ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5316/2012

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Alba-Iulia, reclamanta SC C. SA Sibiu a solicitat, în contradictoriu cu

pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Sibiu, anularea deciziei

din 12 noiembrie 2010 și a procesului-verbal din 27 septembrie 2010 cu privire

la suma de 521.820 RON reprezentând 332.429 RON sumă suplimentară cu titlu de

redevență minieră și 189.391 RON cu titlu dobânzi aferente sumei suplimentare.

În motivarea acțiunii,

societatea reclamantă a arătat că, potrivit licenței de concesiune pentru exploatare

din 11 mai 2001, avea obligația de plată a unei redevențe miniere în cota de 2%

din valoarea producției realizate anual conform prevederilor art. 46 din Legea

nr. 61/1998, însă, în opinia organului de control, redevență ce trebuia achitată

era de 10% din valoarea producției miniere, cuantum introdus prin O.U.G. nr. 101/2007.

Prin sentința nr. 70/2011

din 15 martie 2011, Curtea de Apel Alba-Iulia, secția contencios administrativ și

fiscal, a admis acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta SC

C. SA Sibiu împotriva pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului

Sibiu, a anulat decizia din 12 noiembrie 2010 și procesul-verbal de control din

27 septembrie 2010, a exonerat reclamanta de plata sumei de 521.820 RON reprezentând

redevență minieră și dobânzi și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de

6.800 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut situația de fapt potrivit căreia reclamanta

este titulara licenței de concesiune pentru exploatare din 11 mai 2001 încheiată

cu Agenția Națională pentru Resurse Minerale București pentru o perioadă de 20 ani,

cu drept de prelungire pe perioade succesive de câte 5 ani, licența fiind emisă

sub imperiul Legii nr. 61/1998, act normativ în vigoare până la 27 martie 2003,

când a fost abrogat prin Legea minelor nr. 85/2003. Conform licenței, reclamanta

avea obligația de plată a unei redevențe miniere în cotă de 2% din valoarea producției

realizată anual, conform prevederilor art. 46 din Legea nr. 61/1998.

Prima instanță a mai reținut

că, prin actul de control, instituția pârâtă a considerat că reclamanta trebuia

să achite o redevență de 10% din valoarea producției miniere, cuantum introdus de

O.U.G. nr. 101/2007, astfel că se pune problema aplicării în timp a legii, respectiv

dacă licenței eliberate reclamantei pe o perioadă de 20 ani i se aplică sau nu prevederile

O.U.G. nr. 101/2007, începând cu data de 8 octombrie 2007.

Examinând dispozițiile

legale incidente din Legea nr. 85/2003, modificate prin O.U.G. nr. 101/2007 și constatând

faptul că părțile nu au convenit asupra vreunei modificări sau completări a licenței,

Curtea a apreciat că prevederile acesteia au rămas nemodificate până în prezent

și ca urmare trebuie să-și producă efectele în limitele conținutului lor, sub imperiul

legii sub care au fost emise.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Sibiu,

care a invocat în mod generic, prevederile art. 299 și urm. C. proc. civ. și a susținut

critici care, în esență, se circumscriu motivului prevăzut la art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., potrivit căruia o hotărâre poate fi recurată atunci când a fost pronunțată

fără temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Prin decizia nr. 1398

din 15 martie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ

și fiscal, a admis recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Județului Sibiu împotriva sentinței nr. 70/2011 din 15 martie 2011 a Curții de Apel

Alba-Iulia, secția contencios administrativ și fiscal.

A casat sentința

recurată și a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Cu opinia

separată a doamnei judecător C.I., în sensul respingerii recursului ca nefondat.

A reținut Înalta Curte

că, în cauză, este necontestat că în licența din 11 mai 2001 la art. XI pct. 11.1.1.

a fost stabilită o redevență în cotă de 2% din valoarea producției realizate anual,

în condițiile Legii minelor nr. 61/1998, care a fost abrogată prin art. 69 din Legea

nr. 85/2003.

De asemenea, este necontestat

că potrivit art. I pct. 5 din O.U.G. nr. 101/2007 pentru modificarea și completarea

Legii nr. 85/2003, redevența a fost stabilită la cota de 10% din valoarea producției

miniere anuale.

Instanța de fond, împărtășind

punctul de vedere al societății comerciale, a reținut că în lipsa unei renegocieri

a cotei redevenței, potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. nr. 85/2003, prevederile

licențelor în vigoare rămân nemodificate pe toată durata inițială a acestora, astfel

încât obligațiile bugetare suplimentare stabilite de organele fiscale în sarcina

societății comerciale sunt lipsite de temei legal.

A constatat instanța de

recurs că soluția instanței de fond este nelegală, fiind pronunțată ca urmare a

interpretării eronate a dispozițiilor legale incidente în cauză, dispozițiile

art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2003, modificată prin O.U.G. nr. 101/2007 urmând

să fie interpretate sistematic, prin coroborare cu dispozițiile art. IV din O.U.G.

nr. 107/2007.

Într-adevăr, potrivit

art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2003, modificată și completată, prin O.U.G.

nr. 101/2007 „Prevederile licențelor în vigoare rămân nemodificate pe toată durata

inițială a acestora, cu excepția cazurilor în care părțile convin modificarea/completarea

acestora”.

Dar, la art. IV alin.

(1) din O.U.G. nr. 101/2007 s-a stabilit în mod expres că „Licențele de concesiune/administrare

și acordurile petroliere încheiate și neintrate în vigoare, precum și licențele

de concesiune/administrare și acordurile petroliere intrate în vigoare se renegociază

în conformitate cu prevederile prezentei ordonanțe de urgență”.

Or, din prevederile clauzei

de la art. XI pct. 11.1., stabilirea redevenței miniere, din licența de concesiune

pentru exploatare din 11 mai 2001 a cărei beneficiară este societatea comercială,

precum și din conținutul reglementărilor succesive privind domeniul exploatărilor

miniere, petroliere, etc., rezultă că stabilirea redevenței miniere reprezintă o

problemă de reglementare legală, astfel încât prevederile art. IV din O.U.G.

nr. 101/2007 reprezintă norme de imediată aplicare.

Astfel fiind, a apreciat

Înalta Curte că organele fiscale au avut temei legal atunci când au stabilit în

sarcina societății comerciale obligații bugetare suplimentare.

Împotriva acestei decizii

a formulat contestație în anulare SC C. SA Sibiu, invocând motivul prevăzut de

art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.

Contestatoarea susține,

în esență, că instanța de recurs a săvârșit o greșeală materială de ordin procedural,

creând societății reclamante o situație juridică total diferită de cea a altor societăți

comerciale care au avut litigii identice pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Se mai arată că instanța

de recurs a pronunțat o soluție cu aplicarea greșită a dispozițiilor O.U.G. nr.

101/2007, care cuprinde reglementări exprese cu privire la situația juridică a licențelor

acordate sub imperiul legii vechi și, implicit, a redevențelor stabilite în sarcina

beneficiarelor de licență.

În continuare, contestatoarea

invocă aspecte referitoare la soluționarea pe fond a cauzei, reiterând argumentele

expuse în fazele procesuale anterioare.

Contestația în anulare

este nefondată.

Motivul prevăzut de

art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., reglementează unul dintre cele două cazuri

ale contestației în anulare specială, textul legal stabilind „in terminis”, ca și

condiție de temeinicie, că pot constitui obiect al acesteia numai hotărârile instanțelor

de recurs care sunt rezultatul unei greșeli materiale.

Noțiunea de „greșeală

materială”, în accepțiunea textului menționat, printr-o interpretare logico-gramaticală,

trebuie înțeleasă ca o eroare materială evidentă, în legătură cu aspectele formale

ale judecării recursului (de exemplu anularea greșită ca netimbrat, deși la dosar

se afla depusă dovada timbrării legale a recursului), și nu trebuie interpretată

extensiv, în sensul că ar cuprinde și „greșeli de judecată”, respectiv de apreciere

a temeiniciei pretențiilor deduse judecății, pe baza probelor și a situației de

fapt stabilită de instanță.

În speță, din considerentele

deciziei atacate rezultă cu certitudine că instanța de recurs nu a făcut decât interpretarea

și aplicarea dispozițiilor legale incidente speței, respectiv ale art. 21 alin.

(2) din Legea nr. 85/2003, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 101/2007,

apreciind că acestea sunt de imediată aplicare, în sensul că modificarea cuantumului

redevenței miniere la un procent de 10% se aplică și licențelor de concesionare

acordate sub imperiul legii vechi.

Prin urmare, soluția pronunțată

de Înalta Curte, în sensul admiterii recursului și respingerii acțiunii reclamantei

s-a întemeiat pe un raționament juridic, expresie a dreptului de interpretare și

apreciere recunoscut judecătorului în stabilirea adevărului, raportat la împrejurările

concrete ale cauzei și bineînțeles în limitele prevederilor legale, în speță O.U.G.

nr. 101/2007.

În concluzie, motivul

invocat prin contestația în anulare, în sensul că instanța de recurs a apreciat

greșit prevederile art. 21 din Legea nr. 85/2003, astfel cum au fost modificate

prin O.U.G. nr. 101/2007 nu poate reprezenta o „greșeală materială”, în sensul

art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., Înalta Curte urmând a respinge contestația

în anulare ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în

anulare formulată de SC C. SA Sibiu, împotriva deciziei nr. 1398 din 15 martie 2012

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal,

ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 decembrie 2012.