. 4856 din 6 septembrie

2011 precum și a încheierii din 23 februarie 2010, pronunțate de aceeași instanță,

ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 26 septembrie 2012.