Decizia nr. 3757/2012 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal · Dosar nr. 33676/2/2005 — recurs

Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată sub nr. 6803/2/2006 din data de 06 iulie 2006, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul N.V. a chemat în judecată pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române solicitând obligarea acestuia la: - evaluarea informațiilor consemnate în ordinul Inspectoratului General al Poliției Române din 25 iunie 1998, a pericolului pentru siguranța națională, precum și precizarea clasei și nivelului de secretizare, la data emiterii actului în raport cu prev. art. 16, 21 și 24 din Constituția României din 1991; - evaluarea informațiilor consemnate în ordinul Inspectoratului General al Poliției din 25 iunie 1998, a pericolului pentru siguranța națională, precum și precizarea clasei și nivelului de secretizare, după apariția Legii nr. 182/2002 și a H.G.R. nr. 585/2002; - verificarea respectării prev. art. 7, alin. (5), art. 13, din H.C.M. nr. 19/1972, etc, la emiterea ordinului Inspectoratului General al Poliției Române din 25 iunie 1998; -comunicarea numărului și datei certificatului de securitate sau autorizației de acces, valabil pentru nivelul, de secretizare „Secret", a funcționarului care a analizat legalitatea clasificării Ordinului nr. 01107 din 25 iunie 1998, precum și a respectării legii informațiilor clasificate; - plata unor despăgubiri, în valoare de 500 RON, pe zi de întârziere, pentru refuzul de a soluționa cererea, începând cu data de 07 iunie 2006 și până la soluționare. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că s-a adresat pârâtului cu o cerere înregistrată sub nr. A/983/2006 prin care a solicitat soluționarea celor de mai sus, însă prin adresa din 07 mai 2006 pârâtul a refuzat soluționarea cererii sale, arătând că i-a comunicat o copie a Ordinului nr. 01197 din 25 iunie 1998, în fața instanței. Clasificarea, ca secret de stat a actului administrativ individual - Ordinul nr. 01107 din 25 iunie 1998 constituie un abuz și o discriminare, iar prin necomunicarea acestuia i-au fost încălcate dreptul la apărare, accesul liber la justiție, egalitatea în drepturi garantate de Constituția României. Prin întâmpinarea formulată la data de 05 septembrie 2006, Inspectoratul General al Poliției Române a invocat excepția de litispendență, învederând că pe rolul aceleiași instanțe se mai află două dosare cu același obiect, respectiv Dosarul nr. 33676/2/2005 și Dosarul nr. 7409/2/2006 prin care se solicită declasificarea ordinului din 25 iunie 1998. La data de 09 octombrie 2006, reclamantul a solicitat că înțelege să cheme în judecată și Direcția Generală de Informații și Protecție Internă, justificat de faptul că la data de 20 aprilie 2006 a înregistrat cererea nr. 1182810/2006 la această instituție, cerere prin care a solicitat verificarea unor aspecte cu privire la clasificarea ordinului Inspectoratului General al Poliției din 25 iunie 1998. Prin întâmpinarea formulată la data de 22 ianuarie 2007, pârâta Direcția Generală de Informații și Protecție Internă a invocat excepția lipsei capacității procesuale pasive cu privire la declasificarea, comunicarea și anularea ordinului menționat. La data de 28 mai 2007, reclamantul a invocat excepția de neconstituționalitate a disp. art. 85 alin. (3) ultima teză din Legea nr. 80/1995 față de disp. constituționale prev. de art. 16, 21, 24 pct. 1 din Constituție, cererea de sesizare a Curții Constituționale fiind admisă prin încheierea pronunțată la data de 10 septembrie 2007. Curtea Constituțională prin Decizia nr. 247 din 06 martie 2008 s-a pronunțat în sensul respingerii ca inadmisibilă a excepției de neconstituționalitate a disp. art. 85 alin. (3) Teza finală din Legea nr. 80/1995. La datele de 13 iunie 2008 și respectiv 11 noiembrie 2008, reclamantul a precizat acțiunea în sensul că solicită constatarea nulității absolute a ordinului Inspectoratului General al Poliției Române din 25 iunie 1998 prin care a fost sancționat disciplinar cu trecerea în rezervă. La termenul din data de 11 noiembrie 2008 reprezentantul Direcției Generale de Informații și Protecție Internă a învederat instanței că ordinul pe care-l atacă reclamantul a fost declasificat de către instituția emitentă, încă din luna noiembrie 2006, așa cum rezultă din adresele depuse la dosarul cauzei, precizând că acest lucru a fost adus la cunoștința reclamantului. Reclamantul a precizat în ședința publică din data de 11 noiembrie 2008 că ordinul atacat din 25 iunie 1998 emis de Inspectoratul General al Poliției Române i-a fost comunicat la data de 05 ianuarie 2007. La data de 09 decembrie 2008, reclamantul a invocat excepția de nelegalitate, ilegalitatea clasificării precum și ilegalitatea ordinului Inspectoratului General al Poliției Române din 25 iunie 1998 de aplicare a sancțiunii disciplinare. Totodată, a invocat excepția inexistenței actului administrativ individual, clasificat eronat „Secret" - ordinul Inspectoratului General al Poliției din 25 iunie 1998 și ilegalitatea ordinului din 29 mai 1998 de trimitere în fața Consiliului de judecată. Prin încheierea pronunțată la data de 09 decembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inexistenței actului administrativ individual clasificat eronat ca „Secret”, ordinul Inspectoratului General al Poliției Române din 25 iunie 1998, având în vedere că actul administrativ i-a fost comunicat reclamantului la data de 05 ianuarie 2007, conform recunoașterii acestuia consemnată în încheierea din data de 11 noiembrie 2008. Prin încheierea din data de 23 februarie 2010, Curtea de Apel a respins cererea de amânare formulată de N.V., a rămas în pronunțare pe excepțiile inadmisibilității excepției de nelegalitate și tardivității acțiunii și a amânat pronunțarea hotărârii pentru a da posibilitatea părții să depună la dosarul cauzei concluzii scrise. I.2.Sentința nr. 1317 din 16 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Prin sentința nr. 1317 din 16 martie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inexistenței actului administrativ - ordinul Inspectoratului General al Poliției Române din 25 iunie 1998. A respins excepția de nelegalitate a ordinului Inspectoratului General al Poliției Române din 25 iunie 1998. A admis excepția tardivității cu privire la acțiunea privind pe reclamantul N.V., în contradictoriu cu pârâții Inspectoratului General al Poliției Române și Direcția Generală de Informații și Protecție Internă, din cadrul Ministerului Administrației și Internelor și a respins ca tardiv formulate cererile privind constatarea nulității absolute a ordinului Inspectoratului General al Poliției Române din 25 iunie 1998 și de acordare a despăgubirilor. Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut următoarele considerente: 1. Cu privire la excepția de nelegalitate a ordinului Inspectoratului General al Poliției Române din 25 iunie 1998 a reținut că actul administrativ a cărui nelegalitate se invocă este ordinul Inspectoratului General al Poliției din 25 iunie 1998, acesta constituind totodată și obiectul acțiunii principale așa cum a fost precizat la datele de 13 iunie 2008 și 11 noiembrie 2008, astfel că excepția este inadmisibilă. Totodată, Curtea a stabilit că excepția de nelegalitate este inadmisibilă și din punct de vedere a faptului că vizează un act administrativ individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 iar Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat în mod constant că cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, contravine dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și principiului securității juridice consacrat de art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Cu privire la excepția tardivității acțiunii precizate privind nulitatea absolută a ordinului Inspectoratului General al Poliției din 25 iunie 1998 și acordarea daunelor de 500 RON/zi începând cu data de 06 iulie 2006, a cărei soluționare face de prisos examinarea celorlalte excepții de nelegalitate, precum și fondul cauzei, Curtea a reținut următoarele: Reclamantul a precizat că i-a fost comunicat actul atacat la data de 05 ianuarie 2007, conform consemnărilor din încheierea de ședință din data de 11 noiembrie 2008. Această împrejurare rezultă și din adresa din 21 decembrie 2006 emisă de Ministerul Administrației și Internelor, adresă cu care i-a fost înaintat ordinul Inspectoratului General al Poliției Române din 25 iunie 1998 declasificat la nivel „nesecret”, conform notei raport nr. AA/2006 a Inspectoratului General al Poliției Române. Totodată conform referatelor întocmite de grefier și a extraselor din ECRIS cu privire la stadiul soluționării unor dosare aflate pe rolul Curtea de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, dosare având același obiect rezultă că prin sentința nr. 3186 din 19 noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. 33676/2/2005, a fost admisă excepția tardivității capetelor de cerere privind constatarea nulității absolute a ordinului Inspectoratului General al Poliției Române din 25 iunie 1998 și privind daunele; respingând, în consecință, aceste cereri. S-a reținut în motivarea sentinței menționate că prin cererea de probe depusă în Dosarul nr. 33676/2/2005, reclamantul a anexat o copie a ordinului Inspectoratului General al Poliției Române din 25 iunie 1998, cu mențiunea că a fost primită sub semnătură privată de către aceasta la data de 22 martie 2004. Prin urmare în mod cert, reclamantului i-a fost comunicat ordinul la data de 23 martie 2004 și 05 ianuarie 2007, iar aceste comunicări au fost efectuate cu respectarea dispozițiilor legale. Curtea a constatat că în conformitate cu prevederile art. 5 alin. final din Legea nr. 29/1990 modificată și completată (în vigoare la data primei comunicări) „în toate cazurile introducerea cererii la instanță nu se va putea face mai târziu de un an de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere”. Această prevedere a fost reluată și în disp. art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007. Or, reclamantul a formulat prezenta acțiune precizată la data de 13 iunie 2008, cu depășirea termenului de un an de la data comunicării - 23 martie 2004 (conform sentinței 3186 din 19 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 33676/2/2005) și chiar în raport de data de 05 ianuarie 2007, conform recunoașterii sale. Pe cale de consecință, Curtea a admis excepția absolută a tardivității capetelor de cerere privind constatarea nelegalității absolute a ordinului Inspectoratului General al Poliției din 25 iunie 1998 și privind daunele aferente și a respins aceste capete de cerere ca fiind tardiv formulate. Critica reclamantului în sensul că motivarea ordinului Inspectoratului General al Poliției din 25 iunie 1998 nu respecta cerințele legii sau lipsește în totalitate, nu poate fi analizată, acest aspect ținând de fondul cauzei. I.3.Sentința nr. 4856 din 6 septembrie 2011 a Curții de Apel București. Ulterior pronunțării sentinței nr. 1317 din 16 martie 2010 de către Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 10 mai 2010, în Dosarul nr. 6803/2/2008, reclamantul N.V. a formulat, în temeiul dispozițiilor art. 281 2 C. proc. civ., cerere de completare a sentinței civile nr. 1317 din 16 martie 2010, întrucât instanța s-a pronunțat doar asupra cererii de completare a actului și asupra capătului 5 din cererea principală privind plata unor despăgubiri, omițând a se pronunța cu privire la capetele 1-4 din cererea principală, precum și asupra altor cereri precum: Obligarea pârâților Ministerul Afacerilor Interne - Direcția Generală de Informații și Protecție Internă și a Inspectoratului General al Poliției Române la: evaluarea informațiilor consemnate în ordinul Inspectoratului General al Poliției Române din 25 iunie 1998, a pericolului pentru siguranța națională precum și precizarea clasei și nivelului de secretizare, la data emiterii actului în raport cu prevederile art. 16, 21, 24, 31 din Constituția României; evaluarea informațiilor consemnate în ordinul Inspectoratului General al Poliției Române din 25 iunie 1998, a pericolului pentru siguranța națională, precum și precizarea clasei și nivelului de secretizare după apariția Legii nr. 182/2002 și a H.G. nr. 585/2002; verificarea respectării prevederilor art. 7 alin. (5), art. 13 H.C.M. 19/1972 la emiterea ordinului din 25 iunie 1998; comunicarea numărului clasei și datei certificatului de securitate sau autorizației de acces, valabil pentru nivelul de secretizare „Secret” a funcționarului care a analizat legalitatea clasificării ordinului din 25 iunie 1998, precum și a respectării legii informațiilor clasificate. De asemenea, reclamantul a susținut că instanța a omis să se pronunțe cu privire la alte cereri din dosar, și anume: 1.cererea din data de 16 iunie 1009 privind excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 și art. 11 pct. 1 și 2 din Legea nr. 554/2004, față de prevederile art. 21, art. 24 și art. 31 Constituție; 2.cererea din data de 15 iunie 2009 privind inexistența H.G. nr. 282/1993 față de prevederile art. 108 pct. 4 Constituția României; 3.cererea din data de 10 februarie 2009 privind excepția de nelegalitate a ordinului din 29 mai 1998; 4.cererea din data de 10 martie 2009 privind înscrierea în fals privind ordinul din 25 iunie 1998 prin care a fost sancționat cu trecerea în rezervă. Prin sentința nr. 4856 din 6 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de N.V. de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 1317 din 16 martie 2010, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 281 2 C. proc. civ., având în vedere că în raport cu soluția pronunțată, de respingere ca tardivă a acțiunii precizată la data de 13 iunie 2008, pentru depășirea termenului de un an de la data comunicării ordinului contestat (23 martie 2004), celelalte cereri ale reclamantului nu au mai fost analizate întrucât presupuneau cercetarea fondului cauzei. Astfel, evaluarea informațiilor consemnate în ordinul din 25 iunie 1998 al Inspectoratului General al Poliției Române din punct de vedere al pericolului pentru siguranța națională, precizarea clasei și a nivelului de secretizare, verificarea respectării dispozițiilor art. 7 alin. (5), art. 13 din H.C.M. nr. 19/1972 la emiterea acestui act administrativ; comunicarea numărului și datei certificatului de securitate valabil pentru nivelul secretizare „Secret”, a funcționarului care a analizat legalitatea clasificării ordinului, presupun o analiză pe fond a cauzei ceea ce nu mai este posibil având în vedere soluția pronunțată în cauză de respingere ca tardivă a cererii de anulare a ordinului din 25 iunie 1998. De asemenea, nu mai era posibilă nici examinarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004 privind inexistența H.G. nr. 282/1993 față de prevederile art. 108 pct. 4 din Constituția României sau a excepției de nelegalitate a ordinului din 29 mai 1998 și a cererii de înscriere în fals. I.4.Recursurile declarate în cauză. Împotriva sentinței nr. 1317 din 16 martie 2010, a încheierii din data de 23 februarie 2010 și a sentinței nr. 4856 din 6 septembrie 2011 a declarat recurs reclamantul N.V. Cu privire la recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 1317 din data de 16 martie 2010 recurentul a susținut că această hotărâre este netemeinică și nelegală, întrucât instanța a omis să se pronunțe cu privire la capetele 1-4 din cererea principală privind obligarea pârâților Ministerului Administrației și Internelor - Direcția Generală de Informații și Protecție Internă și a Inspectoratului General al Poliției Române, cu privire la: 1. Evaluarea informațiilor consemnate în ordinul Inspectoratului General al Poliției Române din 25 iunie 1998, a pericolului pentru siguranța națională, precum și precizarea clasei și nivelului de secretizare, la data emiterii actului în raport cu prevederile art. 16, 21, 24 și 31, din Constituția României din 1991; 2. Evaluarea informațiilor consemnate în ordinul Inspectoratului General al Poliției din 25 iunie 1998, a pericolului pentru siguranța națională, precum și precizarea clasei și nivelului de secretizare, după apariția Legii nr. 182/2002 și a H.G.R. nr. 585/2002;

Verificarea respectării prev. art. 7, alin. (5), art. 13, din H.C.M. nr. 19/1972. etc. la emiterea ordinului Inspectoratului General al Poliției Române din 25 iunie 1998;

Comunicarea numărului și datei certificatului de securitate sau autorizației de acces, valabil pentru nivelul de secretizare „Secret”, a funcționarului care a analizat legalitatea clasificării ordinului din 25 iunie 1998, precum și a respectării legii informațiilor clasificate.

Cererea din data de 16 iunie 2009, privind excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 și art. 11, pct. 1 și 2, din Legea nr. 554/2004, față de prevederile art. 21, art. 24 și art. 31, din Constituție;

Cererea din data de 15 iunie 2009, privind inexistența H.G. nr. 282/1993 față de prevederile art. 108, pct. 4, din Constituția României;

Cererea din data de 10 februarie 2009, privind excepția de nelegalitate a ordinului din 29 mai 1998;

Cererea din data de 10 martie 2009, privind înscrierea în fals, privind ordinul din 25 iunie 1998 prin care a fost sancționat cu trecerea în rezervă. O altă critică a hotărârii formulată de recurent viza împrejurarea că, instanța de fond a invocat, din oficiu la termenul de judecată din data de 16 martie 2010 excepția tardivității capetelor de cerere privind constatarea nulității absolute a ordinului și privind daunele solicitate, cu toate că pentru acest termen nu a fost îndeplinită procedura de citare cu această parte. Un alt motiv de nelegalitate, în opinia recurentului este și acela că prima instanță, în lipsa părților și fără a fi discutate în contradictoriu excepția inexistenței actului administrativ - ordinul Inspectoratului General al Poliției Române din 25 iunie 1998 și excepția de nelegalitate a ordinului Inspectoratului General al Poliției Române din 25 iunie 1998, a respins excepția de nelegalitate a ordinului Inspectoratului General al Poliției Române din 25 iunie 1998 ca inadmisibilă, depășindu-și astfel atribuțiile puterii judecătorești. De asemenea recurentul a formulat critici și în ceea ce privește respingerea cererii de amânare a judecării cauzei pe care a formulat-o pentru termenul de judecată din data de 23 februarie 2010, susținând că dovada pentru a cărei lipsă instanța a respins cererea a intrat în posesia sa, la data de 23 februarie 2010, (adeverința din 23 februarie 1010) cu ocazia participării la convocare. Recursul declarat împotriva sentinței nr. 4856 din data de 06 septembrie 2011. Recurentul a criticat și hotărârea instanței prin care a respins cererea de completare a dispozițiilor sentinței nr. 1317 din data de 16 martie 2010, pe motiv că instanța a refuzat a se pronunța asupra unor capete de cerere, cu care a fost învestită și care nu făceau obiectul tardivității cu privire la capătul de cerere prin care a solicitat constatarea nulității absolute a ordinului Inspectoratului General al Poliției Române din 25 iunie 1998. Cu privire la excepția tardivității, recurentul a invocat prevederile dispozițiilor art. 2 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora „Nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție” și a susținut că instanța avea obligația să verifice dacă cele reclamate atrag nulitatea actului juridic criticat și urmare a celor constatate să aplice această dispoziție imperativă a legi. Cu privire la sentința nr. 4856 din 06 septembrie 2011 recurentul a mai susținut că, deși prin cererea de chemare în judecată a formulat mai multe capete de cerere, instanța nu s-a pronunțat asupra ultimelor capete de cerere, încălcând astfel dispozițiile art. 26 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că aceasta nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au stat la baza formării convingerii instanței, cât și dispozițiile art. 268 alin. (4) C. proc. civ. II.Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului în raport cu criticile formulate și dispozițiile legale aplicabile, constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi în continuare arătate. Prin acțiunea înregistrată sub nr. 6803/2/2006 la data de 06 iulie 2006, reclamantul N.V. a chemat în judecată pârâtul Inspectoratului General al Poliției Române solicitând obligarea acestuia la: - evaluarea informațiilor consemnate în ordinul Inspectoratului General al Poliției Române din 25 iunie 1998, a pericolului pentru siguranța națională, precum și precizarea clasei și nivelului de secretizare, la data emiterii actului în raport cu prev. art. 16, 21 și 24 din Constituția României din 1991; -evaluarea informațiilor consemnate în ordinul Inspectoratului General al Poliției Române din 25 iunie 1998, a pericolului pentru siguranța națională, precum și precizarea clasei și nivelului de secretizare, după apariția Legii nr. 182/2002 și a H.G.R. nr. 585/2002; - verificarea respectării prev. art. 7 alin. (5), art. 13 din H.C.M. nr. 19/1972, etc, la emiterea ordinului Inspectoratului General al Poliției din 25 iunie 1998; -comunicarea numărului și data certificatului de securitate sau autorizației de acces, valabil pentru nivelul, de secretizare „Secret”, a funcționarului care a analizat legalitatea clasificării ordinului din 25 iunie 1998, precum și a respectării legii informațiilor clasificate; - plata unor despăgubiri, în valoare de 500 RON, pe zi de întârziere, pentru refuzul de a soluționa cererea, începând cu data de 07 iunie 2006 și până la soluționare. La data de 09 octombrie 2006 reclamantul a solicitat că înțelege să cheme în judecată și Direcția Generală de Informații și Protecție Internă, justificat de faptul că la data de 20 aprilie 2006 a înregistrat cererea nr. 1182810/2006 la această instituție, cerere prin care a solicitat verificarea unor aspecte cu privire la clasificarea ordinului Inspectoratului General al Poliției Române din 25 iunie 1998. La data de 28 mai 2007, reclamantul a invocat excepția de neconstituționalitate a disp. art. 85 alin. (3) ultima teză din Legea nr. 80/1995 față de disp. constituționale prev. de art. 16, 21, 24 pct. 1 din Constituție, cererea de sesizare a Curții Constituționale fiind admisă prin încheierea pronunțată la data de 10 septembrie 2007. Curtea Constituțională prin Decizia nr. 247 din 06 martie 2008, s-a pronunțat în sensul respingerii ca inadmisibilă a excepției de neconstituționalitate a disp. art. 85 alin. (3) Teza finală din Legea nr. 80/1995. La datele de 13 iunie 2008 și respectiv 11 noiembrie 2008 reclamantul a precizat acțiunea în sensul că solicită constatarea nulității absolute a ordinului Inspectoratului General al Poliției din 25 iunie 1998 prin care a fost sancționat disciplinar cu trecerea în rezervă. La termenul din data de 11 noiembrie 2008 reprezentantul Direcției Generale de Informații și Protecție Internă a învederat instanței că ordinul pe care-l atacă reclamantul a fost declasificat de către instituția emitentă, încă din luna noiembrie 2006, așa cum rezultă din adresele depuse la dosarul cauzei, precizând că acest lucru a fost adus la cunoștința reclamantului. Reclamantul a precizat în ședința publică din data de 11 noiembrie 2008 că ordinul atacat din 25 iunie 1998 emis de Inspectoratului General al Poliției Române i-a fost comunicat la data de 05 ianuarie 2007. La data de 09 decembrie 2008, reclamantul a invocat excepția de nelegalitate, ilegalitatea clasificării precum și ilegalitatea ordinului Inspectoratului General al Poliției Române din 25 iunie 1998 de aplicare a sancțiunii disciplinare. Totodată, a invocat excepția inexistenței actului administrativ individual, clasificat eronat „Secret” - ordinul Inspectoratului General al Poliției Române din 25 iunie 1998. Prin încheierea pronunțată la data de 09 decembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inexistenței actului administrativ individual clasificat eronat ca „Secret”, ordinul Inspectoratului General al Poliției Române din 25 iunie 1998, având în vedere că actul administrativ i-a fost comunicat reclamantului la data de 05 ianuarie 2007, conform recunoașterii acestuia consemnată în încheierea din data de 11 noiembrie 2008. La termenul din data de 23 februarie 2010, instanța, din oficiu, a invocat excepția tardivității cu privire la capătul de cerere privind constatarea nulității ordinului atacat și daunele solicitate. Il.1.În motivele de recurs formulate împotriva sentinței nr. 1317 din 16 martie 2010, recurentul critică modul de soluționare a excepției de nelegalitate a ordinului Inspectoratului General al Poliției Române din 25 iunie 1998, considerând că instanța nu a pus în discuția părților excepția inadmisibilității și că prin soluția pronunțată a depășit atribuțiile puterii judecătorești și a trecut în sfera legislativului, prin refuzul de a aplica legea. Critica este neîntemeiată. Pe de o parte pentru termenul de judecată din data de 23 februarie 2010, când pricina a rămas în pronunțare pe cele două excepții, procedura de citare era îndeplinită, părțile având termen în cunoștință potrivit dispozițiilor încheierii de ședință din 26 ianuarie 2010. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte face precizarea că mențiunea cuprinsă în sentința nr. 1317 din 16 martie 2010, în sensul că „La termenul din data de 16 martie 2010 instanța a invocat, din oficiu excepția tardivității capetelor de cerere privind constatarea nulității absolute a ordinului și privind daunele solicitate”, la care face referire și recurentul reclamant, reprezintă o eroare materială în sensul menționării greșite a datei de 16 martie 2010. Aceasta deoarece, din cuprinsul încheierii de ședință din data de 23 februarie 2010, rezultă că la această dată, când părțile au fost legal citate, instanța a rămas în pronunțare pe excepția invocată, amânând pronunțarea succesiv până la data de 16 martie 2010. Pe de altă parte, instanța a avut în vedere și prevederile art. 256 C. proc. civ., potrivit cărora după închiderea dezbaterilor judecătorii rămân în pronunțare asupra cauzei deduse judecății. În ceea ce privește soluția dată excepției de nelegalitate a ordinului Inspectoratului General al Poliției Române din 25 iunie 1998, Înalta Curte apreciază că instanța de fond a reținut, în mod corect atât Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, potrivit căreia cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, contravine dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și principiului securității juridice consacrat de art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene cât și împrejurarea că actul administrativ a cărui nelegalitate se invocă este ordinul Inspectoratului General al Poliției Române din 25 iunie 1998, care constituie în același timp și obiectul acțiunii principale așa cum a fost precizat, astfel că excepția este inadmisibilă. Înalta Curte reține că prima instanță a dat o soluție corectă și excepției tardivității capătului de cerere privind constatarea nulității ordinului Inspectoratului General al Poliției Române din 25 iunie 1998, în raport cu data formulării cererii precizatoare (13 iunie 2008), și data comunicării ordinului contestat (23 martie 2004 - conform sentinței nr. 3186 din 19 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 33676/2/2005 - și chiar în raport cu data de 05 ianuarie 2007, conform recunoașterii sale). Criticile formulate de recurent în sensul că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 2 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora „Nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție” nu pot fi primite de instanța de recurs. În dreptul administrativ, ramură a dreptului public, problema nulității actelor pe care le adoptă sau emit organele administrației publice și conductorii acestora se pune în alți termeni decât în dreptul privat. Potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 554/2004 (1) Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.(...)”. Art. 11 din aceeași Lege, menționează termenele în care poate fi introdusă acțiunea în contencios administrativ. Astfel: Alin. (1) „Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual sau recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data primirii răspunsului la plângerea prealabilă sau, după caz, data comunicării refuzului, considerat nejustificat, de soluționare a cererii; b) data expirării termenului legal de soluționare a cererii, fără a depăși termenul prevăzut la alin. (2); c) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative”. Alin. (2) „Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ unilateral, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului”. Alin. (3) „În cazul acțiunilor formulate de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public sau Agenția Națională a Funcționarilor Publici, termenul curge de la data când s-a cunoscut existența actului nelegal, fiind aplicabile în mod corespunzător prevederile alin. (2), (4) ordonanțele sau dispozițiile din ordonanțe care se consideră a fi neconstituționale, precum și actele administrative cu caracter normativ care se consideră a fi nelegale pot fi atacate oricând. (5) Termenul prevăzut la alin. (1) este termen de prescripție, iar termenul prevăzut la alin. (2) este termen de decădere. Rezultă, așadar că dispozițiile legale aplicabile în materia contenciosului administrativ, în ceea ce privește termenele de sesizare a instanței, sunt cele prevăzute de art. 11 din Legea nr. 554/2004, iar nu cele prevăzute de Decretul nr. 167/1988, motiv pentru care Înalta Curte reține că prima instanță a soluționat în mod legal excepția tardivității capătului de cerere privind constatarea nulității ordinului Inspectoratului General al Poliției Române din 25 iunie 1998, în raport cu data formulării cererii precizatoare (13 iunie 2008), și data comunicării ordinului contestat. II.2.Cu privire la recursul declarat împotriva sentinței nr. 4856 din 6 septembrie 2011 a Curții de Apel București, Înalta Curte reține următoarele considerente: Potrivit disp. art. 281 C. proc. civ., „dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, în cazul hotărârilor date în fond după casarea cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare. Din analiza actelor și lucrărilor dosarului se constată că în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 281 C. proc. civ. Ținând cont de soluția pronunțată prin sentința nr. 1317 din 16 martie 2010, de respingere ca tardivă a acțiunii precizată la data de 13 iunie 2008, pentru depășirea termenului de un an de la data comunicării ordinului contestat, celelalte cereri ale reclamantului nu au mai fost analizate întrucât presupuneau cercetarea fondului cauzei. Astfel, că în mod corect prima instanță a reținut că evaluarea informațiilor consemnate în ordinul din 25 iunie 1998 al Inspectoratului General al Poliției Române din punct de vedere al pericolului pentru siguranța națională, precizarea clasei și a nivelului de secretizare, verificarea respectării dispozițiilor art. 7 alin. (5), art. 13 din H.C.M. nr. 19/1972 la emiterea acestui act administrativ; comunicarea numărului și datei certificatului de securitate valabil pentru nivelul secretizare „Secret”, a funcționarului care a analizat legalitatea clasificării ordinului, presupun o analiză pe fond a cauzei, ceea ce nu mai este posibil având în vedere soluția pronunțată în cauză, de respingere ca tardivă a cererii de anularea ordinului din 25 iunie 1998. De asemenea, nu mai era posibilă nici examinarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004 privind inexistența H.G. nr. 0282/1993 față de prevederile art. 108 pct. 4 din Constituția României sau a excepției de nelegalitate a ordinului din 29 mai 1998 și a cererii de înscriere în fals. II.3.În fine, Înalta Curte constată că este nefondat și recursul reclamantului în ceea ce privește încheierea de ședință din data de 23 februarie 2010, prin care i-a fost respinsă cererea de amânare a judecății cauzei, având în vedere pe de o parte, că art. 156 alin. (1) C. proc. civ., prevede posibilitatea pentru instanță de a acorda un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată, ceea ce în cauză nu s-a constatat, iar pe de altă parte că art. 156 alin. (2) prevede o alternativă în cazul respingerii cererii prevăzute la alin. (1), aceea de a amâna pronunțarea deciziei, soluție adoptată de completul de judecată, potrivit încheierii de ședință din data de 23 februarie 2010. Nu în ultimul rând, Înalta Curte apreciază că prima instanță a adoptat o măsură corectă respingând cererea de amânare a judecății cauzei și pentru faptul că litigiul se afla pe rolul instanței din anul 2006, orice încercare de tergiversare a dosarului fiind contrară principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil și Jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în această materie. În fine, relativ la cererea formulată de recurentul reclamant, la data de 25 septembrie 2012, prin care a invocat, pe cale de excepție, tardivitatea comunicării sancțiunii disciplinare, Înalta Curte reține că după închiderea dezbaterilor, în raport cu prevederile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., instanța rămâne în pronunțare fără a mai putea fi formulate noi cereri referitoare la cauza dedusă judecății. Așa fiind, cum Înalta Curte nu decelează motive de casare ori modificare a hotărârilor atacate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.