ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5316/2012

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba-Iulia, reclamanta SC C. SA Sibiu a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Sibiu, anularea deciziei din 12 noiembrie 2010 și a procesului-verbal din 27 septembrie 2010 cu privire la suma de 521.820 RON reprezentând 332.429 RON sumă suplimentară cu titlu de redevență minieră și 189.391 RON cu titlu dobânzi aferente sumei suplimentare. În motivarea acțiunii, societatea reclamantă a arătat că, potrivit licenței de concesiune pentru exploatare din 11 mai 2001, avea obligația de plată a unei redevențe miniere în cota de 2% din valoarea producției realizate anual conform prevederilor art. 46 din Legea nr. 61/1998, însă, în opinia organului de control, redevență ce trebuia achitată era de 10% din valoarea producției miniere, cuantum introdus prin O.U.G.

nr. 101/2007. Prin sentința nr. 70/2011 din 15 martie 2011, Curtea de Apel Alba-Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta SC C. SA Sibiu împotriva pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Sibiu, a anulat decizia din 12 noiembrie 2010 și procesul-verbal de control din 27 septembrie 2010, a exonerat reclamanta de plata sumei de 521.820 RON reprezentând redevență minieră și dobânzi și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 6.800 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut situația de fapt potrivit căreia reclamanta este titulara licenței de concesiune pentru exploatare din 11 mai 2001 încheiată cu Agenția Națională pentru Resurse Minerale București pentru o perioadă de 20 ani, cu drept de prelungire pe perioade succesive de câte 5 ani, licența fiind emisă sub imperiul Legii nr. 61/1998, act normativ în vigoare până la 27 martie 2003, când a fost abrogat prin Legea minelor nr. 85/2003. Conform licenței, reclamanta avea obligația de plată a unei redevențe miniere în cotă de 2% din valoarea producției realizată anual, conform prevederilor art. 46 din Legea nr. 61/1998. Prima instanță a mai reținut că, prin actul de control, instituția pârâtă a considerat că reclamanta trebuia să achite o redevență de 10% din valoarea producției miniere, cuantum introdus de O.U.G.

nr. 101/2007, astfel că se pune problema aplicării în timp a legii, respectiv dacă licenței eliberate reclamantei pe o perioadă de 20 ani i se aplică sau nu prevederile O.U.G. nr. 101/2007, începând cu data de 8 octombrie 2007. Examinând dispozițiile legale incidente din Legea nr. 85/2003, modificate prin O.U.G. nr. 101/2007 și constatând faptul că părțile nu au convenit asupra vreunei modificări sau completări a licenței, Curtea a apreciat că prevederile acesteia au rămas nemodificate până în prezent și ca urmare trebuie să-și producă efectele în limitele conținutului lor, sub imperiul legii sub care au fost emise. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Sibiu, care a invocat în mod generic, prevederile art. 299 și urm. C. proc.

civ. și a susținut critici care, în esență, se circumscriu motivului prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia o hotărâre poate fi recurată atunci când a fost pronunțată fără temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Prin decizia nr. 1398 din 15 martie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Sibiu împotriva sentinței nr. 70/2011 din 15 martie 2011 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția contencios administrativ și fiscal. A casat sentința recurată și a respins acțiunea ca neîntemeiată. Cu opinia separată a doamnei judecător C.I., în sensul respingerii recursului ca nefondat.

A reținut Înalta Curte că, în cauză, este necontestat că în licența din 11 mai 2001 la art. XI pct. 11.1.1. a fost stabilită o redevență în cotă de 2% din valoarea producției realizate anual, în condițiile Legii minelor nr. 61/1998, care a fost abrogată prin art. 69 din Legea nr. 85/2003. De asemenea, este necontestat că potrivit art. I pct. 5 din O.U.G. nr. 101/2007 pentru modificarea și completarea Legii nr. 85/2003, redevența a fost stabilită la cota de 10% din valoarea producției miniere anuale. Instanța de fond, împărtășind punctul de vedere al societății comerciale, a reținut că în lipsa unei renegocieri a cotei redevenței, potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. nr. 85/2003, prevederile licențelor în vigoare rămân nemodificate pe toată durata inițială a acestora, astfel încât obligațiile bugetare suplimentare stabilite de organele fiscale în sarcina societății comerciale sunt lipsite de temei legal.

A constatat instanța de recurs că soluția instanței de fond este nelegală, fiind pronunțată ca urmare a interpretării eronate a dispozițiilor legale incidente în cauză, dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2003, modificată prin O.U.G. nr. 101/2007 urmând să fie interpretate sistematic, prin coroborare cu dispozițiile art. IV din O.U.G. nr. 107/2007. Într-adevăr, potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2003, modificată și completată, prin O.U.G. nr. 101/2007 „Prevederile licențelor în vigoare rămân nemodificate pe toată durata inițială a acestora, cu excepția cazurilor în care părțile convin modificarea/completarea acestora”. Dar, la art. IV alin. (1) din O.U.G.

nr. 101/2007 s-a stabilit în mod expres că „Licențele de concesiune/administrare și acordurile petroliere încheiate și neintrate în vigoare, precum și licențele de concesiune/administrare și acordurile petroliere intrate în vigoare se renegociază în conformitate cu prevederile prezentei ordonanțe de urgență”. Or, din prevederile clauzei de la art. XI pct. 11.1., stabilirea redevenței miniere, din licența de concesiune pentru exploatare din 11 mai 2001 a cărei beneficiară este societatea comercială, precum și din conținutul reglementărilor succesive privind domeniul exploatărilor miniere, petroliere, etc., rezultă că stabilirea redevenței miniere reprezintă o problemă de reglementare legală, astfel încât prevederile art. IV din O.U.G.

nr. 101/2007 reprezintă norme de imediată aplicare. Astfel fiind, a apreciat Înalta Curte că organele fiscale au avut temei legal atunci când au stabilit în sarcina societății comerciale obligații bugetare suplimentare. Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare SC C. SA Sibiu, invocând motivul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. Contestatoarea susține, în esență, că instanța de recurs a săvârșit o greșeală materială de ordin procedural, creând societății reclamante o situație juridică total diferită de cea a altor societăți comerciale care au avut litigii identice pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Se mai arată că instanța de recurs a pronunțat o soluție cu aplicarea greșită a dispozițiilor O.U.G.

nr. 101/2007, care cuprinde reglementări exprese cu privire la situația juridică a licențelor acordate sub imperiul legii vechi și, implicit, a redevențelor stabilite în sarcina beneficiarelor de licență. În continuare, contestatoarea invocă aspecte referitoare la soluționarea pe fond a cauzei, reiterând argumentele expuse în fazele procesuale anterioare. Contestația în anulare este nefondată. Motivul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., reglementează unul dintre cele două cazuri ale contestației în anulare specială, textul legal stabilind „in terminis”, ca și condiție de temeinicie, că pot constitui obiect al acesteia numai hotărârile instanțelor de recurs care sunt rezultatul unei greșeli materiale.

Noțiunea de „greșeală materială”, în accepțiunea textului menționat, printr-o interpretare logico-gramaticală, trebuie înțeleasă ca o eroare materială evidentă, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului (de exemplu anularea greșită ca netimbrat, deși la dosar se afla depusă dovada timbrării legale a recursului), și nu trebuie interpretată extensiv, în sensul că ar cuprinde și „greșeli de judecată”, respectiv de apreciere a temeiniciei pretențiilor deduse judecății, pe baza probelor și a situației de fapt stabilită de instanță. În speță, din considerentele deciziei atacate rezultă cu certitudine că instanța de recurs nu a făcut decât interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale incidente speței, respectiv ale art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2003, astfel cum a fost modificat prin O.U.G.

nr. 101/2007, apreciind că acestea sunt de imediată aplicare, în sensul că modificarea cuantumului redevenței miniere la un procent de 10% se aplică și licențelor de concesionare acordate sub imperiul legii vechi. Prin urmare, soluția pronunțată de Înalta Curte, în sensul admiterii recursului și respingerii acțiunii reclamantei s-a întemeiat pe un raționament juridic, expresie a dreptului de interpretare și apreciere recunoscut judecătorului în stabilirea adevărului, raportat la împrejurările concrete ale cauzei și bineînțeles în limitele prevederilor legale, în speță O.U.G. nr. 101/2007. În concluzie, motivul invocat prin contestația în anulare, în sensul că instanța de recurs a apreciat greșit prevederile art. 21 din Legea nr. 85/2003, astfel cum au fost modificate prin O.U.G.

nr. 101/2007 nu poate reprezenta o „greșeală materială”, în sensul art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., Înalta Curte urmând a respinge contestația în anulare ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de SC C. SA Sibiu, împotriva deciziei nr. 1398 din 15 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 decembrie 2012.