ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5699/2013

Asupra cererii de

revizuire de față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 70/2011 din 15 martie 2011,

Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, a admis

acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta SC C. SA Sibiu

împotriva pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Sibiu, a

anulat decizia nr. 200 din 12 noiembrie 2010 și procesul-verbal de control din

27 septembrie 2010, a exonerat reclamanta de plata sumei de 521.820 RON

reprezentând redevență minieră și dobânzi și a obligat pârâta să plătească

reclamantei suma de 6.800 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut situația de fapt potrivit căreia reclamanta

este titulara licenței de concesiune pentru exploatare din 11 mai 2001 încheiată

cu Agenția Națională pentru Resurse Minerale București pentru o perioadă de 20 ani,

cu drept de prelungire pe perioade succesive de câte 5 ani, licența fiind emisă

sub imperiul Legii nr. 61/1998, act normativ în vigoare până la 27 martie 2003,

când a fost abrogat prin Legea minelor nr. 85/2003. Conform licenței, reclamanta

avea obligația de plată a unei redevențe miniere în cotă de 2% din valoarea producției

realizată anual, conform prevederilor art. 46 din Legea nr. 61/1998.

Prima instanță a mai reținut

că, prin actul de control, instituția pârâtă a considerat că reclamanta trebuia

să achite o redevență de 10% din valoarea producției miniere, cuantum introdus de

O.U.G. nr. 101/2007, astfel că se pune problema aplicării în timp a legii, respectiv

dacă licenței eliberate reclamantei pe o perioadă de 20 ani i se aplică sau nu prevederile

O.U.G. nr. 101/2007, începând cu data de 8 octombrie 2007.

Examinând dispozițiile

legale incidente din Legea nr. 85/2003, modificate prin O.U.G. nr. 101/2007 și constatând

faptul că părțile nu au convenit asupra vreunei modificări sau completări a licenței,

Curtea a apreciat că prevederile acesteia au rămas nemodificate până în prezent

și ca urmare trebuie să-și producă efectele în limitele conținutului lor, sub imperiul

legii sub care au fost emise.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Sibiu,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, argumentând că, instanța de fond

a încălcat prevederile art. IV din O.U.G. nr. 101/2007 care obligă societatea comercială

titulară a licenței de concesiune să renegocieze redevența în raport cu noile limite

stabilite.

Prin decizia nr. 1398

din 15 martie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ

și fiscal, a admis recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Județului Sibiu împotriva sentinței nr. 70/2011 din 15 martie 2011 a Curții de Apel

Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal.

A casat sentința recurată

și a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Cu opinia separată a doamnei

judecător C.I., în sensul respingerii recursului ca nefondat.

A reținut Înalta Curte

că, în cauză, este necontestat că în licența din 11 mai 2001 a fost stabilită o

redevență în cotă de 2% din valoarea producției realizate anual, în condițiile Legii

minelor nr. 61/1998, care a fost abrogată prin art. 69 din Legea nr. 85/2003.

De asemenea, este necontestat

că potrivit art. I pct. 5 din O.U.G. nr. 101/2007 pentru modificarea și completarea

Legii nr. 85/2003, redevența a fost stabilită la cota de 10% din valoarea producției

miniere anuale.

Instanța de fond, împărtășind

punctul de vedere al societății comerciale, a reținut că în lipsa unei renegocieri

a cotei redevenței, potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2003, prevederile

licențelor în vigoare rămân nemodificate pe toată durata inițială a acestora, astfel

încât obligațiile bugetare suplimentare stabilite de organele fiscale în sarcina

societății comerciale sunt lipsite de temei legal.

A constatat instanța de

recurs că soluția instanței de fond este nelegală, fiind pronunțată ca urmare a

interpretării eronate a dispozițiilor legale incidente în cauză, dispozițiile

art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2003, modificată prin O.U.G. nr. 101/2007 urmând

să fie interpretate sistematic, prin coroborare cu dispozițiile art. IV din O.U.G.

nr. 101/2007.

Într-adevăr, potrivit

art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2003, modificată și completată, prin O.U.G.

nr. 101/2007 „Prevederile licențelor în vigoare rămân nemodificate pe toată durata

inițială a acestora, cu excepția cazurilor în care părțile convin modificarea/ completarea

acestora”.

Dar, la art. IV alin.

(1) din O.U.G. nr. 101/2007 s-a stabilit în mod expres că „Licențele de concesiune/administrare

și acordurile petroliere încheiate și neintrate în vigoare, precum și licențele

de concesiune/administrare și acordurile petroliere intrate în vigoare se renegociază

în conformitate cu prevederile prezentei ordonanțe de urgență”.

Or, din prevederile clauzei

de la art. XI pct. 11.1., stabilirea redevenței miniere, din licența de concesiune

pentru exploatare din 2001 a cărei beneficiară este societatea comercială, precum

și din conținutul reglementărilor succesive privind domeniul exploatărilor miniere,

petroliere, etc., rezultă că stabilirea redevenței miniere reprezintă o problemă

de reglementare legală, astfel încât prevederile art. IV din O.U.G. nr. 101/2007

reprezintă norme de imediată aplicare.

Astfel fiind, a apreciat

Înalta Curte că organele fiscale au avut temei legal atunci când au stabilit în

sarcina societății comerciale obligații bugetare suplimentare.

Împotriva acestei decizii

a formulat cerere de revizuire SC C. SA invocând motivul de revizuire prevăzut de

art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului

de revizuire invocat, revizuenta a susținut că după darea hotărârii a descoperit

un înscris constând în precizările înregistrate din 8 august 2008 prin care Ministerul

de Finanțe a comunicat Direcțiilor Teritoriale modalitatea de calcul a redevenței

miniere începând cu trimestrul IV 2007 (după intrarea în vigoare a O.U.G. nr.

101/2007).

A susținut revizuenta

că acest înscris s-a aflat în posesia intimatei atât la data controlului efectuat

cât și la data pronunțării deciziei nr. 1398 din 15 martie 2012 însă acesta nu a

fost aplicat în efectuarea controlului și nici nu a fost înfățișat instanței, deși

avea o importanță hotărâtoare asupra soluționării cauzei, întrucât viza modul de

stabilire al cuantumului redevenței miniere datorate, după intrarea în vigoare a

O.U.G. nr. 101/2007 de către societățile comerciale, titulare de licențe dobândite

în baza unor acte normative anterioare.

Potrivit înscrisului invocat,

revizuenta a susținut că întrucât licența inițială nu a fost modificată, redevența

minieră urma a fi calculată prin aplicarea procentului de 2% din valoarea producției

miniere.

Intimata Direcția Generală

a Finanțelor Publice Sibiu a formulat întâmpinare invocând excepția tardivității

formulării cererii de revizuire și pe fond respingerea ca nefondată a acesteia,

susținând în cauză că înscrisul invocat de revizuentă, intitulat „Precizări din

08 august 2008 ale Ministerului Finanțelor Publice”, reprezintă un document de ordin

intern, care nu poate fi opus prevederilor legale ale O.U.G. nr. 101/2007, în baza

cărora a fost soluționată cauza de către instanța supremă.

Verificând excepția tardivității

formulării cererii de revizuire Înalta Curte o va respinge ca nefondată, constatând

faptul că cererea a fost înregistrată în temeiul legal prevăzut de art. 324

alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., respectiv la data de 12 noiembrie 2012.

Examinând cererea de revizuire

formulată, în raport de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că

aceasta este nefondată.

Potrivit dispozițiilor

art. 322 pct. 5 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța

de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs

atunci când evocă fondul se poate cere în cazul în care, după darea hotărârii, s-au

descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au

putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților.

Înscrisul invocat de revizuentă

îl reprezintă precizările înregistrate din 8 august 2008 emise de Ministerul Finanțelor

Publice către direcțiile teritoriale privind taxa pentru activitățile de prospecțiuni,

explorare și exploatare a resurselor minerale precum și a redevenței miniere, reglementate

prin Legea minelor nr. 85/2003, cu modificările și completările ulterioare.

Examinând conținutul acestui

înscris în raport de dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. Înalta Curte constată

că înscrisul invocat de revizuentă, nu îndeplinește condițiile legale impuse de

text.

Astfel, înscrisul invocat

reprezintă în fapt o notă cu caracter intern comunicată de Ministerul Finanțelor

Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală către unitățile subordonate respectiv

direcțiilor teritoriale prin care se fac precizări privind modalitatea de calcul

a redevenței miniere începând cu anul 2007.

Această notă cu caracter

intern nu poate fi apreciată ca fiind un înscris nou în sensul dispozițiilor

art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. întrucât, chiar dacă ar fi fost cunoscut

de către instanța a cărei hotărâre se atacă, acesta nu ar fi putut conduce la pronunțarea

unei alte soluții, nefiind determinant, în sensul că nu atestă o altă situație de

fapt decât aceea cuprinsă în actele anterioare analizate de instanță.

Pe de altă parte, înscrisul

invocat de revizuentă nu poate fi apreciat ca fiind înscris nou în sensul dispozițiilor

art. 322 alin. (1) pct. 5 întrucât nu este îndeplinită condiția privind imposibilitatea

de prezentare a acestuia, în cauză nefiind dovedită nici faptul că ar fi fost reținut

de partea potrivnică și nici vreo împrejurare mai presus de voința părții, ceea

ce este echivalent cu forța majoră, care trebuie dovedită.

În acest sens, revizuenta

a susținut doar că nu a avut cunoștință de existența acestei note care i-a fost

comunicată de o altă societate comercială, situație care nu acoperă condițiile legale

prevăzute de dispozițiile legale impuse de art. 322 alin. (1) pct. (5).

Având în vedere aceste

considerente, Înalta Curte constatând că înscrisul invocat de revizuentă în temeiul

dispozițiilor art. 322 alin. (1) pct. 5 nu reprezintă un înscris nou de natură a

schimba soluția pronunțată prin decizia nr. 1398 din 15 martie 2012 în Dosarul

nr. 88/57/2011, va respinge cererea de revizuire formulată în cauză, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de SC

C. SA Sibiu împotriva deciziei nr. 1398 din 15 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul

nr. 88/57/2012, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 11 iunie

2013.